Despre lucruri care ar putea să fie: cum creştem calitatea studiilor universitare de doctorat?

Acuzaţiile de plagiat în cazul lucrărilor de doctorat nu sunt dublate şi de soluţii pentru stoparea acestui fenomen.

A afirma că odată cu acuzaţiile credibile de plagiat la adresa lucrărilor de doctorat susţinute de primii doi demnitari ai guvernului, de miniştri şi foşti miniştri, de parlamentari, de politicieni de la putere şi din opoziţie prestigiul şcolilor doctorale şi al învăţământului superior din România, în ansamblul său, a suferit o substanţială pierdere de încredere şi de imagine, cu consecinţe dintre cele mai profunde, a devenit deja un truism.

Într-o ţară bulversată de dezvăluirile de corupţie sistemică care întrec până şi aşteptările cele mai pesimiste, obţinerea unui doctorat prin furt intelectual apare ca un moft inocent multor segmente ale opiniei publice. Presa se inflamează, politicienii care s-au alternat la guvernare se arată pueril cu degetul unul pe celălalt, se nasc comentarii în social media, se lansează petiţii online, se inventează bancuri, se produc caricaturi, se mai adaugă un bemol stigmatului mioritic care pare că ne urmăreşte de la geneza noastră ca naţiune. Despre modalităţile prin care poate fi tăiat nodul gordian al unui fenomen ce afectează profund dinamica cercetării şi dezvoltării din România, în componenta sa doctorală, şi aruncă în derizoriu eforturile acelor profesori şi doctoranzi care-şi desfăşoară activitatea cu onestitate, se discută însă mult prea puţin. Mă voi referi, în cele ce urmează, la câteva elemente ce ţin de selecţia doctoranzilor, durata studiilor doctorale, organizarea cercetării în cadrul acestora şi în jurul centrelor de cercetare, internaţionalizarea doctoratelor şi asigurarea calităţii în procesul de susţinere a referatelor şi tezelor care pot contribui la prevenirea cazurilor de plagiat şi lipsă de originalitate.  Acest articol reflectă experienţe şi reflecţii personale şi nu se doreşte a fi altceva decât o contribuţie la o dezbatere orientată spre soluţii posibile în limita resurselor şi a capacităţilor de care dispune învăţământul superior românesc în momentul de faţă. Pentru că doresc să mă adresez unui public mai larg, şi nu doar celor care-şi desfăşoară activitatea în învăţământul superior, voi evita utilizarea jargonului profesional sau referirea extinsă la cadrul legislativ care fixează bornele organizării studiilor universitare de doctorat.

Lacune în procesul de admitere şi durata studiilor

Voi începe chiar cu procesul de selecţie a doctoranzilor, etapă care în acest moment ridică multe semne de întrebare. Consider că ar fi necesar ca pe lângă evaluarea studiilor anterioare de licenţă şi masterat, a motivaţiei şi a competenţelor lingvistice şi de specialitate probate de candidat, un criteriu esenţial în procesul de admitere să-l constituie calitatea planului de studii doctorale. Din păcate, în ţara noastră întocmirea unui asemenea plan de studii nu reprezintă încă o obligaţie legală, aceasta fiind eventual lăsată la latitudinea fiecărei şcoli doctorale. În condiţiile subfinanţării şi a nevoii mercantile de a obţine fonduri independente care să acopere cheltuielile curente sau de investiţii, universităţile optează adeseori pentru un proces de admitere cât mai puţin constrângător pentru candidaţi. Un plan de studii bine întocmit, relevant şi realist din punct de vedere ştiinţific, metodologic şi temporal va ghida cercetarea pe o cale care va permite obţinerea de rezultate consistente şi a aportului de originalitate aşteptat de la un asemenea demers intelectual. Acesta poate fi îmbunătăţit ulterior şi asumat ca plan de cercetare de către profesorul coordonator şi studentul doctorand, fiind supus unui proces de revizuire periodică.

