Curtea de Conturi a României: Studenţi din ce în ce mai slabi; Programele de studiu nu sunt corelate cu piaţa muncii
0
Evoluţia învăţământului superior nu este corelată cu economia, calitatea educaţiei este redusă şi nu creează abilităţi corespunzătoare pieţii muncii. Numărul programelor de studii creşte, dar din 103 instituţii de învăţământ superior doar cinci sau şase sunt vizibile în topurile internaţionale care ierharhizează performanţa. Acestea sunt concluziile unui raport al Curţii de Conturi a României.
Curtea de Conturi a României a analizat în perioada 2011 şi 2014 evoluţia şi peformanţa sistemului de învăţământ superior, cât şi creşterea procentului absolvenţilor de studii superioare. Concluziile analizei se află într-un raport făcut public de hotnews.ro şi care se numeşte „Analiza fundamentării şi evoluţiei situaţiei obiectivului privind creşterea procentului absolvenţilor de învăţământ superior, în conformitate cu prevederile Strategiei Europa 2020”.
Studenţi mai puţini din cauza scăderii natalităţii
Potrivit raportului, contracţia sistemului de învăţământ preuniversitar nu este o opţiune politică subiectivă, ci un imperativ al unei realităţi demografice.
Astfel, populaţia din grupa de vârstă 0-19 ani s-a redus cu 3,3 milioane persoane în anii 1990-2015, iar pentru anii 2015-2040 se prevede o reducere de aproape 0,7 milioane persoane.
Ciclurile care compun învăţământul preuniversitar se confruntă de ani buni cu efective de vârstă şcolară reduse la jumătate faţă de anul 1990.
Unda de şoc a diminuării drastice a populaţiei de vârstă şcolară din grupele de vârstă 0-4 ani, 5-9 ani, 10-14 ani şi 15-19 ani s-a propagat, începând cu anul 2010, şi în populaţia de 20-24 ani, specifică educaţiei superioare.
Conform prognozei Eurostat, populaţia din grupa de vârstă 20-64 de ani va scădea cu 2 milioane în 2040 faţă de anul 2015. În această situaţie, cifre de 907.353 studenţi înmatriculaţi în învăţământul superior în anul universitar 2007/2008 nu vor mai fi posibile.
Chiar şi efectivele studenţeşti de 433.234 persoane din anul universitar 2013/2014 vor rămâne o amintire.
Concurenţa acerbă de pe piaţa serviciilor de educaţie superioară va obliga universităţile să se reformeze şi să crească calitatea serviciilor educaţionale furnizate.
Migraţie şi abandon şcolar
Populaţia şcolară (exclusiv învăţământul superior) s-a redus în perioada 1990/1991 – 2013/2014 cu 1,4 milioane elevi ceea ce reprezintă aproape 30% din populaţia şcolară din anul 1990/1991. Principalii factori care au determinat această reducere sunt scăderea natalităţii, emigraţia şi abandonul şcolar.
Totodată, gradul de cuprindere în învăţământ a populaţiei în vârstă de 7-10 ani şi 11-14 ani a înregistrat o evoluţie descendentă, astfel încât în anul şcolar 2013/2014 nu era cuprinsă într-o formă de învăţământ 7,2 % din populaţia de 7-10 ani şi 8,5 % din populaţia de 11-14 ani.
În anul 2014, 18% din populaţia în vârstă de 18-24 ani avea studii cel mult gimnaziale şi nu mai urma nici o formă de pregătire. Faţă de ţinta de 11,3% asumată de România în Strategia Europa 2020, distanţa este enormă şi nu par să existe şanse ca această ţintă să fie atinsă.
Elevi slab pregătiţi se transformă în studenţi slab pregătiţi
La testele PISA (sistem standardizat al OCDE de evaluare a competenţelor de bază ale elevilor de 15 ani) elevii români au obţinut în permanenţă rezultate slabe, fapt ce indică performanţele reduse ale învăţământului primar şi gimnazial.
Astfel, la evaluările PISA din anul 2012 ponderea elevilor cu performanţe slabe a fost de 37,3% la lectură, 40,8% la matematică şi 37,3% la ştiinţe. Într-o ierarhizare a ţărilor membre UE pe o scală descrescătoare a ponderii elevilor cu rezultate slabe la lectură la testul PISA 2012 România se află pe locul 2 după Bulgaria. Ratele mari de tranziţie de la un nivel de educaţie la altul ne întăreşte convingerea că o bună parte din aceşti elevi au ajuns în învăţământul superior.
