INTERVIU Mircea Miclea, despre cum poate profita învăţământul românesc de criza COVID 19 pentru a se moderniza
0
Într-un interviu acordat ziarului „Adevărul”, fostul ministru al Educaţiei Mircea Miclea pune un diagnostic îngrijorător şcolii româneşti, dar subliniază faptul că orice criză poate fi transformată într-o oportunitate. Iar dacă vrem o şcoală ca afară, ar fi bine să nu pierdem momentul
Adevărul: În contextul pandemic, şcoala românească pare a fi fost luată pe sus şi transpusă într-un alt timp. Ce părere aveţi?
Prof. dr. Mircea Miclea: Şcoala românească e brusc în secolul XXI. Adică, forţată să ia în calcul faptul că există cursuri online, că există o generaţie numită a digitalilor nativi care acum acoperă băncile şcolilor. Şi pentru care e nevoie de o utilizare a tehnologiilor digitale pentru a optimiza învăţarea. Pentru că mintea lor este o minte formată prin interacţiunea cu aceste tehnologii digitale. Vă dau câteva exemple care sunt documentate ştiinţific: ei preferă adesea comunicarea mediată de device-uri, dacă vă uitaţi la ei în curtea şcolii, preferă să-şi dea SMS-uri decât să se strige unii pe alţii. Preferă multimedia, în loc de unimedia – de ce? Pentru că tot netul e multimedia, o combinaţie de text, audio, video. Or, şcoala noastră tradiţională era unimedia – un manual tipărit. Preferă accesul la informaţie de oriunde, oricând, pentru că aşa i-a învăţat netul. Sunt şi alte caracteristici, dar mă limitez la acestea.
Prin urmare, avem o altă minte a elevilor decât cea pentru care au fost stabilite până acum programa şi metodologiile.
Da. Şi practicile. Mai ales, practicile cotidiene de predare. Şi-atunci, suntem forţaţi acum să luăm în calcul această minte specifică acestei generaţii şi să construim un nou tip de învăţământ. Acest învăţământ care va fi în viitor, indiferent de situaţia de criză sau nu, şi pe care trebuie să-l implementăm cât mai rapid, este un învăţământ de tip blended - un amestec, un mix de predare la şcoală, faţă în faţă, cu predare online, pe baza suporturilor digitale.
Avem resurse?
Sigur că sunt. Dar principalul lucru în schimbare este producerea de lecţii, de conţinuturi pentru online, nu de platforme. Platforme sunt, contează ce fel de lecţii construieşti, pe care să le livrezi elevilor. Aceasta este principalul – construcţia de conţinut. Şi al doilea lucru: formarea personalului didactic pentru aşa ceva. Şi trebuie făcuţi toţi paşii în sensul acesta, independent de conjunctura actuală. Pentru că o astfel de conjunctură se poate repeta, din alte motive. Dincolo de conjunctură însă, avem o altă generaţie, cu o altă minte, pentru care blended learning-ul, deci un mix de învăţare, este absolut necesar. Partea de avantaj, de oportunitate din această criză, este că ne forţează să accelerăm această adaptare a învăţământului la mintea generaţiei digitale.
Adică suntem siliţi la reforma pe care am evitat-o cât am putut până acum.
Era un paragraf din Legea Educaţiei, scris din 2011, e paragraful 70, care arată foarte clar ce trebuie făcut. Au trecut zece ani... Acum, să sperăm că vom utiliza această criză ca pe o oportunitate de a lua în calcul ceea ce nu am putut până acum.
„Profesorii trebuie recompensaţi în funcţie de performanţă”
Dacă ar fi să puneţi un diagnostic şcolii româneşti, care ar fi acela? Unde identificaţi cele mai mari probleme?
Sunt mai multe dimensiuni aici, pentru că realitatea e complexă şi nu poţi să pui un diagnostic simplu. Dar vă spun, în opinia mea, care sunt principalele lucruri definitorii pentru modul în care funcţionează învăţământul şi care ar trebui reformate. Primul este evaluarea performanţei personalului didactic. Şi recompensarea lui în funcţie de performanţă. Ministerul ar trebui să facă evaluarea. Printr-o serie de metodologii care coboară până la nivel de şcoală. Să luăm ca exemplu o corporaţie: ai un sistem de evaluare tot timpul – 360 de grade – a performanţelor tale. Aşa se numeşte acest tip de evaluare. Asta înseamnă: tu te autoevaluezi în legătură cu o serie de criterii, colegii tăi te evaluează, ca să ai şi perspectiva lor, şi te evaluează şi şeful tău direct. Din această integrare a celor trei perspective rezultă o evaluare suficient de corectă – dovadă că este extrem de funcţională în corporaţii – a nivelului de performanţă a fiecărui angajat.
