Scholars, şcolari şi şcoleri

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

QS World University Rankings a făcut publice ierarhiile universitare pentru anul 2016, iar România este situată în ruşinoasa categorie 701+. Simplu spus, toate cele patru mari instituţii de învăţământ superior de la noi (Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Timişoara) sunt catalogate drept universităţi de rangul şapte! Ca să nu mai vorbim de alte „instituţii de învăţământ superior”, din diverse municipii reşedinţă de judeţ, care nici măcar nu există!

La 370 de ani de când Matei Basarab a creat Schola graeca et latina, prima instituţie de învăţământ superior din România, noi am rămas la fel de irelevanţi ca la sfârşitul Evului Mediu. Într-un top dominat în mod firesc de universităţi precum MIT, Stanford, Harvard, Cambridge sau Oxford, instituţiile româneşti apar în aceeaşi categorie cu Universitatea din Ghana, Universitatea din Lahore sau cea din Makerere, Uganda.

Ne aflăm într-o situaţie dramatică şi toţi indicatorii utilizaţi în acest studiu – cercetare, predare, angajabilitate şi internaţionalizare – ne descalifică. Toate standardele internaţionale certifică negativ nu doar situaţia catastrofală în care se află învăţământul românesc, ci şi incompetenţa tuturor guvernanţilor României, al căror dispreţ faţă de şcoală reverberează în condiţia precară a întregului sistem academic.

Suntem depăşiţi chiar şi la nivel european de către ţări pe care, în orgoliul nostru primitiv, le desconsiderăm adeseori. Universitatea de Stat din Belarus sau Universitatea din Tartu sunt situate peste nivelul şcolilor din România. Iar ţările din imediata noastră apropiere, precum Ungaria sau Polonia, au universităţi în top 500 (Universitatea din Szeged) sau chiar în top 400 (Universitatea din Varşovia).

Trebuie spus clar. Pentru a face parte din comunitatea academică internaţională, România are nevoie de scholars, care să facă parte dintr-o comunitate globală a cercetării, şi să renunţe la promovarea şcolerilor. Nu mai suntem în epoca în care, dacă ai publicat la „Editura fără nume” din localitatea ta de baştină, devii automat „cercetător”. Trăim azi într-o republică globală a cercetării, unde separaţia dintre scholars şi şcoleri este publică şi vizibilă.

De unde ştim dacă cineva este un scholar sau un şcoler? Un instrument la îndemână este platforma Google Scholar. Putem introduce numele oricărui cercetător din lume şi programul ne oferă indicatorii săi de relevanţă academică, precum şi indicele său de citare internaţională. Acest indice, în cazul multor şcoleri din universităţile româneşti este 0. Dacă ar fi să introducem numele tuturor profesorilor universitari în acest catalog rezultatul ar fi cutremurător.

Un scholar este un erudit, cineva care stăpâneşte un domeniu de cercetare şi care este acceptat de comunitatea academică din care face parte ca un egal. Preocupaţi cu dezvăluirile plagiatelor grosolane, pare că am pierdut din vedere faptul că suntem irelevanţi la nivel internaţional. În acest sens diferenţa dintre un „scholar” şi un şcoler este dată de un indicator de bază, utilizat de către toate sistemele de evaluare academică. Acesta este citarea.

Pentru înţelesul generalilor coordonatori de doctorate fără noimă, nu este vorba aici despre aplicarea unor multiple „apud”-uri în texte copiate, ci despre referinţele din alte studii la studiul cercetătorului cu pricina. Cu cât studiile publicate sunt citate de mai mulţi specialişti din domeniu, cu atât este mai mare factorul său de impact. Şi invers, dacă nu te bagă nimeni în seamă la nivel internaţional, dacă nu exişti în dialogul global din domeniul tău de specializare, dacă nu participi la conferinţe şi nu eşti publicat în reviste evaluate în sistem peer-review, nu exişti!

Prin urmare, nu e de mirare că şcoala românească este plină de şcoleri. Nici măcar nu vreau să pomenesc faptul că un general de două parale era conducător de şcoală doctorală şi profesor universitar. România este plină de pseudospecialişti, de inşi care merg la „şcoală” din obligaţie sau pur şi simplu pentru că nu au altceva mai bun de făcut. După cum s-a văzut din scandalurile tezelor copiate, unii pur şi simplu nu au ce căuta în Universitate. Alţii sunt „în sistem” doar pentru că nu sunt calificaţi pentru altceva. Mulţi sunt acolo pentru că „dă bine” sau pentru că au nevoie de o patalama de prestigiu social. Mulţimi de impostori intraţi în „elita” academică pe bază de nepotism, cumetrie sau amantlâc.

Cazul Tobă este ilustrativ pentru modul cum funcţionează „sistemul şcolerilor” de la noi. Deşi Ministerul Educaţiei a creat comitete şi comiţii, acestea sunt populate de alţi şcoleri care evaluează şcolerii cu aere de cercetători. Sigur că pentru cineva care nu are nicio reputaţie, CV-ul colegului, la fel de irelevant din punct de vedere academic este irelevant. Importantă este încrengătura de interese oneroase. Din păcate prea mulţi „şcoleri” sunt ajunşi în sistemul de învăţământ pe alte criterii decât cele de calitate academică. Populate cu impostori, rubedenii şi feluriţi găgăuţi, şcolile noastre sunt focare de infecţie cu şcoleri.

Nici finanţarea universităţilor în funcţie de numărul de studenţi, adică în sistemul „pe cap de vită furajată”, nu ajută. O altă sursă a catastrofei este lipsa de criterii de departajare între scholars şi şcoleri. Într-un sistem în care nu există nicio diferenţă între un şcoler care predă la clasă citind de pe nişte foi xeroxate şi un şcoler care stă în bancă şi învaţă pe de rost aberaţii nu se poate produce plus-valoarea academică. Şcolerul care predă fără să fie specialist va produce un alt şcoler incompetent la rândul lui, la fel de dezinteresat, la fel de ageamiu. Iar această multiplicare la nesfârşit a şcolerilor din România transpare din ierarhiile internaţionale. Acolo ageamiii şi impostorii nu se pot „acoperi” unii pe alţii. De aceea universităţile sunt pline de şcoleri, care stau atât în bancă, cât şi la catedră.

Până când nu se va face o salarizare diferenţiată, în funcţie de rezultate şi relevanţa cercetării vom rămâne la acelaşi nivel. Adică, pe înţelesul şcolerilor ghinărali, la genunchiul broaştei.

Irelevanţa cercetării face diferenţa dintre scholars şi şcoleri. La noi publicarea tuturor tembelismelor a devenit trăsătura specifică a şcolerilor. Diverse „panseuri ale lui Gâgă” sunt trecute la noi drept mari studii. Şcolerii sunt pseudo-universitarii habarnişti, care nu depăşesc în inteligenţă absolvenţii celor mai slabe universităţi din top 100 mondial. Lucrările lor rămân necitite şi necitate, dar le asigură o poziţie socială necuvenită.

O categorie intermediară este aceea a şcolarilor. Şcolarul, comparat cu un adevărat scholar, este cuminte, la locul lui, compilează din zeci de cărţi, dar nu aduce nicio inovaţie în domeniul său. El îşi face conştiincios „meseria” şi este util în procesul educaţional. Numai că sunt şi unii aşa-zişi cercetători şi universitari pe la noi care nici măcar nu publică. Unii nu au niciun articol internaţional în toată cariera lor. Alţii scriu câte o carte la patru cinci ani, care apare la vreo editură anonimă şi pe care nu o găseşti în nicio bibliotecă universitară din lume. Aceasta este irelevanţa totală a şcolarilor academici din România. Dar măcar şcolarii îşi fac temele, se străduiesc să fie la curent cu informaţiile, îşi bat capul. Şcolerii se disting de şcolari prin faptul că nici măcar nu înţeleg ceea ce scriu sau publică. Unii dintre ei publică aberaţii dintre cele mai odioase, fac confuzii terminologice şi nu înţeleg lucruri de bază din domeniul în care se proclamă „specialişti”. Alţii nici măcar nu scriu ei ceea ce publică. Fie fură din lucrările studenţilor, fie pur şi simplu fură.

Aşa se face că România este o ţară defectă, plină de infecţi.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite