VIDEO Basarab Nicolescu, primul olimpic de aur la Matematică: „Am plecat din ţară ca să-mi salvez sufletul“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Basarab Nicolescu este Doctor Honoris Causa al Universităţiilor „Al. I. Cuza“ (2000), Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca (2008), Universitatea „Vasile Goldiş“ din Arad (2011)  FOTOGRAFII: Marian Iliescu/Adevărul
Basarab Nicolescu este Doctor Honoris Causa al Universităţiilor „Al. I. Cuza“ (2000), Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca (2008), Universitatea „Vasile Goldiş“ din Arad (2011)  FOTOGRAFII: Marian Iliescu/Adevărul

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, academicianul, fizicianul, filosoful şi profesorul Basarab Nicolescu a povestit despre viaţa şi realizările sale, pornind de la medalia de aur pe care a câştigat-o la prima Olimpiadă Internaţională de matematică, acum 54 de ani.

A contribuit în domeniul fizicii cuantice introducând în 1973 un nou concept, Odderon, a dezvoltat teoria transdisciplinarităţii, care a atras atenţia specialiştilor în educaţie din Uniunea Europeană, şi este unul dintre cei mai apreciaţi cercetători şi profesori universitari pe care i-a dat România. 

Basarab Nicolescu mai rămâne în istorie şi ca primul olimpic internaţional medaliat cu aur la cea dintâi Olimpiadă Internaţională de Matematică organizată la Braşov, în 1959.

S-a desăvârşit însă peste hotare. În 1968 a avut şansa să primească o ofertă de studii doctorale din partea Universităţii „Pierre et Marie Curie“ din Paris şi, cu ajutorul lingvistului Alexandru Rosetti, care a garantat revenirea sa în ţară, a reuşit să obţină viza de ieşire. Franţa i-a deschis drumul către o carieră academică pe care nu ar fi putut să o aibă într-o ţară comunistă.

În 1993, după 25 de ani de absenţă, Nicolescu s-a întors prima dată în România. De atunci, revine în mod constant să ţină conferinţe şi, din 2006, a fost numit profesor la Facultatea de Studii Europene de la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, unde coordonează un program de doctorat în filosofie.

Povestea primului olimpic la Matematică

În 1959, când s-a organizat prima Olimpiadă Internaţională de Matematică, Basarab Nicolescu, pe atunci elev la Liceul „I.L. Caragiale“ din Ploieşti, a cucerit prima medalie de aur din istoria concursului. Aceasta a fost prima distincţie, punctul de plecare pentru o carieră academică internaţională. Născut în 1942, a apucat să beneficieze de o educaţie aşa cum primeau copiii în perioada interbelică: pe scurt, a fost francofon de mic copil, a studiat de la vârsta de şase ani limba franceză cu o călugăriţă a unui ordin francez, misionară în România. Acesta a fost primul contact pe care l-a avut cu o cultură pe care avea să o adopte după terminarea Facultăţii de Fizică de la Bucureşti.

Filosofie, literatură sau matematică

„Weekend Adevărul“: Cum aţi ajuns să cuceriţi aurul la prima Olimpiadă Internaţională de Matematică?

Basarab Nicolescu: Am fost elev la unul dintre cele mai bune licee din România, „I.L. Caragiale“ din Ploieşti, unde erau nişte profesori excepţionali, printre care profesorul de matematică Ion Grigore, care putea fi el însuşi cercetător în matematică, dar şi-a dedicat toată viaţa carierei de profesor şi elevilor, mai ales elevilor de elită. Profesorii noştri au avut ideea, pornind de la activităţile noastre în Gazeta Matematică, în cercurile de elevi, să facem această olimpiadă. Întocmai ca la sportivi, am făcut pregătirea echipei în tabără timp de câteva săptămâni înainte de olimpiadă. E un aspect paradoxal şi după atâţia ani mă întreb cum s-a întâmplat ca acel sistem totalitar să fie totuşi foarte elitist, nu era această egalizare postmodernă de acum, în care toată lumea să fie la fel, atunci era cultivarea elitelor în sport, în matematică, în literatură.

INTERVIU Partea I: Basarab Nicolescu, academician, fizician, filosof

Aţi fost olimpic la matematică, dar aţi ales Facultatea de Fizică. De ce?

Prima mea pasiune a fost matematica, dar eram în prima linie şi la literatură, mai eram pasionat şi de filosofie. Deci am avut de ales între filosofie, literatură şi matematică, nu fizică. Să devin critic literar în socialism nu mă interesa, în atmosfera de atunci mi se părea un impas total, să devin filosof cu materialismul dialectic nu mă interesa, iar matematica mi se părea îndepărtată de lume şi eu am pasiunea lumii reale, deci am ales fizica, un fel de reconciliere între aceste trei mari pasiuni ale mele pe care le-am avut şi pot să spun că nu sunt deloc decepţionat pentru că fizica mi-a oferit exact dezvoltarea pe care o aşteptam a capacităţilor mele interioare.

Credeţi că filosofii ar trebui să ştie fizică pentru a-şi înţelege mai bine domeniul?

Cred că filosofia nu trebuie deconectată de ceea ce fizica a adus în secolul trecut, dacă nu eşti informat de ceea ce se întâmplă în natură, mi se pare foarte greu să filosofezi. Spre exemplu, majoritatea filosofilor rămân la ideea că materia înseamnă substanţă, ceva care se cântăreşte, care e greu, ori concepţia asta de materie nu mai există de un secol. Odată cu revoluţia cuantică, materia devine o reunire de substanţă, de energie, de spaţiu-timp şi de informaţie. Deci, în acest sens, să nu ştii aceste lucruri cred că este un handicap enorm şi este adevărat că majoritatea filosofilor au rămas la concepţiile secolului al XIX-lea şi este foarte clar că dialogul filosofic este împiedicat foarte des de această necunoaştere a ceea ce s-a întâmplat în domeniul fizicii, adică rămân cu concepţii extrem de vechi, ca să nu mai vorbesc de materialismul dialectic, care este fundamentat pe fizica clasică. Spre exemplu, teoria marxistă este fundamentată pe legile lui Newton, pe legile lui Marxwell, toată ideea de progres uman, toate ideile astea au fost fondate pe o altă fizică, pe o altă concepţie a lumii. În acest sens, mi se pare esenţial şi sunt, desigur, filosofi informaţi acum mai ales în lumea anglo-saxonă, în Europa e puţin mai dificil, cu care putem dialoga. De asemenea, e un aspect foarte ciudat că această concepţie a lumii de materie, de natură, concepţia despre realitate, ce este realitate, modelele de realitate cele mai interesante ale secolului trecut au fost date de fizicieni, nu de filosofi. De ce? Fiindcă filosofia existentă nu răspundea la ceea ce ei cunoşteau. În fond, problema realităţii rămâne centrală şi astăzi. Pauli spunea prin anii 50 că marea problemă actuală este formularea unei noi idei a realităţii şi asta rămâne valabil şi astăzi.

Dumneavoastră cum percepeţi realitatea? Ce este realitatea?

Am scris o carte despre ce este realitatea, care a apărut la Montreal în 2009, care a fost tradusă imediat la Junimea. Realitatea este printre cuvintele cele mai prostituate din toate limbile, dacă întrebi pe cineva ce este realitatea, fiecare o să-ţi spună altceva. Căutaţi pe internet cuvântul „realitate” în diferite limbi şi veţi găsi milioane de definiţii. Fiecare crede că-şi poate construi realitatea lui, un relativism extrem de periculos pentru că, dacă nu avem o noţiune de realitate, atunci cum acţionăm în lumea asta, cum încercăm să rezolvăm problemele de mare complexitate care se pun astăzi? Deci, formularea unei idei de realitate m-a preocupat de foarte multă vreme, cam din anii 80, când am publicat, în Franţa, cartea „Noi, particula şi lumea”, unde am dat un prim răspuns la această întrebare – Ce este realitatea?. Din punctul meu de vedere, al practicii mele, de fizician cuantic cu incursiuni în filosofie şi în limbaj, am ajuns la un model de realitate pe care l-am propus – ideea de niveluri de realitate, în sensul că realitatea care ni se oferă gândirii, studiului, investigării, nu este o realitate plată, o realitate pe un singur nivel. Exista un fel de dogmă în gândirea clasică dinainte de revoluţia cuantică: legile sunt astfel încât există un singur nivel de realitate, ceea ce ar însemna că pot să-l cunosc, să-l domin, să-l manipulez. Miracolul care s-a produs o dată cu investigarea lumii cuantice este că s-a descoperit că lumea este pe niveluri, adică sunt straturi de legi prin care nu poţi să treci prin continuitate de la un nivel la altul, deci o realitate mai bogată decât cea moştenită din secolul al XIX-lea, care este mai cenuşie. De asemenea, în noi trebuie să existe diverse niveluri de realitate ca să putem înţelege nivelurile de realitate din lumea exterioară, din Univers. 

Care au fost circumstanţele plecării dumneavoastră din România şi de ce aţi ales calea aceasta?

Încă din 1964 începuse o destindere a regimului, însă anul 1968 a fost ceea ce numesc eu un an miraculos. În această perioadă de destindere, când a început comunicarea cu lumea exterioară şi, în particular, cu Franţa, mi s-a oferit, în 1966, o bursă a guvernului francez, dar vizele nu se eliberau uşor. Un mentor al meu, academicianul şi marele lingvist Alexandru Rosetti, a garantat că mă voi întoarce şi în felul acesta mi s-a dat viza şi am putut pleca. 
Deşi era o perioadă de destindere la vremea aceea, eu eram convins în sinea mea că nu mă voi întoarce. Îmi spuneam: chiar dacă dorm sub podurile Parisului, acolo stau. Aveam deja o carieră trasată, eram asistent la Universitatea din Bucureşti şi când începeai să urci, o făceai cu un preţ, bineînţeles, trebuia să minţi, iar eu nu puteam minţi. Vedeam că, în ciuda faptului că era o perioadă de destindere, totul era o minciună şi nu m-am înşelat pentru că, doi ani după aceea, s-a strâns din nou şurubul, a venit revoluţia culturală după vizita lui Ceauşescu în China. Într-o formulă simplă, am plecat ca să-mi salvez sufletul.

Şi cum a fost primul contact cu lumea franceză?

Bineînţeles a fost un lucru de încântare deplină, dar şi de decepţie. Încântarea deplină erau bibliotecile, era tot ceea ce visam ca să am acces la informaţie, fiindcă sunt om curios din natură şi vroiam să studiez cărţi care erau interzise în România atunci. Decepţia a fost când am văzut că francezii sunt ca românii, desigur că aveau alt nivel de trai, dar latinii au o caracteristică ce îi face să semene între ei. Eu eram foarte obişnuit cu cultura franceză de foarte tânăr, am început să învăţ franceza la şase ani, acasă, cu o călugăriţă franţuzoaică, deci pentru mine nu a fost niciun şoc, nu era o altă lume, era lumea mea pe care o regăseam şi acest sentiment s-a aprofundat în timp,. Iar Parisul, nu Franţa, este locul meu de predilecţie, casa mea.

Aţi spus că aţi început să învăţaţi franceza cu o călugăriţă. Cum s-a întâmplata asta?

Pe vremea aceea exista încă o urmă a perioadei dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Existau atunci ordine de călugăriţe care predau limba franceză. Pe atunci era încă sistemul francez de educaţie în România. 

Ce s-a întâmplat după ce aţi ajuns în Franţa?

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă înscriu la doctorat. Avusesem grijă să-mi aduc diplomele cu mine, ceea ce era interzis, le-am strecurat printre rufe. Ştiam că dacă le descoperă nu voi mai pleca. Mi-au deschis valiza la vamă, dar vameşii nu au observat hârtiile care erau, se pare, bine strecurate printre haine. M-am putut înscrie fiindcă mi s-a recunoscut echivalenţa studiilor universitare de Fizică, în alte domenii nu se recunoştea, şi mi-am terminat doctoratul în trei ani. Am trăit foarte greu în primele luni, dar, după înscrierea la doctorat, mi s-a oferit o bursă a Comisariatului de Energie Atomică şi doi ani după aceea am intrat la Centrul Naţional de Cercetări Ştiinţifice, fiind ataşat Universităţii „Pierre et Marie Curie“ din Paris, unde mi-am petrecut toată cariera. Deci a fost un context de circumstanţe foarte bun şi sunt foarte recunoscător sistemului francez pentru că, încă de pe atunci, Centrul Naţional de Cercetare Ştiinţifică funcţiona după ideea că un anumit procent de cercetători trebuia să fie neapărat străini. Era extraordinar pentru că ne dădeau locuri, ceea ce a adus mari beneficii cercetării franceze, chiar aş spune că, în domeniul meu, cam 40% eram străini, de origine. Eu am obţinut naţionalitatea franceză în 1976.

„Simţeam că structurile de securitate erau acolo“

Aţi renunţat atunci la cetăţenia română. Era o condiţie sau a fost alegerea dumneavoastră?

Nu era o condiţie, dar am renunţat la cetăţenia română din alte motive. Legile franceze erau astfel construite încât nu era interzisă o a doua cetăţenie, dar francezii nu o recunoşteau. De asemenea, dacă eu aş fi mers în România cu paşaport francez, ei nu mă mai protejau. Eu am decis atunci să renunţ la cetăţenia română, ceea ce nu era o joacă pe vremea aia. Aveam nevoie de un decret semnat de Ceauşescu, o aprobare a renunţării. De asemenea, pentru că am abandonat Republica Socialistă, a trebuit să plătesc o sumă substanţială de compensare. (n.r. – naţionalitatea română i-a fost reatribuită în 1999)

INTERVIU Partea a II-a: Basarab Nicolescu, academician, fizician, filosof 


Când v-aţi reîntors prima dată în România?

În 1993, la 25 de ani după plecare. Mi-era teamă să mă întorc şi atunci fiindcă simţeam că structurile sunt încă pe loc, cei vechi erau încă acolo, inclusiv în structurile de securitate. Am pus drept condiţie să stau cu cineva de la ambasada franceză, am fost într-un grup francez, mi-am adus atunci şi familia în ţară, pe soţia mea şi cei doi copii, să cunoască şi ei România. Locuiam într-o vilă a ataşatului ştiinţific al ambasadei, dar era clar că eram urmăriţi, spre exemplu, servitoarea nu era o servitoare adevărată, ne studia, iar telefoanele făceau un zgomot foarte ciudat, era încă o perioadă de tranziţie.

Cum vi s-a părut România atunci?

Am fost foarte decepţionat pentru că am fost animat de un mare entuziasm ştiind că România devine liberă. Vedeam oamenii aici, în Bucureşti, mergând pe stradă cu capul plecat, priveau în jos. Eu mă aşteptam la o explozie de bucurie, să fie manifestaţii de libertate, dar era încă o perioadă foarte dificilă. M-am întors în ţară foarte des după aceea, mai ales după 2006, când am fost numit profesor la Cluj (n.r. – la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca).  

Aţi predat la Universitatea Babeş-Bolyai?

Da, am început să ţin cursuri la şcoala doctorală de la Facultatea de Studii Europene, asta după ce am trecut de un concurs aici, fiindcă eu aveam dreptul să conduc teze în fizică, dar nu în filosofie. Eu am vrut să fac teze transdisciplinare, adică de conexiuni între diferite domenii ale cunoaşterii. Am trecut de acest concurs şi am obţinut dreptul de a conduce doctorate. Am avut 19 doctoranzi, dintre care 10 şi-au dat deja tezele. Mi-am cumpărat chiar o garsonieră în Cluj, îmi plătesc taxele, deci sunt şi cetăţean clujean. Acum, din cauza limitei de vârstă care o prevede noua lege a Educaţiei, nu mai am cursuri, dar mai am teze de doctorat de terminat.

basarab nicolescu interviu adevarul 2

Transdisciplinaritatea, viitorul educaţiei într-o lume globalizată

Puteţi să ne explicaţi care este diferenţa dintre transdisciplinaritate, multidisciplinaritate şi interdisciplinaritate?

Sunt cuvinte foarte confundate între ele. Multidisciplinaritatea înseamnă că studiezi un domeniu, din punctul de vedere al mai multor discipline, de asta se numeşte multidisciplinaritate. Interdisciplinaritate, cuvânt care a apărut prin anii ’30, înseamnă un transfer de metodă de la o disciplină la alta, spre exemplu tratamentul cancerului cu fascicule de protoni, deci un lucru din fizică transferat în medicină. Transdisciplinaritatea e cu totul altceva. E un cuvânt care a apărut în 1970. Jean Piaget, un foarte cunoscut filosof, a inventat denumirea, dar nu a dezvoltat foarte mult noţiunea de transdisciplinaritate. Ce înţelegem acum prin transdisciplinaritate este ceea ce se află între diversele discipline, fluxul de informaţii care le traversează şi ceea ce este dincolo de orice disciplină. Ceea ce pune întotdeauna probleme de înţelegere celor care sunt obişnuiţi cu gândirea disciplinară este cuvântul „dincolo de“. Transdisciplinaritatea readuce fiinţa umană în cunoaştere.

Cum am putea aplica transdisciplinaritatea în şcoală?

S-au făcut experimente şi în România, şi peste tot în lume. Spre exemplu, la Colegiul Naţional „Moise Nicoară” din Arad, acum câţiva ani, doamna Mirela Mureşan şi un grup de profesori din Arad au citit cărţile mele şi au avut ideea să facă reuniuni cu profesori şi elevi pe tema provocatoare şi misterioasă la început şi anume - „Cine este în spatele măştii?”. Ideea era regăsirea tuturor caracteristicilor de legături între discipline şi fiinţa umană prin această temă. Erau acolo profesori de matematică, de literatură, de teologie, am vizitat eu însumi reuniunea spre sfârşitul acestui program şi am fost entuziasmat fiindcă era transdisciplinaritatea în toată puritatea ei şi posibilităţii ei foarte mari. Înseamnă că elevii, integrând aceste legături între diversele domenii de cunoaştere, învaţă mai bine matematica, engleza. Deci există o consecinţă de motivare interioară a elevului, care face să aibă efecte foarte pozitive în cunoaşterea disciplinară. Nu este vorba de o nouă materie, dar s-a crezut asta, a şi fost un mare program european cu transdisciplinaritatea, au fost şi manuale, care nu prea au nimic de-a face cu transdisciplinaritatea.

Transdisciplinaritatea a fost trecută şi în Legea Educaţiei la noi, spre exemplu probele de evaluare transdisciplinare..

Da, pasul a fost foarte bun, dar foarte timid încă, fiindcă s-a limitat. În fond, transdisciplinaritatea ar trebui să privească întreg procesul de învăţământ şi în preuniversitar şi în universitar. Elevii sunt mult mai receptivi, mai ales când sunt mici, la aceste noi noţiuni, sunt mult mai sensibili decât studenţii, care au deja o minte conformată, cu o formă care este predeterminată şi cu o obsesie a carierei, a slujbei etc. Deci, în domeniul preuniversitar, există un câmp extrem de fertil. Care este sensul transdisciplinarităţii în şcoală, în educaţie? Fără să ai o nouă materie, nu se iau credite de la nimeni, nu se iau posturi de la nimeni, oamenii care sunt acolo pot face structuri transdisciplinare pe întreaga perioadă a şcolii, în liceu. Suntem într-o lume extrem de complexă, înseamnă că fiinţa umană este din ce în ce mai dezorientată şi în mod practic înseamnă că este din ce în ce mai expusă nesiguranţei, lipsei de carieră, de locuri de muncă, şomajului, pentru că lucrurile, fiind complexe şi mondializate, se transformă extrem de rapid, deci devii bătrân acum foarte repede, în ceea ce priveşte cariera, ceea ce face că mulţi tineri la 30 de ani să fie deja daţi afară din domeniile respective. Pe plan practic, trebuie creat un nucleu interior în tânărul elev de flexibilitate interioară ca să se poată reorienta pentru schimbarea meseriei. La noi, la generaţia noastră, nu se punea problema, în momentul în care îţi alegeai o meserie, rămânea pe toată viaţa mai ales dacă erai competent şi lucrai, dar acum lucrurile nu mai stau aşa, şomajul este peste tot în lume. Unul dintre lucrurile importante ale transdisciplinarităţii este crearea nu a unei culturi enciclopedice, asta nu se poate, dar poţi cunoaşte cum faci legăturile între diversele discipline de cunoaştere. Deci dă o posibilitate de a face faţă acestei lumi foarte complicate.
Transdisciplinaritatea este deja aplicată în multe locuri din lume, spre exemplu eu am instaurat un doctorat transdisciplinar în Africa de Sud, centrat pe dezvoltarea durabilă. Ori cum poţi să faci asta numai printr-o disciplină? Nu se poate.

Deci putem spune că transdisciplinaritatea a apărut în momentul în care societatea a evoluat până în punctul în care a fost nevoie de această mobilitate şi flexibilitate?

E unul dintre aspecte, transdisciplinaritatea a apărut ca un răspuns la această proliferare a cunoaşterii. În Evul Mediu, în timpul Renaşterii, când s-au înfiinţat primele universităţi, erau doar şapte discipline, acum, în anul 2000, s-a făcut o statistică, erau peste 8.000 de discipline, ceea ce pune enorm de multe probleme şi nu numai în şcoală. Spre exemplu, un expert într-o disciplină nu cunoaşte 7.999 de discipline, deci înseamnă că o decizie se ia pe baza ignoranţei. Cum fac oamenii politici? Fac apel la incompetenţi în 7.999 de discipline. Cum procedăm? Transdisciplinaritatea este şi un răspuns la această problemă a deciziei într-o lume foarte complexă. Secretul în toată povestea cu transdisciplinaritatea este că nu pune accentul pe juxtapunerea cunoaşterii, ci face apel la resursele noastre interioare de inteligenţă, de sensibilitate, de instinct. Sunt trei aspecte pentru a forma o posibilitate de reorientare a semnificaţiei diferitelor domenii prin legături.

Dacă ar fi să aplicaţi transdisciplinaritatea pe un model de şcoală, cum ar arăta?

