Vlad Nistor, drept la replică: „Suferinţele democraţiei universitare”

Decanul Facultăţii de Istorie, Vlad Nistor, şi unul dintre numele speculate ca posibili înlocuitori ai lui Daniel Barbu la cârma Ministerului Culturii, după demisia acestuia, a cerut dreptul la replică pentru un articol publicat de istoricul Marius Diaconescu pe blogul său de pe adevarul.ro.

Publicăm în întregime replica lui Vlad Nistor la textul intitulat „Azi, Senatul Universităţii din Bucureşti decide secesiunea Facultăţii de Istorie”, din data de 27 noiembrie 2013, semnat de istoricul Marius Diaconescu şi publicat pe blogul său de pe adevarul.ro. 

Suferinţele democraţiei universitare

În ultimii ani, preocupat de situaţia democraţiei româneşti în ansamblul ei, cred că m-am gândit mai puţin la democraţia specifică universităţilor. Poate şi din cauză că am privit reflexele democratice ale mediului universitar ca pe un un bun câştigat. Iată de ce, un eveniment foarte recent mi-a provocat aceste reflecţii. Ieri am avut, pentru prima dată de când am onoarea de a fi preşedinte al Senatului Universităţii din Bucureşti, experienţa unei demonstraţii contestatare studenţeşti. Sigur că, raportat la cei aproximativ 34 000 de studenţi ai universităţii, cei prezenţi la manifestaţia de ieri erau puţin numeroşi. Abia cât să umple un amfiteatru. Totuşi, nu numărul contează atât de mult în astfel de situaţii, cât mesajul. Ori, mesajul a fost unul surprinzător de confuz. Diverse  revendicări, fără legătură cu atribuţiile mele în universitate, precum bursele, managementul sau taxele, stăteau alături de afirmaţii de-a dreptul false şi în mod evident neverificate.  Desigur, chiar şi în această situaţie, nu am evitat discuţia cu studenţii, nici eu şi nici responsabilii universităţii, mai avizaţi decât mine şi cu atribuţii în majoritatea problemelor invocate.

Sunt istoric, aşadar mereu tentat să compar situaţii şi probleme actuale cu cele din trecut. Ori, în cele aproape trei decenii de carieră universitară, manifestaţii studenţeşti am văzut destul de multe. I-am văzut acţionând, cu un uluitor curaj, pe  cei câţiva studenţi ai Facultăţii de Istorie, din generaţia lui Marius Oprea, care, în anii 80, răspândeau manifeste contra comunismului. Apoi pe studenţii anilor 1989-1990, cei care au fost partenerii fără cusur ai corpului didactic în efortul pentru redobândirea autonomiei universitare, confruntându-se cu probleme sociale, economice şi politice de o complexitate şi gravitate excepţionale şi răspunzându-le cu maturitate. Anii tranziţiei nu au fost lipsiţi nici ei de activism studenţesc. Ne amintim cu toţii coloanele de studenţi defilând pe străzile marilor oraşe, pentru revendicări de natură socială, sau chiar pentru decizii care ţineau de politica naţională a României. Toată această experienţă mi-a creat obişnuinţa de a trata cu studenţii aşteptându-mă deopotrivă la o viziune logică, bine închegată, precum şi la maturitate şi generozitate în reacţii şi obiective. Nu vreau să spun că studenţii pe care i-am întâlnit ieri nu sunt maturi, dar, din păcate, este greu de înţeles maniera în care şi-au construit discursul, cu argumente care nu se  susţin în realitate, prin fapte şi date. Din vehemenţa câtorva lideri am realizat că nemulţumirile sunt mai degrabă de natură personală.  De exemplu, un tânăr s-a considerat persiflat pentru că i-am explicat (poate pe un ton mai apăsat, recunosc), într-o şedinţă, care este deosebirea dintre majoritatea simplă şi cea calificată. Pe de altă parte, cum poate cu bună-credinţă cineva să reproşeze că problemele sale, sau ale celor pe care-i reprezintă, nu sunt discutate într-o adunare, dacă de-a lungul unui întreg mandat nu a propus niciodată o temă spre dezbatere? La fel de greu de apărat este şi dorinţa de a-ţi înlătura proprii colegi, membri ai altor asociaţii, de la organizarea procesului electoral în care sunt aleşi reprezentanţii tuturor studenţilor.

Dincolo de surprinderea în faţa acestei situaţii, am convingerea că studenţii nu s-au schimbat atât de mult, iar o dată ce preocuparea legată de momentul alegerilor pentru reprezentanţii în consilii şi senat va fi depăşită, vor reuşi să aducă în discuţie şi o agendă bine structurată. Reprezentarea studenţilor este importantă pentru ei înşişi, dar, din perpectiva anilor de experienţă pe care-i am, pot spune că este esenţială pentru democraţia universitară în ansamblul ei. De altfel, mobilizarea recentă a studenţilor din multe centre universitare, pentru a solicita o mai bună finanţare a învăţământului este foarte normală şi lăudabilă, chiar dacă subiectul rămâne încă un ideal greu de atins, mai ales în contextul economiei româneşti actuale. Rândurile acestea îmi sunt, însă, inspirate de observarea reacţiilor unor lideri ai organizaţiilor studenţeşti în contextul electoral intern, din Universitatea din Bucureşti. Sănatatea democraţiei studenţeşti este inseparabilă de buna funcţionare a universităţii. Universitatea are nevoie şi de profesorii şi de studenţii săi pentru a se apăra de procesele de degradare care au afectat, în ultimii patru-cinci ani, viaţa publică românească. Este dificil pentru toţi cei care sunt conştienţi de constanta alterare a relaţiilor din societate, devenită spectacol mediatic mai mult decît obiect de îngrijorare, să îşi păstreze idealismul. Cu atât mai mult pentru un tânăr preocupat de viitoarea sa carieră. Chiar şi înţelegând relaţia dintre aceste lucruri, este tulburător pentru mine să văd cum anumite comportamente, pe care le combat pe scena politică, se străduiesc să pătrundă şi în mediul academic. Cel mai îngrijorător, însă, este faptul că unii dintre studenţii pe care i-am întâlnit ieri, mai ales cei care au calităţi de lider, sunt, cel mai probabil, viitoarea generaţie politică a ţării.  Pentru mulţi, terenul vieţii universitare nu este decât pista de încercare pentru o viitoare carieră publică. Este limpede că trebuie să ne străduim mai mult, profesori şi studenţi, şi să întărim, în primul rând în interiorul universităţii, încrederea faţă de procesul democratic, de la înţelegerea chestiunii reprezentativităţii, la cea a binelui public, a respectului faţă de lege şi a exercitării mature a drepturilor şi a îndatoririlor. Dacă vom eşua, suferinţele democraţiei universitare, care este parte a democraţiei româneşti, se vor agrava an după an, mai repede, chiar, decât ne-am fi aşteptat.

Vlad Nistor