Despre cutra universitară

Împreunarea lui Gutenberg cu Alma Mater a produs, mai ales în ultimul timp, un tip de parazit extrem de dăunător care a decimat păduri întregi şi continuă să le decimeze nestingherit. Aşa numitul parazit îşi spune singur „cunoaştere”, „ştiinţă”, „revistă academică”, „factor de impact”, „scientometrie”, „bază de date”, „anală ştiinţifică”, „volum al conferinţei”, „scopus”, „isi”, „erih” şi într-o mie şi una de alte feluri.

Parazitul cu o mie de nume devorează fără milă lemnul bieţilor copaci pentru a produce într-un ritm demenţial hârtie de uz academic.

Ce se întâmplă mai departe cu hârtia academică? Hârtia academică este mai necitită decât erau pe vremea comunismului ziarele pline de cuvântările tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Comparaţia este potrivită până în detalii, căci cuvântările respective nu erau citite nici măcar de „specialişti”, de activiştii de partid, de cei care-şi câştigau pâinea mâncând rahatul ideologic.

La fel, articolele publicate în aşa numitele reviste de specialitate nu sunt citite nici măcar de cei cărora, chipurile, le sunt adresate – tagma de specialişti din domeniu. Iar specialiştii nu se citesc între ei pentru că de obicei ştiu cam cu ce tip de „contribuţii ştiinţifice” au de a face. Şi ştiu pentru că ei înşişi practică acelaşi stil: stilul academic. Pentru necunoscători: stilul academic înseamnă să zici ce au zis alţii, eventual ce au zis alţii despre ce au zis alţii.

Ideea personală lipseşte, maniera de expunere este de obicei greoaie, didacticistă, plictisitoare. Adăugaţi că de câţiva ani încoace se cere ca aceste articole să fie scrise şi într-o limbă de circulaţie internaţională – de obicei engleza (e vorba, desigur, de engleza moartă, scolastică, nu de engleza vie) - şi veţi obţine un articol ştiinţific. Împănat cu ghilimele, scris (de obicei tradus) într-o limbă străină, raşchetat de orice urmă de originalitate şi de individualitate pentru a obţine luciul slinos al „ştiinţificităţii”, articolul respectiv rămâne complet indigerabil pentru un cititor normal.

Mormanul de hârtie academică nu este cu totul inutilizabil. Acesta foloseşte unui tip anume de om nou, pe care l-aş numi, cerându-mi iertare prea nobilelor urechi doctorale, „cutra universitară”. Cutra universitară produce ea însăşi mâzgălituri ştiinţifice cosmopolite, ale căror titluri le citează în lista de lucrări, în cv-uri, în fişe de evaluare şi în rapoarte, folosite la rândul lor pentru avansarea cutrei în „cariera didactică”, academică.

Cutra universitară cunoaşte reţeaua de atingere a indicatorilor scientometrici, ştie cum să citeze pe cel/cei care-l citează, ştie cum să se joace cu ghilimelele pe marginea plagiatului, şi ştie o sumedenie de redactori, de directori de reviste sau de edituri de mâna a treia care să-i asigure publicarea producţiilor ştiinţifice.

Cutra universitară nu este un intrus, un parvenit, un mutant sau un parazit al sistemului. Dimpotrivă, cutra universitară este creaţia naturală a actualului sistem de promovare. 

Un sistem dement care cere anual producerea de texte, de articole, de cărţi, de manuale şi, în plus, cere accesarea fondurilor structurale, obţinerea granturilor de cercetare, participarea la conferinţe naţionale şi internaţionale, organizarea conferinţelor, coordonarea doctoratelor, cere să fii invitat să susţii prelegeri la universităţi din străinătate, să coordonezi reviste academice etc.

Dacă supunem toată această grămadă de „realizări” ştiinţifice unui proces de cernere sau de distilare sau de filtrare, vom constata că la capătul celălalt nu iese nimic sau aproape nimic. Împlinirile cărturăreşti nu depăşesc nivelul unor referate ceva mai elaborate.

