INTERVIU (partea a II-a) Mihaela Miroiu, profesor universitar: „Suntem în cel mai bun moment istoric al României“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Mihaela Miroiu FOTO Marian Iliescu
Mihaela Miroiu FOTO Marian Iliescu

Mihaela Miroiu vorbeşte despre piedicile puse atunci când le vorbeşti, pentru prima oară, câtorva prieteni şi, mai apoi, studenţilor despre „egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul“, o descrie pe aşa-zisa „femeie carieristă“ de astăzi şi face o radiografie a evoluţiei ţării.


[Partea I a interviului cu Mihaela Miroiu „Matematica e un fetiş naţional“]


„Weekend Adevărul“: Când spui feminism, cam spui Mihaela Miroiu.
Mihaela Miroiu: Ei, asta e o prostie! Personalizarea unor cauze, mie nu-mi pare deloc un lucru onest, mai mult, este chiar complet riscantă.

Dar de ce v-aţi ocupat de feminism?
Probabil, la început, datorită filosofiei. A unei filosofii care, în mare măsură, excludea gândirea femeiască. Mai să crezi că nu există. Mai să crezi că femeile nu gândesc, în sensul de produs original. Am avut sentimentul acesta mulţi ani. Până în ’91, eu nu citisem nici măcar o singură carte de filosofie scrisă de vreo femeie.

Asta poate să fie pusă pe seama îngustării ideologice de dinainte de ’89.
Acum ştiu că da. Eu m-am dus la Filosofie din pasiune, dar am sperat că mă duc şi din vocaţie. Şi că n-o să fiu doar umbra gândului filosofic, ci şi gândul umbrei (n.r. – „Gândul umbrei“ este prima carte de filosofie feministă apărută în România publicată de Mihaela Miroiu în 1995). Ideile acestea erau şi sunt, pentru mine, admirabile, dar fără femei ca autoare. Atunci, aveam tot timpul sentimentul fie că ceva nu este în regulă cu femeile, respectiv că nu pot produce înţelepciune publică, fie că felul lor de a privi înţelepciunea este relativ diferit şi nu a fost niciodată acceptat în mainstream, fie, aşa cum am văzut mai târziu, când am ieşit din „puşcăria generalizată“, că nu ştim că femeile au produs filosofie. Ultimul enunţ s-a dovedit corect.

E extrem de greu, şi la ora actuală, să pui în balanţă producţia artistică, culturală şi ştiinţifică a bărbaţilor care n-au avut niciodată probleme de acces la cunoaştere cu cea a femeilor, care, practic, au avut doar în ultimii 70 de ani (cu puţine excepţii).

Aveaţi o frustrare legată de această neputinţă?
Era o frustrare care mie mi se părea foarte normală. În momentul în care, de copii, toţi de la cei de la care învăţăm şi ne formăm, cu excepţia unor poete pentru copii, sunt bărbaţi, ce poţi să crezi? Practic, noi vorbim de anii ’50 ai secolului XX, când femeile au început, totuşi, să aibă acces la învăţământul de masă la care au avut acces şi bărbaţii. Deci, dacă noi vorbim, istoric, doar despre 70 de ani în care femeile învaţă ce învaţă şi bărbaţii, cam la ce ne putem aştepta? Sigur, există acum o producţie intelectuală a femeilor substanţială şi în ştiinţă, şi în filosofie, şi în artă! Numai că ea abia a început. E extrem de greu, şi la ora actuală, să pui în balanţă producţia artistică, culturală şi ştiinţifică a bărbaţilor care n-au avut niciodată probleme de acces la cunoaştere cu cea a femeilor, care, practic, au avut doar în ultimii 70 de ani (cu puţine excepţii).

Păi, diferenţa este dată doar de cantitate?
Comparaţia e în favoarea bărbaţilor strivitor! În sensul în care avem de-a face cu milenii de producţie intelectuală masculină şi cu 70 de ani de cea a femeilor. 70 de ani maxim pentru că, eu, când vorbesc de anii ’50, mă refer la prima intrare a fetelor în ciclul gimnazial într-un învăţământ la care aveau acces şi băieţii. Practic, abia în ani ’70 putem să începem să vorbim despre produţia intelectuală femeiască cu acces la învăţătură şi acces la exprimare. Avem 50 de ani, bătuţi pe muchie. E foarte puţin. Totuşi, trebuie să admitem că, aşa cum suntem oameni de două sexe şi din punct de vedere natural avem părinţi, şi bărbaţi, şi femei, aşa ar trebui să avem şi din punct de vedere intelectual – şi părinţi bărbaţi, şi părinţi femei, deopotrivă. Să ne dezvoltăm într-o cultură androgină, nu într-o cultură masculină. Partea asta, şi bărbătească, şi femeiască, reprezintă umanitatea ca întreg şi mie mi se pare că, fără mintea mintea femeilor, umanitatea este înjumătăţită.

Eu eram misogină! Îmi plăcea complimentul „Ai minte de bărbat“

mihaela miroiu

În ’91 aţi primit o carte despre filosofia feministă de la profesorul din Oxford. Ştiaţi ceva despre feminism până atunci?
Absolut nimic. Simone de Beauvoir (n.r. – figură de marcă a feminismului francez) era tradusă la noi ca prozatoare, de exemplu. Citisem câteva dintre romanele ei. Vă spun foarte cinstit că mi-a plăcut, dar în niciun caz nu s-a pus problema să se traducă „Al doilea sex“, publicat în 1949. În România, a apărut abia în 1999. Un decalaj uriaş. Dacă aş fi găsit atunci cartea asta, probabil că mult mai repede mergea viaţa mea în direcţia curajului intelectual că despre asta vorbim. Ceea ce se întâmplă cu o femeie cu apetit creativ care dă peste o zonă de filosofie feministă este că, dintr-odată, tot blocajul intelectual dispare. Asta te face să nu mai ai niciun fel de prejudecată despre puterea minţii femeieşti. Te face să te uiţi la alte femei ca la partenere intelectuale, ca la oameni capabili să facă orice. Nu vă ascund că eu eram misogină! Îmi plăcea complimentul „Ai minte de bărbat“, îmi plăcea acceptarea în cercurile bărbaţilor foarte inteligenţi care aveau conversaţii spumoase şi faptul că ei mă luau drept una de-a lor. Evitam discuţiile cu femei pentru că mă plictiseau. Aveam toate trăsăturile unei persoane misogine.

Să iubeşti o femeie egală cu tine

Ce-au spus apropiaţii când le-aţi vorbit despre feminism?
Am avut un prieten care m-a dezamăgit groaznic atunci. N-am ştiut cum gândeşte, dar faptul că provoci asemenea discuţii te face să descoperi lucruri neaşteptate. Mi-a spus aşa: „Dacă eu mă voi uita la o femeie ca la egala mea, n-am să mai pot s-o iubesc“. Pe mine asta m-a lovit în cap, pur şi simplu! Nu am putut crede! Au existat, însă, şi reacţii bune. De altfel, şi prietenul acesta a avut o reacţie bună, în sensul că ne-a făcut sigla şi site-ul pentru Societatea de Analize Feministe AnA. Noi aveam un grup de prieteni, care ne numeam, generic, „Câr-mâr“. Ne ştiam de prin anii ’80 şi ne petreceam vieţile împreună. În felul acesta, în acest cerc, am început prima asociaţie de studii feministe din România. Băieţii au participat şi ei la brainstorming-uri şi chiar au devenit membri fondatori.

mihaela miroiu

Ulterior, a devenit opţional la facultate.
În 1994 a fost introdus, deşi decanul de atunci s-a opus introducerii acestui curs.

Dar de ce?
Pentru că urma să-l ţină soţia lui. Adrian, soţul meu, era decan atunci la Facultatea de Filosofie. Studenţii au propus cursul ca opţional. El s-a împotrivit spunând că nu se poate tocmai pentru că ar fi trebuit ca eu să-l ţin, însă studenţii erau foarte supăraţi. Au vorbit cu profesorul Ilie Pârvu, care le-a dat o idee foarte bună. Aşa că s-au întors la decan: „Noi nu vrem să-l facă soţia nimănui, noi vrem acest curs! Vrem să ne aduceţi pe cineva să-l facă“. Şi aşa s-a încheiat discuţia. Eu l-am înţeles pe Adrian. Nu voia să planeze asupra lui niciun fel de bănuială de nepotism.

„Viaţa noastră nu are dimensiune istorică“

Au trecut 20 de ani de-atunci. Ce-i supără acum pe feminişti?
Din punctul meu de vedere, cea mai mare problemă rămâne faptul că încă accesul femeilor la producţia intelectuală, la decizia socială şi politică este foarte scăzut. Nu putinţa, ci accesul! E o problemă istorică, până la urmă. În legătură cu acesta, există, de regulă, două abordări. În afară de cea reacţionară, în sensul de „Întoarceţi-vă acasă, staţi la vatră, faceţi copii şi îngrijiţi de bărbaţii cugetători care hotărăsc, inclusiv pentru voi, pentru că ei sunt capul vostru!“. Aşadar, avem varianta conservatoare, cea care merge pe ideea de creştere organică: să lăsăm lucrurile să se dezvolte în timp, iar acest gen de participare a femeilor la cunoaştere şi la decizie va creşte odată cu numărul lor din ce în ce mai mare mai întâi în şcoală şi apoi în zona academică, civică, politică, ştiinţifică. Nu-i rea deloc această abordare, nu-i neg valoarea. Spun însă că anumite lucruri pot fi un pic mai grăbite. Ne grăbim dintr-un singur motiv: viaţa noastră, ca indivizi, nu are dimensiune macro-istorică. Noi am vrea să trăim într-o societate cât mai dezirabilă pentru noi pe durata vieţii noastre ca indivizi. Cei care consideră că istoria pe care şi-o doresc trebuie să se petreacă acum, de obicei, fac ceva, produc strategii, presiune publică, organizaţii civice, intră în politică, să grăbească lucrurile. Noi îi numim progresişti.

Putem să spunem că suntem înapoiaţi şi durează sau putem să creăm tot felul de instituţii care grăbesc schimbarea. Noi, ca indivizi, n-avem o problemă. Noi avem o problemă ca tip de societate care are o latenţă, un retard.

Tânărul care nu s-a spălat pe cap

Însă acţiunile acestor progresişti s-ar putea să rezulte în forme fără fond. Construim scaune pe care nu se-aşază nimeni.
Teoria formelor fără fond este o teorie conservatoare. Sigur că din coadă de câine nu poţi să faci sită de mătase. Sunt de acord cu asta. Dar atunci ar trebui să ne explicăm următorul lucru. De ce românii, luaţi individual şi mutaţi pe rând în toată lumea asta, şi mă refer la lumea competitivă, se încadrează foarte bine în lumea pe care noi o considerăm evoluată? Asta nu înseamnă că noi, ca indivizi, avem probleme, ci noi ca instituţii, ca societate. E nevoie de o evoluţie de natură instituţională. Dau un exemplu foarte simplu. Ţin minte că, în anii ’90, apăruseră primele restaurante private. Un tânăr foarte iritat îi povestea prietenului său că el credea că patronul o să-l dea afară pentru că nu s-a spălat în dimineaţa aia pe cap şi nu era prima oară. Noi putem să avem un obicei tradiţional să ne spălăm rar – bine, tradiţia spunea că te speli o dată la botez şi încă o dată după ce mori –, dar, dacă apare o nouă instituţie, un restaurat, în care ni se spune că trebuie să fim mereu curaţi şi cu părul proaspăt şi frumos, indiferent de mentalitatea noastră anterioară, trebuie să ne supunem. Pentru că, altminteri, ne pierdem locul de muncă. De aceea spun eu că sunt două posibilităţi: putem să spunem că suntem înapoiaţi şi durează sau putem să creăm tot felul de instituţii care grăbesc schimbarea. Noi, ca indivizi, n-avem o problemă. Noi avem o problemă ca tip de societate care are o latenţă, un retard.

„Româncele au fost carieriste toată istoria“

mihaela miroiu

Dar ce spuneţi despre femeia carieristă, care sacrifică viaţa personală?
Eu cred că lumea e total căpiată. Lumea trăieşte cu nişte femei imaginare, inclusiv în perspectivă istorică. „Femeile şi-au părăsit rolul tradiţional de mame şi de neveste şi îşi construiesc cariere.“ De unde-au luat ei femeile alea? Hai să ne-nţelegem: până în generaţia bunicii mele, inclusiv, femeile erau ţărănci, adică prestau activităţi agricole pentru câştigarea existenţei.

Păi, şi casnicele?
Eu n-am văzut în viaţa mea o ţărancă să fie casnică, adică să stea numai în bătătură, să facă tăieţei, cozonac, să se ocupe de copil şi să-i pună de mâncare lui Georgică, atunci când vine de la coasă. Am văzut o Maricică strângând ce-a cosit Georgică, face clăi, le pune-n care, se duce cu ele acasă, le pune în grajd. Cot la cot cu Georgică. Acea Maricică avea copii mici pe care-i lăsa pe unde putea pentru a avea timp de muncile astea. Româncele, în acest sens, au fost carieriste toată istoria, adică au trebuit să muncească pentru a-şi câştiga existenţa.

Diferenţa dintre o şefă de birou şi-o ţărancă

Mai sunt şi femeile în „stăpânirea“ soţului.
Acele femei, legate în masă strict de soţ şi de copii, sunt nişte fantezii ale unora care ori nu ştiu istorie, ori o ignoră în mod deliberat. Vreau să-mi spună şi mie cineva care-i diferenţa dintre o şefă de birou într-o bancă, la Financiar, care se trezeşte dimineaţa la 7.00, îşi ia copilul de o aripă să-l ducă la grădiniţa privată şi se duce la bancă, unde lucrează până nu mai ştie de ea şi, de altă parte, ţăranca aia care se trezea când răsărea soarele, pleca alături de bărbat la cules şi se întorcea cu el la apus!

Nu s-au stricat femeile cu vremea. Şi nici bărbaţii nu s-au stricat. În cuplurile în care există respect, consideraţie, bun-simţ, ele reuşesc să-şi armonizeze treburile de aşa manieră încât să se bucure împreună, să fie liberi împreună, să muncească împreună etc. Cuplurile adevărate aşa fac. Ştiu să trăiască împreună, nu pararitar sau dominator. În momentul în care vrei să domini un om, aia nu e dragoste.

Păi, ţăranca e la mâna ţăranului, e coordonată de el. Banchera – nu.
Nu-i adevărat! Deci noi trăim în mituri. Ce-nseamnă coordonează, că-i spune: „Maricico, mâine dimineaţă te-ai sculat la ora cutare şi plecăm!“? Păi, de foarte mult ori, Georgică este indolent. Cea care trage de el e Maricica. „Fii atent, mâine la prima oră luăm carul, eu mulg vacile, te-ai sculat, ai pus în traistă merindele şi-am plecat!“

„Bărbaţii au o concepţie infantilă despre ei“

E o formă de supunere între Maricica şi Georgică. Ea nu ridică vocea, el are casa.
Măi, fraţilor, în cele mai multe situaţii, Georgică s-a mutat la casa fetei, că n-avea de unde să-şi facă încă o amărâtă de casă. Nu e o regulă! Cinstit, mie mi se pare că o bună parte din toată povestea asta cu carierismul n-avea nicio acoperire. Femeile din ţara asta şi-au câştigat existenţa muncind toată istoria lor. Unde munceşti e altă discuţie. A!, că ideologia asta imbecilă face ca mulţi bărbaţi să ocolească femeile dedicate profesional pentru că n-are cine să li se mai dedice lor, ei bine, asta e altceva. „Păi, dacă aia-şi iubeşte atât de mult profesia şi are atâta grijă de serviciul ei, n-o să mai aibă grijă de mine“, zic ei. Asta-nseamnă că mulţi bărbaţi au o concepţie infantilă despre propria persoană şi cred că ei trebuie spălaţi, hrăniţi, de parcă ar avea sub 14 ani. Dar asta e consecinţa lipsei de autonomie a bărbaţilor care poate să vină foarte bine dintr-o educaţie maternă greşită.

Există, pe de altă parte, şi puseuri extremiste ale feminismului. Un exemplu, din auzite: o profesoară îşi numeşte cursul „ovular“, nu „seminar“.
Şi eu cred că la exagerări trebuie să reacţionăm. Trebuie să ne gândim şi noi ca feministe şi ca feminişti că venim dintr-o cultură foarte veche, că ea are termenii ei şi că aceşti termini pot fi transformaţi în timp. Insurecţia de tipul acesta este dificilă şi, uneori, aiurită. Dar, de exemplu, am eu o problemă: lipsa acordului de gen pentru profesii şi funcţii publice de autoritate. Când eu spun „soţul deputatului Maricica aştepta la sala de naştere să nască deputatul“, adică Maricica, am o mare problemă. Pentru funcţii de autoritate nu facem acord de gen, deşi putem. Limbile latine sunt mult mai uşor de modelat din punctul acesta de vedere. Le spunem, cu totul firescul, femeilor care predau în liceu, „doamne profesoară“, iar profesoarelor universitare le spunem „doamna profesor“, şi asta pentru că ni se pare că are o încărcătură de autoritate mult mai serioasă. Tradiţional, autoritatea e legată de formula masculină. Astea sunt lucruri cu care eu nu mai sunt de acord. Mi se pare că nu numai femeile nu trebuie discriminate, dar nici femininul nu trebuie discriminat.

Dumneavoastră predicaţi de mai bine de 20 de ani astfel de valori.
Nu le predic, pentru că-s democrată. Nu-mi permit să predic, democrată fiind. Îmi permit să mă exprim, în fel şi chip. În scris, vorbind, ca tip de atitudine, în sens organizaţional.

„Ne-ar trebui o democraţie la firul ierbii“

image

De ce au votat românii cu Iliescu în '90

La începutul anilor ’90, tot ce ştiam noi despre România era pur impresionism. Ce mai spunea un intelectual metaforic… Dar nu poţi opera cu metafore când e vorba de analiză socială sau de strategie sau de politici publice. Trebuia să faci o descriere corectă a situaţiei şi grupurilor sociale. Ţin minte că prima concluzie la care am ajuns în 1998 a fost că dominanta românească şi firească era conservatorismul de stânga. Am scris atunci o carte care s-a numit „Societatea retro“. Şi care nu este cartea indignării în privinţa lichelelor. E o carte în care am vrut să fiu foarte înţelegătoare în legătură cu locul de unde am plecat, cum am evoluat, care sunt explicaţiile faptului că era foarte puţin probabil să evoluăm într-un mod diferit. Trecând peste greşelile politice, o democraţie se face şi cu cetăţeni, pe care n-avea de unde să-i imporţi. Or, în situaţia în care ne aflam noi, era foarte raţional pentru cei mai mulţi oameni să voteze în direcţia conservatorismului de stânga. Pentru că se temeau că-şi vor pierde locurile de muncă. Pentru că viaţa lor, statutul lor era făcut praf. Toate acele cercetări, din perioada aceea, m-au făcut să fiu mai înţelegătoare.

Dacă din punct de vedere instituţional se poate vorbi despre un progres, cum stăm la capitolul mentalitate?
Există un progres. Foarte mare, vă rog să mă credeţi! Eu nu fac parte dintre pesimişti. Am trăit aproape 60 de ani de istorie, dintre care 34 în comunism, ceilalţi într-o tranziţie în mijlocul a nimic, după care o perioadă în care începeam să ne ajustăm către Uniunea Europeană şi, după aceea, ca membri ai UE. Ştiu foarte bine de unde am plecat. În raportul cu locul de unde am plecat, progresul nostru e foarte mare. V-o spun în ciuda faptului că există o văicăreală generală în legătură cu marea noastră decădere şi degradare. Eu nu zic că, individual şi chiar colectiv, nu există oameni care au pierdut enorm. În primul rând, prin dezindustrializare. Şi prăbuşirea industriei, mai ales a celei bărbăteşti, a produs victime destul de mari. Multe şi dure. Faptul că am plecat de la o o populaţie angajată de 8 milioane de oameni şi a ajuns la una de 4 milioane şi ceva e un dezastru social. Dar asta e o parte a poveştii. Dezastrul cel mai vizibil, care părea chiar fără ieşire, a avut loc în primul deceniu postdecembrist. Dar după anii ’90, lucrurile au mers cu totul altfel. A început o creştere economică sensibilă, au început investiţiile.

În economia personală, progresul acesta parcă-i mai greu de văzut.
Există, pentru mine, o zonă spaţială, vizuală, care-mi dă optimism. Fac drumul Bucureşti-Hunedoara foarte des. Trec prin 5 judeţe. Ştiu cum s-au prăbuşit şi cum au decăzut. Am imaginea unor câmpuri pârloagă, dezastru, am imaginea unor câmpuri cultivate excelent, foarte modern, şi mai am imaginea unor poieni pline cu turme şi imaginea unor livezi foarte bine organizate. Toate acestea s-au s-au schimbat sub ochii mei văzând şi mergând în fiecare an. Credeţi-mă, mie îmi creşte inima când văd lucrurile astea. Spre deosebire de cei tineri, avantajul celor mai în vârstă e că ştiu de unde au plecat, cunosc traseul, pot să vadă progresul. O parte din cei mai în vârstă sunt foarte pesimişti şi au motivele lor. O dată pentru că cei mai mulţi au fost scoşi forţaţi la pensie şi au pierdut nu numai locul de muncă, ci şi statutul social. Există foartă multă lume în România care, în mod legitim, e supărată. Şi e pierzătoare. Dar există şi o bună parte din oameni care au beneficiat de faptul că trăiesc totuşi în libertate, într-o democraţie fie ea şi electoralistă, într-un sistem de competiţie internaţională.

„Precum cetăţeni, ne manifestăm doar atunci când sunt alegerile“

Ce e asta democraţie electoralistă?
Seamănă cu tipul de creştinism pe care-l practicăm – suntem ritualişti. Ne interesează mai puţin fapta creştină, aşa cum reiese ea din Evanghelii, în schimb ne înrolăm la toate ritualurile posibile crezând că asta ne mântuieşte. Nu cred. Nici alegerile, singure, nu ajung să fim ceea ce se cheamă „cetăţeni activi“ care să participe politic ştiind câteva lucruri simple: că statul îţi ia mai mult de jumătate din banii pe care îi câştigi şi că trebuie să te intereseze cel puţin cui îi dă, pe ce criterii, ce face cu ei, dacă i-a folosit corect. Asta ar fi o raţiune minimă a acestui cetăţean activ în calitate de contribuabili. De aceea spun că este democraţie electoralistă - în care cetăţenii se manifestă, în cel mai bun caz, doar atunci când sunt alegerile.

Facem parte dintr-o formulă politică, economică, socială şi culturală, în care valorile noastre sunt cele mai progresive din istoria umanităţii!

Societatea civilă, cu multitudinea de organizaţii şi asociaţii, vi se pare puţin vizibilă?
Cred că trăim în lumi foarte paralele. Din anii ’90, fac parte dintr-o categorie de oameni care se cheamă „căuzaşi“. Ţin minte că, prin 1993, toţi aceşti căuzaşi ne-am adunat într-un autocar şi ne-am dus la Ankara, Turcia, la o conferinţă despre drepturile omului. Eram un autocar de oameni. Partea frumoasă e că oamenii aceia au rămas în autocarul societăţii civile. Faţă de momentul respectiv, lucrurile s-au dezvoltat extraordinar. Numai lângă mine, în legătură mai mult sau mai puţin directă, s-au dezvoltat 5-6 organizaţii sociale foarte, foarte importante. Eu fac parte dintr-o reţea de oameni care nu are cetăţeni pasivi, dimpotrivă. Şi mă întreb: de ce nu sunt oamenii aceştia vizibili? De ce partea aceasta, jumătatea plină a paharului, nu e public promovată? Pentru că niciodată căuzaşii aceştia nu au fost majoritari. Dar sunt cei care, pe lângă interese, mai au şi idealuri. Da, ne-ar trebui o democraţie la firul ierbii, cum se spune. Încă nu este aşa. Dar eu sunt în situaţia de a vă spune că suntem în cel mai bun moment din istoria României.

miheala miroiu

„Suntem foarte norocoşi“

Aşa arată cel bun moment din istoria României?
Ştiu că dinăuntru nu se vede. La scară istorică, însă, se vede. Cel mai bun moment politic, în orice caz. Şi nu mă refer la ofertele partidelor noastre politice sau la comportamentele politicienilor. Facem parte dintr-o formulă politică, economică, socială şi culturală, în care valorile noastre sunt cele mai progresive din istoria umanităţii! E vorba de ceea ce numim valori europene şi care descind, de fapt, din umanismul european. Când am mai fost noi în istorie în situaţia asta? Niciodată! Am fost parte dintr-un imperiu, a Imperiului Roman, care, atenţie!, era progresist faţă de starea în care ne aflam noi în momentul în care ne-au cucerit.

Din nefericire, oamenii mediocri, necompetitivi şi care îşi păstrează ca termen de referinţă „Balta Brăilei“ şi vor să ne comparăm numai cu noi câştigă din nou partida, sunt majoritari şi reuşesc să distrugă mica insurecţie făcută de mânuţa de oameni care încearcă să schimbe lucrurile.

Scepticii ar spune că şi-acum suntem guvernaţi de alţii.
Acum nu e un imperiu, e o comunitate de voinţă. Noi am cerut să facem parte din ea. Mai mult, oamenii noştri, proporţional cu populaţia României, fac parte din toate organismele de conducere din Uniunea Europeană. Suntem a şaptea ţară ca reprezentare parlamentară în UE. Şi încă un lucru: când am mai fost noi în situaţia în care să ştii că nu eşti singur din punct de vedere militar? Când am mai făcut noi parte dintr-un club extrem de respectabil? Niciodată! De aceea vă spun că eu sunt optimistă. Că eu cred că, dacă nu se întâmplă nenorociri majore, impredictibile, în raport cu istoria anterioară, suntem foarte norocoşi.

mihaela miroiu

Sindromul „Mioriţa“ din viaţa noastră

Păi, spuneţi că avem toate mijloacele istorice pentru a fi mai prosperi ca niciodată. Sunt importate valorile acestea, cele mai progresive din istoria umanităţii, şi la nivelul instituţiilor din România? 
Dacă vă vorbesc despre experienţa mea cu instituţiile, ajungem în cu totul altă parte. În relaţiile cu instituţiile, eu cred că ne învârtim într-un cerc nenorocit. Respectiv, există perioade de insurecţie instituţională, când câştigă cei care consideră că performanţa, competitivitatea şi fair-play-ul sunt dezirabile şi le impun ca reguli şi comportament. Din nefericire, cei mediocri, necompetitivi şi care îşi păstrează ca termen de referinţă „Balta Brăilei“ şi vor să ne comparăm numai cu noi câştigă din nou partida, sunt majoritari şi reuşesc să distrugă mica insurecţie făcută de mânuţa de oameni care încearcă să schimbe lucrurile. Asta e o treabă ciclică. Există o anumită dinamică în care se adună, la un moment dat, o masă critică care reuşeşte să convingă şi pe alţii că trebuie schimbat macazul şi mers în direcţia considerată bună. Care e direcţia? „Maricico sau Georgică, sunteţi slăbuţi profesionali. Nu vă omoară nimeni, nu vă dă afară, dar vă aşază la locurile voastre. Nu vă impuneţi voi modul de a fi ca model instituţional. Mergeţi şi voi după ceilalţi! Lăsaţi-i pe ei să alţii să fie locomotivă, voi rămâneţi vagoane şi mergeţi odată cu ei pentru că o să aveţi de câştigat!“ Ei bine, ce se întâmplă sistematic e că vagoanele distrug locomotivele. E sindrom mioritic. Mioriţa spune o treabă foarte clară: nu că cei doi ciobani au vrut să fure turmele, ci că s-au supărat foarte tare că nu aveau mai multe oi mândre, cornute, cai învăţaţi şi câini mai bărbaţi. Deci, au suferit din cauza termenului de comparaţie pe care nu l-au putut suporta şi pe care au vrut să-l distrugă, nu după care au vrut să se ia. Ei, sindromul acesta mioritic, metaforic vorbind, revine sistematic în viaţa noastră şi strică îngrozitor aceste puseuri spre aşezare în rândul lumii dezvoltate. Asta e problema. Că vrem să distrugem termenul de comparaţie, în loc să ne bucurăm că-l avem şi să mergem mai departe.

E o regulă tacită că valorile sunt solitare şi lichelele sunt solidare.
Aceste trăsnăi nu ştiu de unde vin. Sunt sursa noastră de amărăciune. Mai bine am gândi pozitiv: am şti ce este de preţuit, să tratăm cu bunăvoinţă pe cei neperformanţi, să ţinem mai mult la dreptate socială. Noi, acum, avem toţi sentimentul că trăim pe nisipuri mişcătoare. Această lipsă de predictibilitate atunci când încerci să face ceva bine îi face pe mulţi să plece sau să dezarmeze. Oamenii valoroşi, din orice domeniu de activitate, nu reuşesc să se coaguleze şi să se solidarizeze ca să dea ei tonul. Nu lichelele sunt de vină. Ele se solidarizează instinctiv ca să-şi păstreze statutul şi să câştige şi ei ceva. Ceilalţi ce fac?

Sunt neputincioşi!
Sau narcisici, îmi pare rău. E prea multă trufie. A vorbi în termeni de „eu“, „mă“, „mie“, „mi“ nu rezolvă nimic. O să fii şi tu sistematic victima lichelelor. Există un individualism bun, cel în care îţi vezi propriul interes şi eşti autoafirmativ, şi un individualism rău, ăla egoist, în care nu-ţi pasă de alţii, în care crezi că eşti călăreţ singuratic şi-ţi urmezi numai drumul tău. Ei bine, dacă nu te interesează ceilalţi, drumul tău nu duce niciunde.

Educație



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite