Universitar

articolul anterior articolul urmator

Colectivism, solitudine, colaborare: progresul cunoaşterii şi proprietatea asupra ideilor, de Dana Jalobeanu

1
3 Jun 2013 19:43:30
Ad Astra

O dezbatere interesantă a pus recent faţă în faţă, în spaţiul public, două modele diferite de producere a cunoaşterii. Într-un articol care avertiza asupra derapajului contemporan al colectivismului în cercetare, manifestat în articolele cu zeci (sau sute) de autori, Andrei Pleşu echivala universalizarea unui model de producere a cunoaşterii care susţine pre-eminenţa echipei în faţa individului cu „moartea entropică a inteligenţei.”

O dezbatere interesantă şi – cred- foarte benefică a pus recent faţă în faţă, în spaţiul public, două modele diferite de producere a cunoaşterii. Să le spunem, provizoriu, modelul gânditorului solitar şi modelul echipei/proiectului de cercetare. Într-un articol care avertiza asupra derapajului contemporan al colectivismului în cercetare, manifestat în articolele cu zeci (sau sute) de autori, Andrei Pleşu echivala universalizarea unui model de producere a cunoaşterii care susţine pre-eminenţa echipei în faţa individului cu „moartea entropică a inteligenţei.” Colectivismul omoară idea – sau nici n-o lasă să se nască pentru că, spune Andrei Pleşu, “nici în ştiinţele exacte, nici în cele ale spiritului, marile idei nu coboară, ca Duhul Sfînt, asupra unui colectiv «apostolic», ci se nasc în mintea unui om. A unui singur om.“ [1] Evident, Andrei Pleşu nu exclude colaborarea sau munca în echipă, atât în ştiinţe (unde acestea reprezintă o necesitate) cât şi în umanioare (unde enciclopediile, dicţionarele, operele de referinţă nu s-ar putea naşte altminteri). Însă ne atrage atenţia asupra riscurilor de a pune semnul egalităţii între colaborare şi colectivism, între necesitatea muncii în echipă şi aşteptările nerealiste ca efortul colectiv însuşi să producă cunoaştere.

Articolul lui Andrei Pleşu a primit două rânduri de răspunsuri. Primul vine din ştiinţele tari (să spunem: răspunsul cercetătorilor) şi susţine, pur şi simplu, că modelul gânditorului solitar nu mai funcţionează în ştiinţe de mai bine de 100 de ani.[2] Al doilea răspuns, mai general, venind de la Vintilă Mihailescu, subliniază rolul crucial al echipei în orice întreprindere colaborativă, respectiv opoziţia de principiu între asocierea într-o echipă şi colectivismul tradiţional.[3]

Deşi ambele răspunsuri sunt factic adevărate, nici unul dintre ele nu rezolvă problema. Faptul că modelul cercetătorului solitar nu mai este de actualitate în ştiinţele exacte nu-l invalidează, aşa cum universalizarea modelului echipei nu-i aduce acestuia un plus de confirmare. Rolul crucial al echipei nu rezolvă nici problema filosofică a producerii cunoaşterii, nici pe cea a paternităţii ideilor.

Fără să am pretenţia de a formula un răspuns, aş vrea să delimitez şi să definesc mai bine problema despre care vorbim. Colaborarea, progresul cunoaşterii şi paternitatea ideilor sunt chestiuni care ne privesc pe toţi şi pe fiecare în parte. Sunt chestiuni de interes general. Aş vrea să subliniez, prin urmare, punctele asupra cărora cred că ar merita concentrată această discuţie de interes general, pentru o mai bună înţelegere a complexităţii şi subtilităţii acestor probleme (în ultimă instanţă filosofice).

  1. Co-existenţa istorică a celor două modele

Aş începe prin a sublinia că nu ne confruntăm, atunci când vorbim despre cele două modele, cu o nouă înfruntare între tradiţie şi (post)modernitate, între bunele obiceiuri de altădată şi superficialitatea omului recent. Atât modelul gânditorului solitar cât şi modelul echipei au o puternică tradiţie în filosofie. Vă propun un singur exemplu: modernitatea timpurie. Marile realizări ale Renaşterii sunt opere colaborative de mare întindere realizate adesea de colective de cercetători. Cosmografia lui Sebastian Münster (rescrisă aproape complet de Francois de Belleforest), istoriile naturale semnate de Conrad Gesner sau Carol Clusius etc., sunt de fapt opere colective ale unor echipe de umanişti răspândiţi în întreaga Europă. Primul manifest baconian pentru progresul cunoaşterii, Cele două cărţi despre excelenţa şi progresul cunoaşterii (1605) reprezintă o savantă reţea de citate colecţionate de la antici şi moderni deopotrivă (nu vă lăsaţi înşelaţi de lipsa notelor de subsol şi a sistemului de citare. Aceste scrieri nu sunt simple compilaţii şi nu cad sub incidenţa legii plagiatului. Dimpotrivă, pasajele împrumutate sunt adesea marcate ca atare şi reprezintă simple teste pentru diferenţierea şi întru progresul cititorului cultivat). Până şi mult mai celebrele Meditaţii despre filosofia primă nu sunt altceva decât un volum colectiv, un interesant dialog în care ideile lui Descartes se întâlnesc cu obiecţiile critice ale contemporanilor săi ( filosofi şi teologi precum Arnauld, matematicieni şi savanţi precum Hobbes etc.).

Modelul echipei nu e doar practicat în modernitate; el e şi teoretizat şi incorporat de Francis Bacon în însăşi definţia progresului cunoaşterii. Filosofia nu poate progresa, după Bacon, dacă nu se întemeiază pe cunoaşterea „ştiinţifică” (obiectivă, înregistrată şi măsurată precis, de preferinţă în laborator, de echipe de cercetare organizate după modelul unul “institut ştiinţific”). Aceasta din urmă este însă produsul unui efort colectiv, atent organizat, atât metodologic cât şi instituţional.

  1. Competiţie sau colaborare: cum se nasc ideile

E destul de dificil de găsit un gânditor solitar în modernitatea timpurie. Avem, mai curând, autori mai mult sau mai puţin generoşi în a-şi credita precursorii, colegii şi competitorii. Însă până şi Isaac Newton, marele solitar, a recunoscut, spre sfârşitul vieţii, că a ajuns atât de departe pentru că s-a putut cocoţa pe umerii unor uriaşi (Descartes, Hooke, Halley, Huygens – oameni care ar fi avut nenumărate motive să se plângă de modul în care Newton le-a folosit ideile...).  De ce nu abundă istoria filosofiei de scrieri cu 80 de autori? Simplu: pentru că în viziunea tradiţională, “cunoaşterea nu e o democraţie” (ca să-l citez, din nou, pe Fracis Bacon). Metodologia cercetării în echipă nu exclude, ci potenţează efortul individului. Colaborarea şi competiţia se întrepătrund. Iar responsabilitatea afirmării (şi demonstrării) ideii este, în ultima instanţă, o realizare a individului. În acest sens, colaborarea nu e aditivă, ci e creatoare.