Modelul „cutrei universitare” s-a instalat foarte bine în România, căci venea pe terenul unei intelectualităţi oricum sterilizate de orice potenţă creatoare graţie comunismului. După instaurarea comunismului, universitarii care mai spală obrazul Almei Mater prin creativitate şi originalitate fac parte din vechea gardă a intelectualităţii româneşti, care au scăpat – cum-necum – ochiului vigilent al noii ordini socialiste. Spre deosebire de comunism care nu-l obliga pe universitar să „se producă”, noile timpuri europene vin cu cerinţe clare: universitarul trebuie să fie productiv. Literatura rezultată în urma acestei simbioze confirmă regula potrivit căreia sterpii nu pot produce decât stârpituri.

Există, desigur, şi între universitari excepţii notabile, oameni care nu pot fi incluşi sub nici o formă sub semnul „cutrei universitare”, ci de al căror nume se leagă cel puţin o idee nouă adusă la lumină. Acolo unde eu vorbesc despre „idei” – căci domeniul meu de referinţă este cel al ştiinţelor umaniste – alţii ar putea vorbi despre fapte, teorii, descoperiri, invenţii.

Se prea poate ca aceeaşi penurie de „contribuţii” personale să existe şi în celelalte domenii. O invenţie sau o nouă teorie înseamnă o contribuţie personală şi, de cele mai multe ori, aceasta se exprimă în scris pe o hârtie, într-o formulă, în cuvinte. Dar asta nu înseamnă că orice hârtie care conţine formule, cuvinte sau teorii este şi o contribuţie personală a semnatarului.

De cele mai multe ori, acea „contribuţie” nu este decât un plagiat cu ghilimele (cât de adevărată este vechea poantă: „diferenţa dintre un plagiator şi un cercetător este că un plagiator copiază un singur autor, iar un cercetător mai mulţi”). Există o birocraţie universitară care nu doar că suportă, ci încurajează, certifică şi propagă tipul cutrei universitare, laolaltă cu legiferarea plagiatului cu ghilimele şi a masacrării copacilor.

Scopul este de a permite mimarea a ceea ce nu poate fi imitat: talentul, creativitatea, originalitatea. Intelectualul nu mai este acela care, în dorinţa lui de cunoaştere, este capabil să înţeleagă, să opereze cu idei şi să producă idei, ci este acel individ care, în dorinţa de un trai uşor, este capabil să compileze ideile altora pentru elaborarea unor „producţii ştiinţifice”, necesare pentru avansarea „la serviciu”.

Luaţi la scuturat, câţi dintre universitarii români ar putea răspunde la această întrebare: care este ideea ta, cu ce ai sporit „corola de minuni a lumii”? Luat la scuturat, cum ar răspunde un autor de articol ştiinţific la o întrebare simplă: spune în două cuvinte ce ai vrut să spui în douăzeci de pagini? Mă tem că şi unul şi altul ne-ar trimite la lista impresionantă de lucrări ştiinţifice, la CV-ul său, la titlul ştiinţific, la gradul său didactic. Adică la ceea ce nu este decât suflare de vânt. Cu ghilimele.

P.S.: Nu aş vrea că cititorul să fie înşelat de referinţele mele la spaţiul românesc. M-am referit la spaţiul românesc pentru că este cel pe care-l cunosc cel mai bine. Nu cred însă că modelul cutrei universitare este o aberaţie genetică mioritică. Sunt convins că are o răspândire mult mai largă. De stabilit în ce grad şi în ce forme se manifestă astăzi cutra universitară la nivel mondial, este treaba specialiştilor, a sociologilor. Nu exclud însă ca românii să fie cei mai „originali” în materie de contrafacere a originalităţii.

Sugerez asociaţiilor ecologiste să ceară emiterea unei legi prin care toate revistele ştiinţifice să fie obligate să apară exclusiv online. Sugerez de asemenea asociaţiilor şi partidelor ecologiste să ceară emiterea unei legi prin care toată documentaţia necesară acreditărilor universitare (specializări, mastere, universităţi) să fie exclusiv pe suport electronic. Anual dispare câte o pădurice pentru o singură acreditare.