Un al doilea element important este legat de durata studiilor universitare de doctorat. În vreme ce unele state europene au menţinut o perioadă de patru de patru sau chiar de cinci ani, în România acest interval de timp a fost redus la numai trei ani. Măsura a fost total neinspirată, iar experienţa de până în acest moment o dovedeşte cu prisosinţă. Nu cred că există mulţi conducători de doctorat sau referenţi ştiinţifici care să nu fi resimţit scăderea calitativă a tezelor de doctorat ce a urmat acestei decizii motivată de aplicarea hotărârilor adoptate în cadrul aşa-numitului proces Bologna.  Este nevoie urgentă de schimbarea cadrului legislativ în acest sens. Timpul este un factor esenţial pentru ca întrebarea de cercetare să fie bine elaborată. Ca identificarea şi analiza bibliografiei să fie cât mai comprehensivă. Ca stabilirea metodologiei şi a conceptelor fundamentale ale tezei să fie în acord cu obiectivele lucrării. Ca descoperirea surselor documentare, analizele, investigaţiile să fie bine realizate, iar concluziile să fie solide şi în acord cu cercetarea întreprinsă. Este nevoie de timp pentru acumularea experienţei de cercetare. Este nevoie de timp pentru formarea profilului intelectual şi a profunzimii şi maturităţii aspirantului la titlul de doctor. Este nevoie de timp în vederea stilizării scrisului, stilului de prezentare, transmiterii mesajului desprins ca urmare a activităţii de studiu. Este nevoie de timp pentru ca produsele rezultate să fie făcute publice prin intermediul comunicărilor şi conferinţelor, articolelor, capitolelor, cărţilor. Este nevoie de timp în vederea evaluării calitative permanente a parcursului cercetării doctorale. Este nevoie de timp în vederea evaluării finale a rezultatelor de către conducătorul ştiinţific şi de către referenţii oficiali desemnaţi în acest sens. O estimare realistă a tuturor acestor etape conduce la un interval de minim patru ani, aşa cum se întâmplă, de altfel, în state cu un nivel recunoscut de calitate a studiilor doctorale.

Parteneriate

Pentru că am făcut referire la Finlanda, o bună practică pe care am întâlnit-o la universităţile din „ţara celor o mie de lacuri”, şi care poate fi implementată cu ajutorul programelor europene de formare a resursei umane sau a programului Erasmus Plus, este procesul de internaţionalizare a studiilor universitare de doctorat. Susţinerea referatelor ştiinţifice este realizată la universităţi precum cele de la Helsinki, Turku, Tampere sau Oulu, toate aflate pe poziţii de frunte în topul mondial al universităţilor, în cadrul unor sesiuni publice, anunţate şi popularizate din timp. În multe cazuri aceste referate şi teza în sine sunt redactate într-o limbă de circulaţie internaţională, în special în engleză. La această sesiune, pe lângă conducătorul ştiinţific, responsabil cu coordonarea lucrării, participă un „oponent”, un expert care adeseori este recrutat de la o altă instituţie sau din altă ţară decât universitatea care găzduieşte teza doctorală. Menirea acestuia este de a supune unei evaluări critice referatul ştiinţific şi de a identifica şi supune dezbaterii acele elementele care pot conduce la regresul sau chiar la eşecul parcursului doctoral. Totodată, aceasta contribuie la aşa-numitul proces de „internaţionalizare acasă”, în sensul în care expertiza transfrontalieră de bună calitate este folosită în vederea consolidării competenţelor de cercetare din cadrul instituţiei de învăţământ superior.

Pentru că am adus în discuţie organizarea studiilor universitare de doctorat, o bună practică, tot mai des întâlnită şi în România, şi care merită să fie consolidată, este aceea a cotutelei doctorale. Aceasta permite accesul la resursele umane şi materiale ale universităţilor partenere, facilitează mobilitatea, creşte calitatea studiilor doctorale, dezvoltă competenţele lingvistice ale doctorandului, slujeşte la întărirea relaţiilor de colaborare la nivel academic şi ştiinţific cu instituţii de profil din străinătate şi oferă avantaje competitive pe piaţa internaţională a muncii pentru absolvenţii de studii doctorale din ţara noastră.

Şcolile doctorale, centrele de cercetare şi conducătorii de doctorat deţin o responsabilitate deosebită în privinţa calităţii cercetării şi a rezultatelor acesteia. Dacă aceste instituţii ar funcţiona în mod veritabil, elaborarea unor teze de doctorat lipsite de aport de noutate sau chiar plagiate ar deveni o imposibilitate. Şcolile doctorale ar trebui să stabilească criterii temeinice de calitate şi performanţă a cercetării doctorale. Centrele de cercetare să implice doctoranzii în activitatea lor, să le faciliteze accesul la infrastructura, colaborările, proiectele şi revistele pe care le deţine, motivându-i astfel să se formeze în plan intelectual şi ştiinţific. Un rol definitoriu revine conducătorilor de doctorat care se cuvine să urmărească constant progresul activităţii de cercetare, să insufle pasiunea pentru studiu, pentru cunoaştere, să ofere sprijin în alcătuirea sau rafinarea întrebării de cercetare, a metodologiei şi conceptelor, să ajute la identificarea surselor documentare, să creeze punţi de contact cu alţi experţi din domeniu, să îndrume la participarea cu lucrări la manifestări relevante pentru tema respectivă şi să publice în reviste de profil cu circulaţie internaţională, lăsând totodată suficientă libertate studentului doctoral pentru a pune în valoare ideile şi capacitatea sa de creaţie. Este foarte greu de crezut că, în asemenea condiţii, o teză de doctorat ar mai putea sfârşi prin a fi plagiată sau lipsită de elemente de originalitate. O teză asupra căreia apasă stigmatul plagiatului sau a lipsei de originalitate implică, în mod categoric, coresponsabilitatea conducătorului de doctorat şi a şcolii doctorale unde aceasta a fost susţinută.

Un filtru suplimentar

Odată finalizată teza de doctorat este prezentată, potrivit legislaţiei în vigoare, în cadrul departamentului de specialitate de la universitatea organizatoare a studiilor şi apoi trimisă spre susţinere publică, fiind însoţită de referatele întocmite de conducătorul ştiinţific şi de către referenţii oficiali (profesori sau conferenţiari universitari care sunt specialişti în domeniu) desemnaţi în acest sens. Dar dacă, din nou, ne-am inspira din bune practici care au dat deja rezultate în sisteme performante de educaţie din Europa? Dacă, de exemplu, am introduce o etapă de preexaminare a tezei de doctorat de către experţi în domeniu care aparţin unor alte universităţi decât cea la care este susţinută teza respectivă, unii dintre ei selectaţi poate chiar din străinătate? Aşa cum se petrec de altfel lucrurile, în tot mai mare măsură, în privinţa evaluării proiectelor de cercetare. Un asemenea filtru suplimentar ar asigura cadrul necesar îmbunătăţirii conţinutului tezei de doctorat, ar detecta şi preveni cazurile de plagiat sau neajunsurile din punct de vedere calitativ şi al originalităţii prezentate de manuscrisul lucrării.

O teză de doctorat presupune un angajament social asumat de către şcoala doctorală, profesorul coordonator şi studentul doctorand. De ce să ne gândim, de fiecare dată, ca să-l cităm pe Borges, la „lucrurile care ar fi putut să fie şi nu au fost”, când investiţii rezonabile de gândire, creativitate şi planificare, responsabilitate şi implicare, necesitând costuri materiale şi umane sustenabile  pot aduce rezultate substanţiale, rezultate care se vor reflecta în produse ştiinţifice şi tehnologice, bunuri culturale, sociale şi economice ce vor contribui la dezvoltarea durabilă a societăţii româneşti?