Premiile Ad Astra 2014: À la recherche du temps perdu cu Alida Timar-Gabor

Asociaţia Ad Astra este înfiinţată în anul 2000, reuneşte cercetători români de pretutindeni şi promovează excelenţa în cercetare.

Problema timpului este fundamentală pentru ştiintele istorice precum geologia sau arheologia. Trecutul de dinaintea apariţiei scrisului nu are voce. Chiar şi după ce strămoşii noştri au învăţat să documenteze istoria, informaţiile care ajung la noi sunt disparate şi fragmentare.

Evoluţia planetei de la un disc de praf cosmic până la deriva continentelor sau a locuitorilor ei de la umila amoebă până la Homo sapiens au nevoie de repere fixe în timp pentru a fi înţelese. De aceea datarea materialelor de natură organică cu radiocarbon care a început în anii 40 ai secolului trecut a fost o adevarată revoluţie pentru ştiinţă. Arheologii au putut să înţeleagă curgerea preistoriei şi relaţiile dintre populaţii de pe diferite continente, geologii au început să explore istoria climei şi a peisajelor în detaliu. Datarea cu radiocarbon depinde însă de păstrarea resturilor organice precum bucăţi de lemn, scoici sau oase, iar datele obţinute pe baza metodei radiocarbonului nu sunt absolute. Cu alte cuvinte, radiocarbonul care este preluat de plante sau animale din atmosferă sau hidrosferă este variabil. Pentru a reduce aceste date la calendar este nevoie de un proces complex de calibrare, de exemplu cu inelele anuale din arbori matusalemici sau fosili.

Revoluţia timpului în ştiinţele istorice merge însă înainte. Una din cele mai de succes tehnici care o continuă este luminiscenţa. Datarea prin luminiscenţa se foloseşte de fizica nucleară: un material îngropat şi ferit de lumina soarelui acumulează energia radiaţiilor ionizante de la izotopii radioactivi precum uraniu, thoriu, rubidiu sau potasiu din sol sau sedimente. Dacă materialul respectiv este expus la lumină, energia este eliberată. Cheia metodei de datare constă în a măsura această energie în condiţii controlate de laborator. Pentru că energia acumulată este o măsură a timpului scurs de la evenimentul care a produs îngroparea, metoda oferă un „cronometru“ pentru trecut. Luminiscenţa se foloseşte de materiale mult mai uşor de găsit decât cele organice şi care nu se deteriorează aşa uşor: granule de cuarţ şi alte minerale comune.

Iată că revoluţia timpului a sosit în mod credibil şi în România. Dr. este câştigătoarea primei ediţii a premiilor Ad Astra nu doar pentru că a reuşit acest lucru în condiţii grele, ci şi pentru că este, în ciuda tinereţii, un cercetător exprimentat care lucrează la nivel internaţional. Care este traiectoria ei, care-i sunt visurile şi îngrijorările,  şi mai ales ce înseamnă a fi cercetător de vârf în România aflăm în interviul de mai jos.

Descrieţi domeniul în care activaţi în 3 fraze inteligibile oricărui om educat.

Datarea prin luminiscenţă a fost iniţial propusă ca o metodă pentru obţinerea vârstelor pentru ceramica descoperită în săpături arheologice. Dezvoltarea ulterioară a fost însă marcată de aplicaţiile în geologie, paleoclimatologie şi geo-arheologie. Această metodă de datare permite determinarea momentelor de depunere pentru diverse medii sedimentare precum depozite aduse de râuri, de vânt, sau afectate de om. Principalul avantaj adus de luminiscenţă este ca ne poate da vârste absolute, adică exacte pentru fenomenul studiat, fară a necesita raportarea la alte metode. Un alt avantaj important este că se poate extinde în timp de la vârste foarte tinere (zeci de ani) pâna la 100.000 de ani şi chiar mai mult.

Cum aţi prins dragoste de ştiinţă? Care a fost momentul hotărâtor?

După mine, dragostea de ştiinţă nu vine la prima vedere, ci este ceva ce se cultivă. Nicolae Corcea, profesorul meu de fizică din şcoala generală, era foarte dedicat. Dacă există un moment hotărâtor, acesta ar fi întâlnirea cu el.

Ce oameni au jucat un rol decisiv în cariera dumneavoastră?

După profesorul Corcea care mi-a insuflat dragostea pentru cunoaştere, în ordine cronologică, căci altfel ar fi imposibil, ar veni profesorul Constantin Cosma, conducătorul tezei mele de doctorat,pentru omenia de care a dat dovadă cu fiecare ocazie, pentru libertatea pe care mi-a dat-o şi pentru că mi-a încredinţat la o vârstă foarte tânără un laborator. Doamna dr. Cristina Panaiotu, cu care am avut doar două întâlniri, m-a ajutat, dezinteresat, într-un moment în care cred că puţini ar fi făcut-o. Profesorul Cristian Panaiotu, pentru colaborarea frumoasă pe care am avut-o în anii ce au urmat întâlnirii Cristinei. Dr. Dimitri Vandenberghe de la Universitatea Ghent din Belgia, de la care am învăţat meserie. Profesor Ann Wintle de la Universitatea Aberystwyth şi Cambridge în Marea Britanie, prima doamnă a datării prin luminiscenţă, cu care am avut o colaborare care m-a încununat. In dumneaei am găsit un model pentru profesia mea, lucru care mi-a dat linişte şi încredere în viitor. Nu pot să îi uit pe toti cei care au avut încredere în a folosi laboratorul meu când eram încă la începuturi. Şi bineinteles familia, fără sprijinul căreia nu aş fi reuşit, şi tânăra mea echipă, pentru că şi-a pus încrederea în mine şi nu m-a dezamăgit niciodată.

În ce măsură sunteţi autodidactă?

Din păcate sau fericire sunt în mare măsură autodidact. Am dezvoltat un domeniu de cercetare nou în România. Am învăţat în mare parte singură, apoi am învăţat învăţându-i la rândul meu pe alţii. Când gândesc luminiscenţa, nu gândesc în limba maternă, ci în engleză, limba articolelor din care am învăţat.

Cum arată o zi din viaţa dumneavoastră de cercetător?

În ultimii ani am fost nevoită să îmbin cercetarea cu o activitate didactică extrem de intensă şi activităţi de managerial-administrative. O zi frumoasă este o zi în care merg la laborator, analizez rezultatele experimentelor efectuate în zilele anterioare, citesc, discut cu echipa şi colaboratorii din străinătate şi concep un nou experiment.

Care vă sunt grijile/satisfacţiile zilnice în viaţa de cercetător?

Grijile tipice sunt legate de impredictibilitatea finanţării din ţară. Daca nu voi reuşi sa achiziţionez noi echipamente de care avem atât de multă nevoie? Sau daca o defecţiune majoră a echipamentului pe care ne bazăm ne duce într-o situaţie limită în care laboratorul practic nu ar funcţiona? Îmi fac griji că nu voi reuşi să câştig la timp un nou contract de cercetare care sa asigure păstrarea tinerei echipe în care am investit atât de mult. Îmi pregătesc experimentele cu rigoare, dar nu îmi fac griji pentru rezultatele acestora, deoarece şi rezultatele negative duc ştiinţa înainte. Bucuria pe care o am când reuşesc să înţeleg ceva, rezultatele experimentelor mele, modul în care văd că se luminează câteodată faţa studenţilor când le vorbesc şi evoluţia pozitivă a echipei sunt satisfacţiile zilnice. Trebuie să recunosc că ma bucură şi mă flatează de asemenea şi recunoaşterea comunităţii internaţionale în care activez şi colaborările frumoase pe care le am.

Care sunt cele mai mari probleme practice de care vă împiedicaţi?

Numărul de ore mult prea mare pe care sunt nevoita să le dedic predării în fiecare an. Iubesc activitatea didactică şi nu aş dori să renunţ la ea în niciun caz. Totuşi, un cadru universitar, tânăr cercetător cu rezultate remarcabile, nu ar trebui să aibă o activitate didactică comparabilă ca număr de ore cu un profesor de liceu. Eu m-am confruntat cu această situaţie de-a lungul carierei mele, am predat încă din timpul doctoratului. O altă problemă este impredictibilitatea finanţării în România. Mă aflu la finalul unui contract de cercetare (Tinere Echipe) care a decurs excelent, dar nu ştiu ce va urma, pentru că nu există nici o linie de finanţare la nivel naţional care să fie deschisă şi care să mi se potrivească, în genul proiectelor de tip Idei. În final, birocraţia şi lucrurile mărunte asociate, care din păcate ne consumă încă mult timp şi energie.

Cum arată coşmarul vs. victoria în profesia pe care o practicaţi?

La scară mare, în ştiinţă, mi-e greu să estimez aşa ceva, înţelegerea totală a fenomenelor fizice care însoţesc emisiile luminiscente în mineralele naturale ar fi un mare pas inainte. La scară mică, în universul meu, coşmarul ar fi ca toate grijile pe care le-am enumerat la întrebarea precedentă să se împlinească. Prin urmare, să îmi pierd micul laborator care este clădit prin entuzismul unor oameni în jurul unui singur echipament vital. Victoria ar însemna să mă păstrez măcar la acelaşi nivel de competitivitate în comunitatea internaţională la care mă aflu acum sau, bineînţeles, mai sus, iar în acelaşi timp să pot să îi ajut şi pe alţii. Cel mai important însă, victoria ar însemna ca timpul să nu mă abrutizeze, să nu îmi pierd entuziasmul şi dragostea pentru ceea ce fac.

Care este cea mai grea problemă de cercetare pe care a trebuit să o rezolvaţi?

Cea mai mare problemă de cercetare pe care o am este cea pe care nu am rezolvat-o încă. Datarea prin luminiscenţă este considerată un instrument ideal pentru obţinerea de vârste absolute pentru depozitele de loess (praf de multe ori de origine glaciară) şi paleosol (soluri fosile).  Nu cu mult timp după demararea studiilor asupra secvenţelor de loess din România am descoperit existenţa unei neconcordanţe între vârstele obţinute folosind granule fine şi nisipoase de cuarţ pentru aceleaşi probe. În mod normal vârstele ar trebui să se suprapună în limita erorilor analitice. În momentul de faţă, avem  date care ne fac să credem că existenţa acestei neconcordanţe nu este un fenomen local şi afectează şi alte depozite de loess din lume, ridicând astfel probleme majore. Elucidarea cauzei acestui fenomen reprezintă direcţia în care îmi canalizez cele mai multe eforturi. Este problema la care nu încetez să mă gândesc şi la care sper că într-o zi să-i pot găsi o rezolvare elegantă.

Ce vă dă energie să staţi ore întregi în laborator sau în faţa articolelor ce trebuie citite sau scrise? Ce vă motivează?

Îmi face pur şi simplu plăcere să fiu la laborator. Nu pot să spun mai mult.

Aţi avut vreodată sentimentul că ar trebui să faceţi altceva?

Îmi trece prin gând câteodată că, poate, din punct de vedere profesional ar fi fost mai bine dacă plecam din ţară. Mă gândesc deseori că ar fi putut să îmi fie mai uşor profesional vorbind, şi că în străinătate nu aş fi întâmpinat aceleaşi greutăţi pe care le întâmpin aici, că aş fi putut să fac mai multe. Probabil că aş fi avut în schimb alte greutăţi. Niciodată însă nu am avut sentimentul că altă profesie mi-ar face mai mare plăcere. Îmi place munca cu studenţii, iar cercetarea mă face fericită.

Daca ar fi să menţionaţi una sau două idei sau rezultate, ce vi se pare că aţi adus nou în ştiinţă?

În cadrul comunităţii ştiinţifice internaţionale a datării prin luminiscenţă, am fost prima persoană care a ridicat problematica vârstelor neconcordante menţionată mai înainte. A fost un proces anevoios, deoarece era vorba de rezultate negative. A fost cu atât mai greu, cu cât aceste rezultate nu erau foarte îmbucurătoare pentru comunitate. Pe deasupra ele veneau dintr-un laborator proaspăt creat, în Europa de Est şi erau obţinute de o persoană relativ neexperimentată (eram doctorandă când am obţinut primele date în acest sens). Acum încep să am recunoaştere pentru aceste rezultate, şi noi, comunitatea, ne reconsiderăm tehnicile experimentale pe care le aplicăm. Mi-am adus, de asemenea, contribuţia în analizele prin luminiscenţă în domeniul dozelor înalte, în special în două publicaţii pe care le-am scris cu doamna profesor Wintle. În aceste studii am analizat care ar fi cea mai mare vârstă corectă pe care o putem obţine prin tehnicile luminescente de care dispunem în momentul de faţă. La nivelul „microuniversului“ am creat şi întreţin un laborator frumos, unic în ţară şi mi-am adus contribuţia în înţelegerea vârstelor unor diverse medii de sedimentare din România precum depunerile de sedimente din Peştera Urşilor, barierele litorale şi dunele de nisip din Delta Dunării, strate de cenuşă de origine vulcanică, depozite din săpaturi arheologice,  sedimente lacustre. Sperăm să extindem şi să dezvoltăm aceste direcţii în viitor.

Cum vedeţi tendinţele de viitor în domeniul dumneavoastră? Unde va fi domeniul dumneavoastră peste zece ani?

Comunitatea din domeniul nostru este şi va rămâne în opinia mea o comunitate destul de mică, dar extrem de riguroasă şi unită. Este o comunitate interdisciplinară formată din geologi, geografi, fizicieni, arheologi. Am încredere că anii ce vor veni vor aduce dezvoltări metodologice şi în instrumentaţie. De asemenea, mă aştept la întărirea  colaborării cu comunitatea restrânsă care se ocupă de datare prin rezonanţă electronică de spin, care este o tehnică îndrudită cu datarea prin luminiscenţă. Acest lucru ne va ajuta să dezvoltăm tehnici de măsură tot mai riguroase şi ne va permite să ne aventurăm şi în datarea unor medii care sunt cunoscute a fi problematice pentru datarea prin luminiscenţă cum ar fi poate materialele de origine vulcanică. Am speranţa că vom înţelege tot mai bine originea semnalelor pe care le urmărim în luminiscenţă aplicând tehnici alternative şi că vom aborda probleme de timp tot mai complexe din istoria Pământului.

Unde credeţi că se află cercetarea românească în acest moment (ţară /străinătate)?

Din păcate, ca medie, cred că în România suntem departe de vârful cercetării la nivel mondial. Cu sinceritate, putem recunoaşte că asta o ştim cu toţii. Dar, cred că toţi cei care avem colaborări în străinătate ştim bine că naţionalitatea în sine nu este un handicap. Trebuie să tratăm lucrurile cu seriozitate, să nu căutăm drumul cel mai scurt şi să nu ne pierdem speranţa în mai bine.

Vă gândiţi să vă întoarceţi în ţară /să plecaţi în străinătate?  Cum vă poziţionaţi faţă de acest dualism: ţară/străinătate?

Nu pot să nu mă gândesc cum ar fi stat lucrurile dacă aş fi plecat din ţară când am avut ocazia. Şi da, mă gandesc şi acum, de multe ori, cum ar fi dacă aş pleca, deşi nu cred că am să o fac vreodată. Mi-am desfăşurat activitatea exclusiv în România, dar în strânsă colaborare cu comunitatea internaţională. Trebuie să mărturisesc că uneori percep scurtele vizite făcute în stăinătate ca o gură de aer. Dar, trebuie să adaug că fiecare reuşită pe care am obţinut-o de aici mi-a dat mai multă satisfacţie decât aş fi avut-o în condiţiile în care aş fi fost plecată şi aş fi lucrat într-un grup experimentat. M-aş poziţiona în felul următor: trăiesc şi muncesc în România şi, prin urmare, pentru România, dar în orice întreprind în activitatea de cercetare respect întru totul rigorile comunităţii ştiinţifice internaţionale din care fac parte. Cu toţii ar trebui să trebui să ne adresăm în tot ceea ce facem/scriem cu seriozitate specialiştilor din domeniul nostru. Aşa lucrurile vor merge înainte.

Cum credeţi că ar putea Asociaţia Ad Astra să ajute domeniul în care activaţi? Cum vă raportaţi la Asociaţia Ad Astra?

Ad Astra ajută cercetarea din ţară prin atitudinea lucidă pe care şi-o asumă. Totodată, ignorarea diasporei este, cred, unul dintre păcatele capitale ale cercetării româneşti, şi din acest punct de vedere felicit în mod special existenţa şi poziţia Ad Astra. De asemenea, oferirea acestor premii este un lucru excelent, deoarece, cred că tinerilor le lipseşte în România, mai presus de orice, existenţa unor exemple pozitive.

Care sunt sfaturile pe care le-aţi da unui tânăr cercetător?

Interacţionez zilnic cu cercetători în formare. Probabil că le dau multe sfaturi. Aş vrea să cred însă că nimic nu este mai eficient decât puterea unui exemplu pozitiv.

Nu putem decât să îi urăm mult success Alidei şi tinerei sale echipe, în vremuri mai stabile pentru ştiinţa din Romania, căreia îi face cinste.

(Pentru conformitate, Liviu Giosan)*

Notă către cititor: Acesta este primul din seria de portrete-interviu care va prezenta pe castigătorii primei ediţii a Premiilor Ad Astra (2014) pentru cercetare. Mai multe detalii despre premii şi câştigători puteţi afla la http://premii.ad-astra.ro .

*Cu excepţia textelor semnate cu numele asociaţiei, articolele individuale nu reprezintă punctul de vedere al Ad Astra, ci reflectă opiniile personale ale bloggerului care semnează textul.