În momentul de faţă, cum funcţionează lucrurile în educaţie?
În momentul de faţă, evaluarea este sau birocratizată, sau este făcută de mântuială. Şi efectul este că atât profesorii foarte buni pe care încă îi mai avem, cât şi cei slabi au exact acelaşi salariu. Şi atunci, trebuie o evaluare a performanţelor şi o salarizare în funcţie de nivelul de performanţă a profesorilor. Dacă în continuare mergem cu o evaluare uniformă, profesorii care sunt buni nu vor fi motivaţi să continue să fie buni, iar cei care nu sunt buni nu vor fi motivaţi să fie mai buni. Acesta e primul lucru important. Al doilea: este necesară trecerea aceasta la un sistem mix de predare, cum am spus – blended learning – de combinare a predării. De ce? Pentru că mintea elevilor s-a schimbat. Nu mai este aceeaşi minte ca atunci când profesorii care sunt actualmente în şcoală erau, la rândul lor, elevi.
Cum rămâne cu mintea profesorilor? S-a schimbat?
Din păcate, destul de puţin. Vedem acum incapacitatea lor de a face apel la tehnologiile noi, digitale. Sigur, şi acum avem o minoritate care este foarte bună de profesori. Din păcate, ea, din nou, a fost demotivată. Adică, după ce a început criza, a fost o minoritate foarte bună de profesori care a început să predea online, să fie foarte atentă la evoluţia copiilor, să le dea teme, să interacţioneze cu ei. A venit scrisoarea doamnei ministru care i-a lăsat în offside pe cei buni, le-a spus: nu trebuie să predaţi nimic, trebuie doar să consolidaţi ceea ce s-a predat. Şi din nou au jubilat cei care, în acea perioadă, n-au făcut nimic. Am fost absolut decepţionat de această reacţie a ministerului.
Ce facem cu majoritatea care nu e adaptată?
Ea poate fi adaptată prin formare profesională obligatorie pe tehnologii digitale. De utilizare a lor şi, mai ales – subliniez –, de construcţia de lecţii în format digital. Pentru că simplul fapt că pui sub formă de PDF o lecţie tipărită nu are nicio valoare. Acesta ar fi al treilea lucru. Există o grămadă de cercetări despre e-learning despre cum trebuie construite lecţiile, se poate face un ghid şi pe baza lui se poate face formarea personalului didactic pentru construcţia de lecţii care să fie conforme cu mintea acestei generaţii digitale. Dacă toate aceste trei lucruri se fac, atunci ar marca un pas înainte semnificativ.
„Înţelegerea unei informaţii e determinată de ce avem în memorie”
N-ar trebui umblat şi la programa foarte stufoasă?
Dacă se va trece la învăţământul acesta digitalizat, atunci se vor reconsidera toate temele de predare. Adică ai resurse digitale, de exemplu, pentru georgrafie. Atunci predai în funcţie de resursele pe care deja le ai pe internet. În plus, poţi să ai, pentru aceeaşi lecţie, mai multe variante: de pildă, ai trei variante – una care este pentru majoritatea elevilor din clasă, o variantă de lecţie remedială, pentru cei care au dificultăţi de învăţare şi li se explică, li se predă altfel conţinutul respectiv, şi o variantă de lecţie pentru cei care sunt supradotaţi – îmbogăţită cu mai multe exerciţii, cu mai multe informaţii, cu alte sarcini mai sofisticate. Dacă acest conţinut este prezentat în cele trei variante, fiecare elev îşi alege conţinutul care îl ajută cel mai mult, dincolo de ce s-a predat la clasă. Şi poate să acceseze acel conţinut de ori câte ori doreşte până când îl învaţă, până când îl înţelege. Acum, are acces la lecţie doar dacă e prezent la clasă. Atât.
Ar trebui renunţat la aspectele care ţin de memorare?
Nu aş renunţa la aspectele care ţin de memorie. Înţelegerea unei informaţii este determinată de ce anume avem în memoria noastră. Eu dacă vă spun, de exemplu, propoziţia: „Ştefan cel Mare s-a întâlnit cu fraţii Jderi”, dv. înţelegeţi semnificaţia acestei proproziţii dacă ştiţi că a existat un Ştefan cel Mare, care era domnitor al Moldovei, dacă ştiţi cine erau fraţii Jderi. Şi atunci, având în memorie aceste lucruri, înţelegeţi textul. Dacă însă aveţi într-o bază de date aceste informaţii, dar nu în cap, în momentul în care citiţi această propoziţie nu o înţelegeţi. Înţelegerea este un proces care necesită interacţiunea directă a informaţiei din memoria noastră cu informaţia care vine ca input. La fel se întâmplă cu un grafic care ni se prezintă la televizor, seara. Să zicem, graficul relaţiei dintre inflaţie şi şomaj. Înţelegem dacă ştim ce e inflaţia, dacă ştim ce e şomajul. Dacă nu avem în cap aceste informaţii, nu vom înţelege graficul respectiv.
„O şcoală care furnizează cunoştinţe inerte e o şcoală inutilă”
Sunt materii în preuniversitar la care ar trebui renunţat?
Dacă vor fi conţinuturi scoase, cred că ar trebui reconsiderată toată programa. Să luăm, de pildă, limba şi literatura. În momentul de faţă, în toată şcoala, nu se studiază literatura universală, ceea ce e aberant într-o lume în care totul se globalizează, tu să-i privezi elevii tăi de înţelegerea culturii universale. Adică, a principalilor creatori. Reconsiderarea, din punctul meu de vedere, ar însemna predarea literaturii pe curente literare. De exemplu, predăm romantismul. Atunci, se ia un scriitor sau doi, din literatura universală, care ilustrează romantismul, şi îl luăm şi pe Eminescu, de la noi. Şi atunci, se predă literatura română în relaţie cu literatura universală. Prin urmare, tu dezvolţi şi plăcerea de a citi. Predai realismul – îl predai pe Balzac, dar şi pe Rebreanu. Şi înţelegi şi ce e realismul, dar şi ce e cultura universală, literatura universală. Pentru că, altfel, e foarte puţin atractivă literatura română, fiindcă în curriculum sunt adesea autori minori care, comparaţi cu lumea în care trăiesc elevii, au relevanţă zero. Şi nu are rost să ne cramponăm de un naţionalist de doi bani şi, în numele acestui naţionalism, să ne promovăm nişte valori minore, în acelaşi timp, privându-i pe elevii noştri de valori majore. Adică, de marea literatură care i-ar ajuta mult mai mult în formare, în dezvoltarea lor ca oameni, ca minţi, ca inţeligenţe.
În privinţa examenelor de absolvire din preuniversitar, cum ar trebui să arate acestea?
Ce trebuie să formăm noi la elevi sunt competenţe. Ele sunt diferite de cunoştinţe. Competenţele înseamnă că tu îi dai elevului trei lucruri: cunoştinţe, cum anume să utilizeze acele cunoştinţe pentru a rezolva probleme – pentru că, dacă nu-i arăţi aplicaţiile practice ale cunoştinţelor, ele vor deveni inutile în capul lui, iar o şcoală care furnizează cunoştinţe inerte e o şcoală inutilă – şi, trei, o anumită atitudine faţă de cunoştinţele respective. Adică să ai entuziasm pentru a le învăţa, să ai curiozitatea pentru a ţi le dezvolta, să ai capacitatea de efort şi de disciplină pentru a le dobândi. Prin urmare, o competenţă are trei componente: cunoştinţe, aplicaţii şi atitudini faţă de cunoştinţe. Aceste lucruri trebuie predate în şcoală. Şi tot aceste lucruri ar trebui şi evaluate la nivel gimnazial şi la Bacalaureat. Problema e complexă.
„Toate plagiatele au beneficiat de complicitatea conducătorilor de doctorat”
Doctoratele plagiate sunt o mare problemă a mediului universitar. Care este mecanismul care le face să apară?
Plagiatele apar pentru că, în primul rând, cei care sunt în situaţia de a scrie teza de doctorat nu au deprinderea metodologiei ştiinţifice riguroase, pe care trebuie să o aplice în elaborarea tezei. Dacă ar avea deprinderea metodologică riguroasă, nu ar ajunge la plagiat. Iar această deprindere trebuie formată în şcoală. Mai ales la nivel de masterat. Atunci se formează inclusiv componenta de etică a cercetării, fără de care nu poţi face cercetarea respectivă. În caz contrar, se ajunge la plagiat. Al doilea lucru care ar reduce plagiatul este modul în care conducătorii de doctorat supervizează aceste lucrări. La urma urmei, toate plagiatele au beneficiat de complicitatea conducătorilor de doctorat. Ele nu ajungeau la faza de susţinere şi de acordare a titlului dacă conducătorii de doctorat nu le-ar fi dat drumul.
Iar comunitatea ştiinţifică şi universitară tace.
Da, este frustrant. Din păcate, sunt mulţi conducători de doctorat care nu au ce căuta în această postură, pentru că ei înşişi nu au dovedit prin activitatea lor capacitatea de a redacta lucrări ştiinţifice de valoare. Şi atunci, aşa cum sunt ei, după chipul şi asemănănarea lor, vor fi şi doctoranzii lor.
Ar trebui făcută o reevaluare a tuturor conducătorilor de doctorat. Dar vă atrag atenţia asupra unei complicităţi care există aici: e o complicitate a tuturor celor care sunt implicaţi în procesul de evaluare. Există un paragraf din Legea Educaţiei pe care l-am scris uitându-mă la Marea Britanie. Acolo există o întreagă literatură despre studiile doctorale în lume. Apăruse atunci, în 2007-2008, un volum documentat foarte precis pe acest subiect – cum se face doctoratul în diverse universităţi din lume. Pe baza acelor lucruri, am scris că trebuie făcută o evaluare a şcolilor doctorale la fiecare cinci ani, maximum. Aţi văzut cumva vreo universitate să protesteze sau să atragă atenţia ministerului că nu a făcut evaluarea? Dimpotrivă! Toţi au acceptat prorogarea sine die a acestei evaluări. Nu au chef să se evalueze, şi asta e o complicitate la nivelul întregului învăţământ universitar. Îmi pare rău să spun, dar asta e realitatea.
În aceste condiţii, nu e de mirare că mulţi tineri optează pentru studii afară.
E firesc ca ei să caute calitatea. Caută calitatea cei care sunt la rândul lor de calitate. Efectul este că-i pierdem de regulă pe cei mai buni. Subliniez însă că şi în universităţile româneşti pot să fie oameni foarte buni. Dar, din păcate, acei profesori foarte buni, acei conducători de doctorat foarte buni sunt mai degrabă rezultatul propriei lor etici şi a propriei lor competenţe, decât produsul unei metodologii la nivel de instituţie, aşa cum ar trebui să fie. Adică ar trebui să nu ne bazăm doar pe prestaţia unor personalităţi, ci să creăm nişte mecanisme instituţionale care să genereze calitatea. Dar eu cred că principala problemă a învăţământului superior nu e plagiatul, ci prostia.
Prostia?
Da. Calitatea foarte slabă a prestaţiilor ştiinţifice şi a prestaţiilor didactice a celor care sunt în universitate. Şi de aici ar trebui pornit. De la evaluarea personalului didactic în ansamblul lui, pentru a vedea cine trebuie să rămână în universitate şi cine trebuie pus pe liber. E un moment de a putea scăpa de oamenii care nu aduc calitate în învăţămîntul superior. Criza îţi oferă oportunitatea de a-i da jos din autobuz pe cei care nu merită să stea în autobuz, ca să citez o expresie a lui (Jim) Collins, care a scris o carte despre corporaţii – From Good to Great. Acelaşi lucru ar trebui să se întâmple în momentul de faţă în universităţi.
Cine ar putea, cine are îndreptăţirea s-o facă?
Senatul universităţii, în baza autonomiei universitare. Nimeni nu împiedică nicio universitate să facă curăţenie în ograda proprie. Dacă se prevalează de faptul că ministerul nu a elaborat o metodologie, atunci sunt pe un drum greşit. Încercă să-şi ofere un alibi pentru propria lor lipsă de interes pentru calitate.
Se încarcă comentariile...
