Cercetătorii îşi caută dreptatea în instanţă

De ce? Pentru că (i) Finanţarea din bani publici a cercetării nu urmează performanţa, ci este croită după chipul şi asemănarea celor ce se află în poziţii de putere; (ii) Munca şi speranţele le sunt călcate cu cizma de nişte evaluatori incompetenţi; (iii) Un evaluator „mioritic” prevalează în faţa unui „nobelist”; (iv) În România soţul evaluează în competiţii în care soţia câştigă;

(v) Evaluatorii validaţi de Consiliile din subordinea ministerului de resort nu înţeleg că GDPR se aplică persoanelor, nu maimuţelor şi şoarecilor; (vi) Procesul de contestare este unul formal. Dacă conteşti rezultatul evaluării, primeşti o notificare prin care eşti trimis la plimbare; (vii) Autorităţile Statului joacă dintr-o poziţie de forţă cu cercetătorii, prin modul cum gestionează evaluările şi elaborează pachetele de informaţii, concomitent cu strângerea laţului subfinanţării şi impredictibilităţii din sistem. etc.

În ciuda progreselor evidente din ultimii 10-15 ani, reforma sistemului de cercetare nu a ajuns la stadiul în care finanţarea să urmeze performanţa, iar puţinul pe care-l avem este gestionat prost, inclusiv prin evaluările deficitare ale competiţiilor naţionale, lansate haotic, la intervale neregulate. Suntem prea săraci pentru a gestiona prost puţinul pe care-l alocăm cercetării, fiind codaşii Europei atât ca procent din PIB alocat cercetării, cât şi ca număr de cercetători la mia de locuitori. Situaţia este pe un trend negativ pe ambele direcţii, iar ce face Statul e să lovească mai departe sacul de box (vezi Figurile 1 şi 2). Dacă în privinţa alocărilor bugetare, Figura 1 vorbeşte de la sine, în privinţa resursei umane tinere un exemplu grăitor sunt cele 589 proiecte de cercetare postdoctorală acordate în ultimii 10 ani, în condiţiile în care în România au fost acordate aproape 40.000 de titluri de doctor în acest interval.

Figura 1. Procent din PIB alocat Cercetării (ca minister de resort sau autoritate naţională în domeniu)

Figura 2. Distribuţia cercetătorilor din sectorul public pe categorii de vârstă Sursa datelor: INS

Recent, s-au încheiat patru competiţii naţionale de proiecte de cercetare, cu un buget total, multianual, de  235 milioane lei. Aceste competiţii au fost lansate anul trecut pe principiul „după noi potopul”, astfel că noua guvernare nu a mai putut face altceva decât să lanseze o competiţie singură în 2020 (PCE), cu buget mult sub necesar, având în vedere setea existentă în sistem. Potopul cu care se confruntă acuala guvernare e reprezentat de creditele de angajament, acestea având un plafon stabilit de Ministerul Finanţelor, iar cei 4-5 miniştri ai Cercetării (sau câţi au fost …) din guvernarea anterioară au dat drumul încet dar sigur robinetului. 

Astfel, notăm lansarea în 2017, de către ministrul Puiu-Lucian Georgescu, a unei mega-competiţii de 436 milioane lei (aici), urmată în 2018, la ordinul ministrului Nicolae Burnete, de a doua, cu buget de 500 milioane lei (aici). Aceste două competiţii grevează şi în prezent creditele de angajament aflate la dispoziţia Guvernului pentru a deschide noi competiţii. A venit ulterior ministrul Nicolae Hurduc şi după cele două tunuri date de predecesori, a tras şi d-lui cu nişe alice, adică cele 235 de milioane de mai sus, defalcate pe 4 (patru) competiţii. 

Am dat cele 3 exemple* de mai sus pentru că ele reprezintă apogeul contrareformelor introduse de guvernările PSD et al., din 2012 încoace. Apogeul se traduce prin folosirea, în cadrul competiţiei lansate de dl Georgescu, de evaluatori pentru care noţiunea de conflict de interese nu a contat. Numai aşa putem explica existenţa printre evaluatori a soţului, iar printre câştigători, a soţiei (şi invers). Mai mult, în aceeaşi competiţie s-a permis participanţilor să şi evalueze, cu condiţia să nu o facă în domeniul în care au aplicat. Cu alte cuvinte, dacă eu am depus un proiect în domeniul „Bioeconomie” (din cele şapte disponibile), unde am considerat că am expertiza cea mai avansată, aş fi putut să evaluez în domeniul „Tehnologia informaţiei şi a comunicaţiilor, spaţiu şi securitate” pentru că deh, românul e bun la toate. 

În timpul mandatului de ministru, dl Georgescu a dat un HG (8/2018) prin care statuează că românul e bun la toate şi noi nu avem nevoie de străini ca să ne evaluăm proiectele; evident, după ce a consultat palmaresul premiilor Nobel acordate cercetătorilor din România. Citez din HG: „evaluarea ex-ante a propunerilor de proiecte, folosindu-i în procesul de evaluare pe cei mai competenţi cercetători în tematica propunerii, selectaţi conform criteriilor stabilite de autoritatea de stat pentru cercetare-dezvoltare, cu evitarea strictă a conflictelor de interese”. 

Acest HG încă guvernează evaluările proiectelor naţionale, iar criteriile de selecţie a evaluatorilor la care face referire normativul sunt detaliate la art. 3, alin 4 din  Actul Adiţional 10 cu UEFISCDI (aici). Pe scurt: „cei mai competenţi cercetători în tematica propunerii” e musai să fie aleşi de la instituţii româneşti şi să nu fie neica-nimeni, ci Conf (CS 2) sau Prof (CS 1), iar dacă nu avem Confi şi/sau Profi în domeniul respectiv, sunt buni şi CS 3/Lectori/Şefi de lucrări, evident, tot români. Dacă nici aşa nu găsim experţi în domeniu, mergem înainte soldaţi! Căutăm români şi-n gaură de şarpe, dar să nu ne lăsăm furate ideile de minţile luminate din vest, care vor lua Nobelul pe baza acestora, evident.**

Cu acest cadru legal încă în vigoare, puteţi să-mi spuneţi câte-n lună şi-n stele, că eu tot în instanţă mă duc pentru a-mi căuta dreptatea. Şi nu sunt singurul. În prezent suntem peste 30 de cercetători care au aplicat la 3 din cele 4 competiţii lansate anul trecut: Proiect Experimental Demonstrativ (PED), Tinere Echipe (TE) şi Postdoctorat (PD). 

De ce facem asta? 

Pe scurt, pentru că vrem să fim respectaţi de autorităţile Statului, de la Minister, la Unitate Executivă şi Consilii din subordinea Ministerului. Ni se pare inadmisibil ca nişte evaluatori incompetenţi să calce în picioare munca de ani de zile a cercetătorilor, precum şi speranţele celor tineri. Iar la penuria de competiţii naţionale de proiecte de cercetare, coroborat cu rate de succes complet demotivante (sub 5%, de exemplu, în cazul competiţiei Proiect Experimental Demonstrativ), putem afirma fără ezitare că multe cariere de cercetători se duc pe apa sâmbetei din cauza evaluatorilor care se joacă deci cu viitorul tinerilor cercetători. 

Cum probăm incompetenţa evaluatorilor? Vor fi destule exemple cuprinse în textul acţiunii în instanţă, dar uitaţi unul elocvent: unui coleg i s-a reproşat că nu a descris cum respectă proiectul său directivele GDPR, în condiţiile în care experimentele nu implicau oameni, ci maimuţe şi şoareci.

Cum s-a ajuns aici şi ce este de făcut?

În 2011 cadrul legal pentru evaluarea proiectelor de cercetare era construit a.î. performanţa să iasă la suprafaţă. Era momentul în care s-au introdus evaluatorii internaţionali în cadrul competiţiilor naţionale de proiecte de cercetare. Mai precis, din cei 3 evaluatori ce evaluează o propunere de proiect, 2 trebuiau să fie selectaţi din ţările membre OCDE. Era un prim pas în direcţia bună, iar coroborarea acestuia cu aplicarea unor criterii minime de eligibilitate pentru evaluatorii selectaţi ar fi asigurat o bază solidă în evaluare. Guvernul Ponta a ras rapid această prevedere cu 50%+1 evaluatori internaţionali, iar epigonii lui au demolat ce mai era de demolat, culminând cu absurdităţile pretinse de ministrul Georgescu, prin care un ipotetic „nobelist” ar fi avut nevoie de aprobarea şefului ierarhic ca să participe la evaluarea proiectelor româneşti, alături de o declaraţie pe proprie răspundere cum că în ultimii 5 ani nu a avut probleme de etică; ambele încărcate pe platforma brainmap.ro. 

În 2017, cele două consilii consultative din subordinea Ministerului Educaţiei şi Cercetării, CNCS şi CCCDI, au fost rase la mai puţin de 4 luni de la numire, de un alt epigon de-al lui Ponta, ministrul Şerban Valeca. Noile consilii au girat evaluările proiectelor actuale, precum şi precedentele competiţii TE şi PD, unde au validat evaluatori neeligibili; adică nu îndeplineau condiţiile minime din pachetele de informaţii – pentru a vă convinge, aici e lista evaluatorilor, iar aici, la pagina 20, sunt criteriile. Dacă nu-i găsiţi pe cei neeligibili, vă voi ajuta eu, cel puţin pe domeniul meu, biologie. Ce garanţie avem că nu au procedat la fel şi în cazul competiţiilor prezente? Mai mult, tot ei au fost cei care au acceptat contestaţii „din partea comunităţii academice” (contrar Pachetului de informaţii, care permite contestaţii doar din partea directorilor de proiect) şi au modificat punctajele finale în cadrul unor comisii de soluţionare a contestaţiilor care şi până astăzi au rămas secrete.   

Din păcate, modul de alcătuire a acestor comisii, precum şi componenţa lor sunt necunoscute şi în cazul competiţiilor recent încheiate. Astfel, cercetătorii care au depus contestaţii pentru evaluarea de care au avut parte, au primit simple informări pe e-mail cum că acestea le-au fost respinse. Cu alte cuvinte nu există un act administrativ, semnat şi asumat de X, Y şi Z, prin care este respinsă contestaţia. Acesta a fost cerut chiar şi în baza prevederilor contenciosului administrativ. Răspunsul venit lasă să se înţeleagă că acel act administrativ nu există, iar pe noi ne lasă cu întrebarea: cine ne-a respins contestaţiile şi ce autoritate a avut?

Ce vom cere în instanţă?

În primul rând daune morale, obligând vinovaţii să-şi ceară public scuze pentru greşelile făcute şi pentru efectele normativelor promovate şi adoptate. Evident, vom cere reevaluarea proiectelor pentru care judecătorul va constata că evaluarea a fost viciată. Nu vom cere anularea competiţiilor. 

Ce se poate face pentru ca evaluările să fie pe viitor mai transparente şi relevante, în sensul finanţării performanţei?

Noul CNCS a reparat, prin pachetul de informaţii al competiţiei aflate în derulare (PCE, aici), ce au stricat predecesorii (consilii, miniştri, secretari de stat etc.), din 2012 încoace, în sensul că majoritatea evaluatorilor trebuie să fie străini (din spaţiul UE şi OCDE), coroborat cu standarde minimale de performanţă ştiinţifică.  În plus, apare ceva nou pentru România: un al 4-lea evaluator, în caz că cei 3 desemnaţi la început nu ajung la consens. Problema modului în care sunt alcătuite, precum şi metodologia de funcţionare a comisiilor de soluţionare a contestaţiilor rămâne însă ca bilă neagră. Mă întreb însă ce valoare are această reparaţie, atâta timp cât este contrară metodologiei detaliate în Actul Adiţional 10 de care vă vorbeam mai sus, neabrogată încă? Poate veni un nemulţumit de rezultat şi să spună: dar v-aţi asigurat că aţi folosit evaluatori români, cu preponderenţă, şi abia apoi „nobeliştii”?

Baza de date cu experţi evaluatori trebuie foarte bine examinată şi consolidată. În acest sens se poate apela la ERCEA (agenţia executivă a European Research Council), de exemplu, pentru a avea acces la liste cu evaluatori. ERCEA rulează anual echivalentul a aproximativ 3 miliarde lei (adică de 2x bugetul anual al Cercetării româneşti), lansează anual competiţii pe toate cele 3 paliere ale ERC Grants (Starting, Consoliodator şi Proof of concept), le evaluează şi le contractează în termen de opt luni de la depunere. Apropo, în cadrul ERCEA lucrau 41 de români cu vreo doi ani în urmă. Poate ar fi util să stăm un pic de vorbă cu ei şi să învăţăm de la ei.

Un alt model european de bune practici este Research Executive Agency, a Comisiei Europene. Aceasta trimite e-mailuri spre cercetători cu 4-5 luni înainte de începerea unui proces de evaluare, întrebând dacă ar fi disponibili să evalueze. Între timp sunt validaţi cei care corespund cerinţelor şi se perfectează inclusiv detaliile bancare, în caz că respectiva persoană va fi selectată să evalueze şi ulterior remunerată (60% din cei înregistraţi în baza de date prin acest demers ajung să şi evalueze).

În încheiere, mă adresez celor care s-au simţit nedreptăţiţi de evaluările recente din cadrul competiţiilor PED, TE şi PD. Dacă doriţi să vă asociaţi grupului deja format în vederea acţionării în instanţă, vă rugăm să trimiteţi un email la actiuneininstantapedtepd@gmail.com, menţionând la care din cele trei competiţii aţi aplicat, ID-ul depunerii şi dacă aţi depus contestaţie. Veţi primi acces la documentul aflat în lucru cu avocatul şi veţi fi adăugat la e-mail list-ul acţiunii.

Mihai Miclăuş^

Am obţinut titlul de doctor în biologie moleculară la Universitatea Rutgers din S.U.A. în anul 2011. M-am întors în ţară în acelaşi an, iar actualmente sunt CS 2 la ICB Cluj-Napoca, filială a INCDSB şi cercetător colaborator în cadrul Institutului STAR al Universităţii Babeş-Bolyai. Îmi desfăşor activitatea în domeniul biologiei moleculare a plantelor, folosind ca model de studiu porumbul. Mă preocupă foarte mult reformarea sistemului de cercetare din România, acesta fiind şi unul din motivele repatrierii la terminarea doctoratului. Sunt membru al Asociaţiei Ad Astra şi fost membru în consiliul director al acesteia. Sunt unul din „Micii” care a scris la Doi Mici şi un Anc.

^Cu excepţia textelor semnate cu numele asociaţiei, articolele individuale nu reprezintă punctul de vedere al Ad Astra, ci reflectă opiniile personale ale bloggerului care semnează textul.

Pentru cei interesaţi de mai multe detalii despre cum văd eu reforma nu doar în evaluarea proiectelor, dar şi la nivel de sistem de cercetare, las aici un text pe care l-am scris în urmă cu un an, cu promisiunea să-l aduc la zi în curând.

*nu am vorbit aici despre competiţiile de proiecte din cadrul Programului Operaţional „Competitivitate” (POC), deşi este şi acesta un bun exemplu de „aşa nu”. La POC, 168 de evaluatori (majoritatea români) au alocat 2,6 miliarde lei pentru 200 de proiecte. Prin comparaţie, 584 evaluatori au alocat 0,035 miliarde celor 135 de proiecte câştigătoare în cadrul competiţiei Proiecte de cercetare postdoctorală 2016. Detalii aici. 

**daţi click aici dacă vreţi să vedeţi aprobările de care aveau nevoie „cei mai competenţi cercetători în tematica propunerii” pentru a fi folosiţi în evaluare.