Ştiinţa modernă a generalizat acest model, punând în practică utopiile ştiinţifice ale Renaşterii într-un mod care ar fi fost greu de prefigurat (imaginat). Dialogul din Republica literelor s-a extins şi s-a generalizat într-o asemenea măsură încat a început să devină destul de greu de făcut distincţia între locul în care se sfârşeşte munca de echipă şi începe activitatea creatoare individuală.  Matematicienii cunosc acest lucru foarte bine. Paul Halmos obişnuia să spună că orice discuţie între doi matematicieni este o colaborare: de acolo se poate naşte o lucrare cu cel puţin doi coautori. [4]  Iar “discuţia” ca model colaborativ s-a generalizat, în mediul academic, indiferent de disciplină. Viaţa academică este, într-o lume normală, o viaţă a interacţiunii, dezbaterii, discuţiilor permanente. Imaginaţi-vă un moment cum decurge viaţa unui student doctoral într-o universitate ‘vie’ şi ‘activă’.  Are cel puţin o întâlnire săptămânală cu conducătorul de doctorat. Cel puţin trei zile pe săptămână asistă la conferinţe sau seminarii în departament, interacţionând cu colegi din întreaga lume. Vorbeşte în mod repetat în astfel de seminarii formale şi informale, ideile sale fiind expuse examenului critic al profesorilor şi colegilor. De câteva ori pe an participă la conferinţe internaţionale, obţinând în felul acesta un alt tip de feed-back. Aparţine câtorva grupuri profesionale de tip electronic (liste de email specializate, bloguri, comunităţi de tip face-book) unde este în legătură ‘în timp real’ cu colegi din întreaga lume care se ocupă de aceleaşi lucruri. Periodic, trimite rezultatele scrise ale cercetărilor proprii unor reviste de specialitate. Primeşte înapoi lungi comentarii scrise, cu observaţii critice, întrebări şi întâmpinări cărora lucrarea trebuie să le răspundă, pentru a fi publicată. Când, în final, publică rezultatul cercetărilor sale, trebuie să recunoască că produsul final a fost influenţat şi modelat (uneori decisiv) de toate aceste nivele de feed-back profesional, atât de importante în comunitatea academică actuală. De câte ori aceste influenţe şi modelări n-ar merita să apară nu doar într-o notă de subsol, ci chiar pe pagina de titlu? Câţi dintre colegii care contribuie, într-un fel sau altul, la rezultatele publicate ale cercetării sunt, de fapt, coautorii acesteia?

  1. Ştiinţa post-academică

Situaţia descrisă mai sus este complicată, suplimentar, de apariţia unui model de activitate în cercetare pentru care s-a propus numele de ştiinţă post-academică.[5]  În sistemul tot mai generalizat de finanţare a cercetării în funcţie de rezultate (aşa numitul grant-driven research) studentul nostru nu mai este liber să-şi găsească propria sa întrebare, ci este încadrat într-un sistem de finanţare pe proiecte de cercetare de durată mai lungă sau mai scurtă. Prin urmare, trebuie nu doar să producă rezultate, ci să producă rezultate previzibile (rezultate pe care conducătorul echipei de cercetare le poate anticipa suficient încât să scrie un proiect convingător pentru finanţator). Întrebările deschise sunt finanţate mai greu, sau nu sunt aproape niciodată finanţate. Nu doar că ştiinţa iese în acest fel din turnul de fildeş al mediului academic, însă chiar cei care produc cunoaştere nu mai sunt cercetători şi studenţi ai unui domeniu, ci “acţionari” (stakeholders) într-o întreprindere care produce beneficii (materiale şi cognitive). Pericolele acestui nou model sunt evidente. Ele nu ţin însă de dihotomia solitar-colectiv ci de mult mai acuta diferenţă între excelenţă (cognitivă) şi eficienţă (beneficii, predictibilitate, planificare etc.).

Provocarea este simplă: putem redefini modalităţile de producere a cunoaşterii în aşa fel încât să salvăm excelenţa? O variantă de răspuns a fost încercată la sfârşitul anilor 80 şi a propus nimic mai puţin decât o redefinire a epistemologiei tradiţionale. Aparent, în ceea ce a căpătat numele de modul 2 al cunoaşterii ştiinţifice este vorba despre o dez-individualizare radicală a producerii cunoaşterii. Producerea cunoaşterii nu mai este centrată pe subiect, ci pe echipă. Aceasta produce cunoaşterea – si, inevitabil, paternitatea rezultatului este colectivă. Însă modul 2 al cunoaşterii ştiinţifice nu este colectivist, aşa cum nu este nici anti-elitist. El a aparut, susţin promotorii săi, exact pentru a salva excelenţa de pericolele ştiinţei post-academice.[6] Echipele despre care e vorba aici conţin specialişti din domenii diferite, cu competenţe şi abilităţi cognitive diferite, care lucrează într-un mediu trasdisciplinar. Ei definesc o problemă care nu exista înainte, care nici n-ar fi putut exista altmiteri (pentru că era invizibilă în mediul disciplinar strict). Şi tot echipa găseşte posibilităţi de a soluţiona problema astfel creată (deţinând astfel, în mod indivizibil, paternitatea asupra ideilor din articolul publicat).

  1. Good science and bad science

În momentul de faţă suntem în plină dezbatere – iar noile moduri de cunoaştere ştiinţifică au modificat măcar o disciplină filosofică (filosofia ştiinţei) şi câteva dintre problemele ei tradiţionale (cine şi cum produce cunoaştere, cum interacţionează agenţii în câmpul cognitiv, cum se produce transferul de cunoaştere, cum are loc schimbarea unei teorii cu alta, există progres în ştiinţe etc.). E important să subliniem că vorbim de o dezbatere filosofică, purtând asupra unor întrebări importante şi care ne interesează (sau ar trebui să ne intereseze) pe fiecare dintre noi. E o dezbatere actuală, cu consecinţe imediate (elaborarea de politici ale ştiinţei, modificarea radicală a mecanismelor de finanţare a cercetării etc.). Helga Novotny, unul dintre principalii promotori ai modului 2 al cunoaşterii ştiinţifice este, în momentul de faţă, preşedinte al European Research Council (principalul finanţator al cercetării în Europa, atât în ştiinţe cât şi în umanioare).

Cred că e important să cunoaştem termenii acestei dezbateri pentru a putea discuta avizat despre colectivism şi individualism, colaborare şi competitivitate în lume ideilor – fie că vorbim de ştiinţele tari, fie că vorbim de umanioare sau filosofie. E apoi important să realizam că fiecare dintre modelele discutate până aici poate produce (şi chiar produce), în egală măsură, good science şi bad science.


Dana Jalobeanu este Lector dr. la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. După ce a studiat fizică şi filosofie la Universitatea Babeş Bolyai, Cluj Napoca, s-a specializat în istoria şi filosofia ştiinţei.



[1] Andrei Pleşu, Înapoi la colectivism, Dilema Veche, no. 483, http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/inapoi-colectivism. Vezi şi Andrei Pleşu, Din nou despre colectivism, Dilema Veche, nr. 485.

[2] Vezi de pildă răspunsul oferit de Lucian Ancu, pe blogul său,  http://www.blog.lucianshome.nl/2013/05/la-colectiva-stiintifica/ , respectiv răspunsul formulat de Gabriel Istrate pe blogul său http://gabrielistrate.wordpress.com/2013/05/25/despre-colectivism-stiintific-in-dilema/

[3] Vintilă Mihailescu, Colectivism şi asociere, în Dilema Veche, http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/colectivism-asociere23

[4] Paul Halmos, I want to be a mathematician: An automatography in three parts, Springer, 1985. Vezi şi una dintre conferinţele celebre ţinute de Halmos la Indiana University în 1973, Mathematics as a creative arthttp://www-history.mcs.st-and.ac.uk/Extras/Creative_art.html

[5] John Ziman, Real ScienceWhat it is and what it means?, Cambridge University Press, 2002.

[6] Vezi, de exemplu, răspunsul dat de Helga Novotny la provocarea lui John Ziman, în Helga Novotny,” Real science is excellent science - how to interpret post-academic science, Mode 2 and the ERC,” Journal of Science Communication , 2006,  http://helga-nowotny.eu/downloads/helga_nowotny_b55.pdf

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Dan Ghelase
4.06.2013, 09:45:14

Subiectul analizei se opreste in fapt la critica sistemelor finantarii inovarii...Chiar si aici important este initiatorul / liderul. Am intrat in epoca Internetului...cand rostogolirea unei informatii produce rezultate colective spectaculoase prin buna punere a problemei si gestionarea rezultatelor...Am in vedere cazul particular al Istoriei / Patrimoniului cand "memoria pietrei" - descoperirea unor cladiri de patrimoniu - prin expunerea publica on-line poate provoca adaosuri si conexiuni cu efecte spectaculoase asupra cunoasterii si rescrierii istoriei...

Modifică Setările