Gradul de cuprindere în învăţământ a populaţiei de 15-18 ani a crescut până în anul şcolar 2009/2010, după care a început să scadă.
Decizia de a desfiinţa învăţământul profesional (singura opţiune rămânând învăţământul liceal) a condus la creşterea abandonului şcolar. Din fericire în anul şcolar 2012/2013 s-a revenit asupra deciziei, însă, consecinţele au rămas.
Încercarea de a atenua declinul populaţiei şcolare din învăţământul liceal prin desfiinţarea învăţământului profesional s-a dovedit un eşec. După trei ani de creştere, aceasta a revenit în anul 2013/2014 la nivelul anului şcolar 2008/2009. Numărul absolvenţilor de liceu s-a menţinut constant la cca. 200 mii, însă numărul absolvenţilor care au promovat examenul de bacalaureat a scăzut drastic începând cu anul şcolar 2010/2011.
Introducerea camerelor de luat vederi în sălile de examen a salubrizat modul în care era promovat examenul de bacalaureat.
Pentru a atrage cât mai mulţi studenţi, o parte din instituţiile de învăţământ superior nu mai organizau examene de admitere. În aceste condiţii, s-a creat presiune asupra învăţământului liceal pentru a promova incompetenţa. La rândul său învăţământul liceal avea drept criteriu de evaluare a performanţei promovabilitatea. În acest mod s-a dat drum liber elevilor slabi pregătiţi spre sălile de curs din universităţi. Gradul de cuprindere în învăţământ a populaţiei în vârstă de 19-23 ani şi peste a ajuns în anii 2007-2011 la niveluri foarte mari de peste 70%.
Întrucât instituţiile de învăţământ nu sunt interesate să elimine incompetenţa deoarece pierd surse de finanţare, diplomele de învăţământ superior au ajuns în piaţa muncii. Dar nu diplomele generează performanţă ci cunoştinţele, competenţele, abilităţile şi aptitudinile.
Menţinerea unei rate ridicate a abandonului timpuriu a şcolii, a unei ponderi ridicate a elevilor cu rezultate slabe la evaluările PISA pentru elevii de 15 ani şi a unui grad redus de promovabilitate a examenului de bacalaureat nu poate coexista cu creşterea accelerată a populaţiei cu studii superioare.
Un învăţământ superior performant nu se poate „clădi” decât pe un învăţământ preuniversitar performant. Efectele negative ale unei politice orientate prioritar spre învăţământul superior au început deja să se vadă în însăşi evoluţia viitoare a acestuia. Fără o bază solidă în învăţământul preuniversitar, învăţământul superior riscă să eşueze calitativ.
Avem multe Universităţi, dar slabe. ARACIS nu este funcţională
După anul 1990, numărul înmatriculărilor în învăţământul superior a crescut vertiginos, România înregistrând cea mai mare rată de creştere dintre toate ţările membre UE. Dar, evoluţia învăţământului superior a avut o dinamică proprie, necorelată cu cea a economiei. Nimeni nu a definit calitatea şi performanţa sistemului în termenii indicatorilor de output şi nimeni nu a tras la răspundere universităţile pentru eşecuri.
Raţiunea de a exista a oricărui sistem de învăţământ superior este de a produce absolvenţi cu calificări, competente şi abilităţi compatibile cu standardele de calitate şi cu piaţa muncii şi care îşi găsesc loc de muncă pe această piaţă. Studenţii nu au fost priviţi ca beneficiari ai unei educaţii de calitate şi ai unor riscuri reduse de neinserţie pe piaţa muncii, corespunzător calificărilor şi competenţelor pe care trebuiau să le obţină.
Crearea a numeroase universităţi, facultăţi, programe de studii şi specializări, nevalidate prin prisma calificărilor şi a standardelor, au constituit suportul unei expansiuni numerice importante, dar îndoielnică din punct de vedere al calităţii educaţiei. Chiar dacă s-au făcut progrese în direcţia adoptării standardelor şi liniilor directoare europene prin înfiinţarea ARACIS, şi această agenţie are o capacitate funcţională redusă în comparaţie cu misiunea pe care este chemată să o îndeplinească.
Statul, prin autoritatea publică centrală care răspunde de educaţie, nu a urmărit crearea unei pieţe competitive a serviciilor educaţionale. Nu s-a pornit de la principiul că subiectul finanţării publice este studentul şi nu universităţile.
Universităţile noastre nu intră în topurile internaţionale
Instituţiile din învăţământul superior românesc nu au pătruns în topurile internaţionale, iar atunci când au făcut-o au ocupat poziţii deloc onorante. Plasări pe locuri mai puţin stânjenitoare se înregistrează în topurile pe discipline, ceea ce scoate în evidenţă faptul că mai există unele nuclee izolate care mai generează performanţă. Deşi în România există 103 instituţii de învăţământ superior, numai vreo 5-6 au o oarecare vizibilitate în topurile care ierarhizează un număr mai mare de universităţi (1000). Încă vreo 10 apar în topurile mari, care evaluează 2000 universităţi. Restul nu există decât în evidenţele naţionale.
Ne pleacă studenţii, dar la noi un vin studenţi străini
Competitivitatea învăţământului superior românesc este caracterizată şi de fluxurile studenţilor internaţionali. România are fluxuri nete negative, ceea ce înseamnă că numărul studenţilor români care pleacă la studii în străinătate este mai mare decât numărul studenţilor străini care apelează la serviciile educaţionale din România.
Evoluţie a învăţământului superior necorelată cu economia
Potrivit raportului, România internalizează costurile formării şi externalizează beneficiile ei, pentru că multe personae cu studii superioare lucrează în străinătate.
Pentru diminuarea pierderilor financiare este necesară formularea unor politici de finanţare care să ţină cont de domeniile de specializare cu fluxuri migratorii semnificative şi mai ales de acelea în care se produc destructurări interne. Actualul sistem de finanţare centrat pe subvenţionarea universităţilor trebuie înlocuit cu unul centrat pe student, singurul care permite operaţionalizarea unor politici care vizează interesele generale ale statului şi nu pe cele ale universităţilor.
Expansiunea învăţământului superior, pe lângă faptul că a condus la scăderea calităţii actului educaţional, a determinat şi o saturare relativă a pieţei muncii. În ultimii ani se observă o creştere a şomajului şi a inactivităţii populaţiei cu studii superioare, mai ales în grupele de vârstă tinere.
De asemenea, se evidenţiază fenomenul de încadrare în muncă a absolvenţilor de învăţământ superior în domenii conexe sau diferite faţă de specializările dobândite.
Sunt necesare cercetări de piaţă pentru rezolvarea dezechilibrelor
Cercetările de piaţă trebuie intensificate şi trebuie reluate demersurile în direcţia efectuării unor prognoze pe termen scurt şi mediu, în vederea atenuării dezechilibrelor între cerere şi ofertă pe specializări şi ocupaţii.
Rezultatele prognozelor trebuie să constituie elemente pentru fundamentarea unor politici de finanţare prioritară a domeniilor de specializare în care este previzibilă o creştere a cererii pentru locuri noi de muncă şi pentru înlocuirea ieşirilor din sistem.
Studiile sociologice din anii 2009-2011 au pus în evidenţă inadecvări între oferta universitară şi cerinţele angajatorilor.
Angajatorii doresc o mai bună pregătire practică în timpul studiilor şi specializarea absolvenţilor chiar din ciclul de licenţă. În consecinţă, legătura dintre universităţi şi piaţa muncii trebuie consolidată. Ratele de angajare a absolvenţilor trebuie să devină criterii de performanţă ale universităţilor şi, în consecinţă, criterii de finanţare.
După ani de la adoptarea Legii nr. 1/2011, sunt necesare eforturi suplimentare pentru aplicarea unei reforme
Potrivit raportului, principala limită a finanţării învăţământului superior este menţinerea sistemului dual (o parte din studenţi nu plătesc taxe iar alţii sunt plătitori integrali de taxe), care este ineficient, inechitabil şi inert la formularea de politici. Conform analizelor CNFIS, în prezent acest sistem se aplică numai în România şi în Rusia.
Legea nr. 1/2011 prevede ca finanţarea de bază a universităţilor să se facă prin granturi de studii fundamentate pe costuri stabilite pe student echivalent, pe domeniu, pe ciclu şi pe limbă de predare. Finanţarea prin granturi elimină distorsiunile sistemice generate de coeficienţii de cost perimaţi, creează o bază pentru îmbunătăţirea managementului universitar şi constituie, pentru viitor, o platformă de partajare a susţinerii financiare între stat, universităţi şi studenţi.
Însă, finanţarea prin granturi bazate pe costuri a fost implementată, până în prezent, numai pentru ciclul doctoral. Întrucât doctoranzii deţin o pondere nesemnificativă în masa studenţilor de la ciclurile de licenţă şi master, se poate afirma că dispoziţia legală menţionată nu a fost respectată.
De asemenea, Legea nr.1/2011 prevede că granturile de studii vor fi alocate prioritar spre domeniile care asigură dezvoltarea sustenabilă şi competitivă a societăţii. Prevederea este extrem de importantă, deoarece obligă ministerul, în calitatea sa de autoritate centrală, să joace un rol activ în formularea politicilor educaţionale în concordanţă cu cerinţele dezvoltării sustenabile şi competitive a societăţii.
Dar, în realitate, ministerul s-a mulţumit să joace un rol pasiv, de oficiu de centralizare a propunerilor universităţilor care aveau în vedere, în primul rând, criteriile de acoperire a propriilor capacităţi educaţionale şi de a satisfacere o cerere educaţională amorfă. Implementarea acestei prevederi legale, esenţială prin schimbarea de paradigmă, este departe de a fi demarată, deşi unele metodologii, limitate de un fond informaţional deficitar, au fost elaborate deja de CNFIS.
Ministerul nu caută soluţii de restructurare
O altă direcţie de reformă preconizată de Legea nr.1/2011 viza stimularea universităţilor performante, printr-o finanţare suplimentară bazată pe excelenţă. O astfel de orientare incumbă şi o creştere a eficienţei utilizării fondurilor publice, printr-o redistribuire a unei părţi din resursa publică.
Iniţial legea a prevăzut ca redistribuirea să se facă pe baza ierarhizării programelor de studii. Dispoziţia legală a fost aplicată dar, contrar spiritului legii, s-au adoptat tot felul de măsuri care să aplatizeze diferenţierile.
Mai mult, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2013, 9 prevederea legală în cauză (art. 193 (7)) a fost modificată, eliminându-se finanţarea în funcţie de poziţia în ierarhie a programelor de studii. Evaluarea universităţilor în scopul calificării şi ierarhizării programelor de studii a rămas un exerciţiu fără impact financiar. Trebuie menţionat, totuşi, că evaluarea în vederea clasificării şi ierarhizării programelor are importanţă, chiar dacă nu mai implică consecinţe financiare. Ea poate deveni un instrument util în creşterea competitivităţii, deoarece oferă studenţilor informaţii în baza cărora să-şi fundamenteze opţiunile atunci când se au în vedere criterii de calitate.
După anul 2012, o serie de universităţi mai mici au intrat în dificultăţi financiare, cauza de fond fiind scăderea numărului de înmatriculări, neurmată de o restructurare a ştatelor de funcţii. În această situaţie, ministerul nu a efectuat analize de fond şi nu a căutat soluţii reale de redresare, ci s-a limitat la acordarea repetată de ajutoare financiare.
Dar, tendinţa de contractare a sistemului de învăţământ superior nu poate fi contracarată prin ajutoare financiare ci numai prin restructurare. Supradimensionarea ştatelor de funcţii a devenit o componentă a inadecvării la situaţia prezentă. Mai mult de atât, în ultimii ani s-a observat o deplasare a structurii ştatelor de funcţii spre gradele didactice de profesor şi conferenţiar, ceea ce implică şi cheltuieli salariale mai mari.
Această modificare de structură şi creşterile salariale din ultima vreme vor accentua tensiunile din sistem şi presiunea asupra bugetului. Cu alte cuvinte, se va intra pe o tendinţă de creştere a cheltuielilor, fără ca sistemul să-şi amelioreze performanţa şi să-şi adapteze dimensiunea.
În concluzie, Învăţământul superior este un factor de susţinere a unei creşterieconomice inteligente, durabile şi favorabilă incluziunii. Pentru a îndeplini acest rol, învăţământul superior trebuie să fie de calitate, competitiv pe o piaţă globală şi adaptat la nevoile economicosociale
Profesori incompetenţi, elevi corijenţi. Cum trebuie regândit sistemul de pregătire al dascălilor
Se încarcă comentariile...