Sunt deja germeni ale acestei educaţii transdisciplinare în ceea ce se numeşte educaţie alternativă, care se concentrează pe un număr mult mai mic de elevi, deci atenţia profesorului se dirijează spre individualitate şi nu spre masă. Al doilea lucru, este o idee de educaţie care face apel la minte, dar în acelaşi timp şi la sensibilitate şi la emoţii. Prin sensibilitate se pot face conexiuni pe care mintea nu le poate face. De obicei, sentimentele sunt excluse din domeniul cunoaşterii academice, ceea ce este o prostie pentru că descoperirile care se fac acum chiar în domeniul ştiinţei, în neurofiziologie şi, îl citez aici pe Antonio Damasio, arată că în situaţii de mare complexitate, când o persoană ia o decizie, nu o ia cu mintea, o ia altfel, prin sentimente, prin emoţii, deci e o cheie aici care este interioară de reorientare a educaţiei. Se pot introduce metode complementare, nu înseamnă eliminarea cursurilor disciplinare, ci complementarea lor prin noi metode de învăţare, de studiu al cunoaşterii. Examenele rămân disciplinare, dar cu rezultate mai bune prin educaţia transdisciplinaritate. 

Există încercări în mediul educaţiei să se digitalizeze clasa, schimbând modul în care se predă şi se învaţă la şcoală. Cum vedeţi aceste shimbări?

Internetul a fost dintotdeauna un mare aliat al transdisciplinarităţii, fără internet, toate ideile de transdisciplinaritate nu s-ar fi propagat pe toată suprafaţa Pământului cu asemenea viteză. Deci eu nu pun în cauză metodele digitale, eu pun în cauză excesele, adică nu trebuie crezut că maşina va înlocui omul. Totul este deschis acum, putem găsi orice fel de informaţii, este extraordinar, extrem de pozitiv, dar cine face alegerea? Sunt un mare aliat al digitalizării, dar nu trebuie mers în exces, trebuie rămas la cultul hârtiei când citeşti o carte. Dacă ai o carte pe care o citeşti de pe ecran, nu mai atingi foile, nu mai există o participare a corpului, este doar o participare a minţii şi a sensibilităţii, dar nu mai este o participare organică, deci e foarte periculos într-o anumită esenţă, adică trebuie echilibrat. Totul este complementaritate, nu în exces. Ca să spui că învăţământul se va înlocui prin învăţământul digital este o prostie, nu se poate, se va completa, educaţia digitală este complementară. Fiinţa umană a avut întotdeauna tendinţa să treacă de la o extremă la alta. Când s-a descoperit hârtia, imprimeria, s-a crezut că toată imaginaţia omului va fi distrusă, nu s-a întâmplat asta. Acum, cu apariţia internetului, se spune că va dispărea cartea, nu va dispărea, dacă omul este înţelept, lucrurile vor rămâne în complementaritate. 

basarab nicolescu interviu adevarul 1

Din 2001, profesorul Nicolescu este Membru de Onoare al Academiei Române 

CV

  • Nume: Basarab Eftimie Nicolescu
  • Data şi locul naşterii: 25 martie 1942, Ploieşti
  • Starea civilă: căsătorit
  • Studiile şi cariera: 1956 – 1960:  Liceul „I.L. Caragiale” din Ploieşti şi câştigă aurul la prima Olimpiadă Internaţională de Matematică (Braşov, 1959) 1960 – 1964: Facultatea de Fizică a Universităţii din Bucureşti, în 1965 îşi susţine lucrarea de diplomă 1965 – 1968 – lucrează ca asistent la Universitatea din Bucureşti 1968 - a părăsit România pentru a se stabili în Franţa, fiind bursier al guvernului francez, la Universitatea Paris VI între 1969-1970 1970 - a intrat ca fizician la CNRS, peste trei ani susţinându-şi doctoratul de stat în ştiinţe fizice 1973 - introduce un nou concept (Oddéron), care a deschis un nou domeniu în fizica interacţiilor tari 1976 - a renunţat la cetăţenia Româna si a obţinut cetăţenia franceză A fost „senior visiting scientist” la Lawrence Berkeley Laboratory (1976-1977) şi la Universitatea din Londra (1979) şi profesor invitat la Universitatea din Girona (Spania) (2000–2001) Membru de Onoare din străinătate al Academiei Române din 2001 şi profesor la UBB Cluj-Napoca din 2006
  • Locuieşte în: Paris, Franţa.
Educație



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite