Probabil cel mai eficient comunicator, în spaţiul universitar, până mai ieri...

Primul din stânga imaginii - Mentorul Dumitru Iacob. Ultimul din dreapta imaginii - Dumitru Tinu.

Cu mai multe săptămâni în urmă l-am sunat la telefon, pe Mentorul meu. Mi-a răspuns cu acea voce inconfundabilă, cu care domina prin puţinele cuvinte rostite, limpezi, fără echivoc, semn al unei minţi extrem de ordonate, obişnuită să anticipeze mult, în timp, ceea ce era mai important în comunicarea cu semeni la care ţinea. Urma să ne vedem după sesiunea obişnuită de examene, de la debutul acestui an. A venit pandemia şi timpul s-a dilatat...

Apoi brusc, în fluxul de date şi imagini specifice unei reţele de socializare, am citit cuvintele marcate de durere ale soţiei sale, inconfundabila Doamnă a Conduitei Ireproşabile, care au fost pentru mine aidoma unui duş rece. 

Mentorul trecuse Styxul...

De ce Mentor? Nu mi-a mai fost dat să întâlnesc un asemenea comunicator. Din priviri înţelegea probabilul deziderat al interlocutorului. Încuraja autoexpunerea acestuia, cu propriul discurs, în faţa unei audienţe pe care o îndemna să gândească liber. Să se exprime cu încredere în propria identitate. Să vină cu experienţa sa în susţinerea unei afirmaţii poate mai îndrăzneţe. Să caute în viitor soluţia cea mai bună pentru probarea calităţilor unice, de la cele intelectuale la acelea sportive. Să nu cadă în capcana lumilor abstracte. Ci să cuteze a vedea integrarea visurilor personale, în mediul concret al societăţii unde trăim.

Era greu de citit. Vorbea puţin. Asculta mult. Încuraja pe cei ce parcă înaintau pe o sârmă situată la mare altitudine. Mesajul său implicit era tonifiant. Asta poţi să faci! Asta chiar cunoşti! Mergi mai departe! 

Rara avis în ciudatul microunivers în care trăim. 

În fotografia ataşată acestor rânduri-gânduri, Mentorul şi un coleg de-al său - mintea brici numită Vasile Tran - au însoţit pe cursanţii celui mai ofensiv curs de comunicare modernă iniţiat la actuala Universitate Naţională de Apărare, în redacţia ziarului ADEVĂRUL, pe atunci condus de cunoscutul ziarist Dumitru Tinu. Un editorialist citit, în acele vremuri, de mulţi nedumeriţi ai unor timpuri imprevizibile.

Întâlnirea nu începuse, erau primele dialoguri informale şi Dumitru Tinu a întrebat dacă poate cineva să ducă un plic mare, cu multe foi în el, în biroul domnului Bogdan Chirieac, aflat în apropiere. M-am oferit să asigur transferul plicului menţionat. La biroul destinatarului, aplecat asupra altor foi de scris, ziaristul Chirieac reflecta, din spatele ochelarilor săi, la următoarele cuvinte, dintr-un text neterminat. Nu a fost surprins de vederea mea. Mi-a sugerat să pun plicul pe masă, peste altele existente în dreapta sa şi a continuat să scrie.

Revenind în biroul domnului Tinu am asistat la ceea ce a fost mai degrabă un show al acestui jurnalist complex, care nu a evitat nicio întrebare, şi-a susţinut propriile convingeri şi a rămas surprins că în armata aflată într-o metamorfoză accelerată, există o preocupare, la nivel universitar, pentru un alt tip de dialog între cei ce au profesiuni diferite, dar au şi dorinţa comună de a fi scoasă ţara la lumină. 

Ulterior am aflat, mulţi ani mai târziu, că gazda noastră, şocată de temeritatea unui general, de a tăia firul telefonic roşu, care lega pe şeful statului român de Moscova, l-a sunat pe înstelat cu o voce siderată şi i-a spus - aşa au fost acele timpuri...- că şi-a semnat sentinţa. Cuvinte grele, dar pline de înţeles. Generalul, de felul său demn şi deloc sperios, trăieşte şi azi, departe de lumea dezlănţuită a Capitalei, cea asediată de bombardamentul oficialilor privind evoluţiile pandemiei, la nivel naţional.

Lecţia de învăţat, dată atunci de Mentor a fost că vizita la ADEVĂRUL era ca luarea pulsului unei lumi ce nu mai putea fi întoarsă de pe drumul libertăţii. Cea asumată concomitent cu responsabilităţi neştiute anterior. Dar cele mai bune momente ale Mentorului au fost la clasă. Surprindea de fiecare dată pe cursanţi. Le deschidea pofta de a analiza altfel teme pasagere. De a se exprima eliberaţi de prejudecăţi. De a comunica nu pe baza repetării afirmaţiilor unor terţi, fie aceştia personalităţi celebre. Îndepărta cenuşa din comunicarea discipolilor, aidoma îndepărtării pietrelor de prisosinţă, din colosurile alese pentru a fi sculptate chipuri unice. În comunicarea modernă nu există grade, sfieli, jumătăţi de măsură, clepsidre cu nisipul din veacul trecut. Ci doar ştachete. Pe care nu un profesor le stabileşte, ci doar un discipol şi le vizualizează şi le depăşeşte.

Am poposit, o singură dată, la casa familiei lui, unde tocmai sosise şi soţia sa. A dorit să îmi prezinte încăperile. Şi aşa am priceput cât de mult ţinea la simplitate, la pragmatism. Şi la fiinţele apropiate.

Comunica din priviri şi se bucura, ca un copil, când putea să asculte mai mult. Fiind totdeauna dornic să savureze, în tăcere, cu ochii sclipind de lumini aparte, spectacolul unei lumi, în care fiecare om are propria înălţime morală.

Împrejurări pasagere au făcut să ne vedem şi la instituţia unde devenise un barometru al unui mod de a fi, într-un areal academic cu orgolii cunoscute, atât la profesorii seniori, cât şi la cei juniori. Domina prin prezenţă. Respectul studenţilor nu era mimat.

Cred că şi acolo, unde este acum, priveşte de sus la cei ce îl vor urma cândva, cu ochii la ceas, cu mintea la ideile noi, cu bucuria de a fi fost partenerul de viaţă al Doamnei Conduitei Ireproşabile, Maria Iacob. Aşa a devenit o luminată amintire Mentorul Dumitru Iacob. Probabil cel mai eficient comunicator, în spaţiul universitar. Până mai ieri...