Adrian Berinde: Marele câştig este apropierea mea de Divinitate şi înţelegerea ei
0
Este pictor, poet, muzician şi de curâd a trecut printr-un transplant de ficat. Adrian Berinde pune preţ pe melancolie, o dezgoapă din glod, o lustruieşte până ce frumuseţea şi bucuria ei prind aripi. Atunci o dăruieşte oricui este destul de receptiv pentru a-i preţui valoarea.
Absolvent al Şcolii de Arte Plastice din Cluj, în 1982 îşi ia lumea-n cap şi se stabileste la Moudon, în Elveţia. Va lucra ca pictor liber profesionist, iar până în 1994 va vernisa mai multe expoziţii personale la Lausanne sau Fribourg. După '90 se întoarce în ţară şi prin cele cinci abume deja lansate se poate zice că a reuşit să îmbogăţească peisajul muzical autohton, iar artistul nu are de gând să se oprească aici.
Adevărul: S-a spus despre tine că reprezinţi artistul paradox. Eşti cunoscut şi în acelaşi timp necunoscut de public. Eşti iubit de cei care au apucat să te cunoască, îndrăgit involuntar de cei care au apucat să te asculte, dar nu ştiau cine cântă, şi apreciat de critică pentru calitatea pe care o promovezi în muzica ta. Este o nevoie de o anume înălţime a vibraţiei pentru ca muzica ta sa ajungă la destinaţie sau pur şi simplu ţi-ai făcut un obicei de a bucura din umbră?
Adrian Berinde: În primul rând eu cred că am scris o muzică în care să mă regăsesc, să-mi regăsesc lumea interioară şi care să îmi creeze emoţiile fără de care viaţa mea ar fi searbădă şi fără sens.
în al doilea rând, observând cu atenţie circul şi lăturile care s-au vândut din 1995 încoace pe piaţa muzicală românească, în care nu mă regăseam emoţional nici într-un fel, am preferat să stau deoparte. Voi ieşi din umbră în ziua în care mă voi simţi în largul meu.
Din ceea ce ai lăsat să se vadă, nu-ţi stă în caracter să te ascunzi după deget, aşa că ai luat viaţa în piept de cate ori situaţia impus-o. De curând ai trecut printr-o intervenţie chirurgicală foarte grea. E vorba despre un transplant de ficat. Intervenţia a reuşit, dar te-ai căptuşit cu o frumuseţe de septicemie. Un om cu o mai mică forţă interioară ar fi renunţat, tu însă ai învins. Nu voi întreba cât de greu ţi-a fost, pentru că oricât de deschişi ne-am declara nu am putea să înţelegem cu adevărat. Întreb însă cu ce te-a îmbogăţit această experienţă? Până la urmă cei câştigaţi vor fi cei care vor avea parte de arta ta.
Călători ai nimănui
Experienţele de acest gen sunt foarte personale şi extrem de fragile, indiferent de caracterul celor care trec prin ele. Marele câştig în urma acestei experienţe este apropierea mea de Divinitate şi înţelegerea ei ca pe un cadou pe care l-am irosit atâta vreme.
Un al doilea mare câştig este curajul dobândit în această viaţă nouă, curaj câştigat în urma dansului în faţa propriei tale morţi. Asta dacă vorbim despre planul spiritual.
Dacă ne raportam la planul terestru, pot spune că astăzi mă bucur de avantajele unei sănătăţi redobândite şi de a trăi într-un corp reînnoit.
Pentru aceasta nu voi putea mulţumi îndeajuns extraordinarului corp medical care a efectuat transplantul, la Spitalul Fundeni: Profesor Doctor Irinel Popescu, Profesor Doctor Dan Tulbure, Conferenţiar Doctor Mihnea Ionescu, precum şi chirurgii de mare excepţie Doina Hrehores, Sorin Alexandrescu, Răzvan Grigorie, Gheorghe Moisa.
Recoltarea s-a efectuat la Oradea, de către Zamfir Radu, iar printre cei care m-au „preluat” după transplant trebuie să menţionez specialiştii ATI: Laura Popa Dan, Mihaela Ungureanu.
Toţi cei de mai sus sunt dovada vie că avem specialişti foarte buni în sistemul medical românesc, dar şi oameni de o calitate excepţională.
În 2008 ar fi trebuit să-ţi apară un nou album, "Azil", după cinci ani de absenţă de pe piaţa muzicală românească. Apropiaţii spun că albumul este gata şi că imediat ce te pui pe picioare se va face şi o lansare oficială. Neoficial mulţi cunosc deja componenţa albumului. Pe acest album ai o piesă pe care ai intitulat-o „Testament”, este un testament pe care l-ai gândit pentru cei care te ascultă?
„Testament” este numele unei piese şi nu are nicio legatură cu un posibil testament pe care l-aş lăsa ascultătorilor mei.
Albumul „Azil” este gata din 2008, iar eu am avut surpriza de a trăi -în 2009- cuvânt cu cuvânt povestea din „Azil” scrisă cu doi ani înainte.
Este un album complet, rotund, a cărui tematică este foarte clară. El vorbeşte despre încercarea disperată de a scăpa din azilul pe care-l purtăm în noi şi ai cărui prizonieri suntem. Despre dorinţa de evadare spre alte lumi din jurul nostru, lumi în care ne-am simţi mai bine, mai feriţi de atâta bolnăviciune.
El nu răspunde niciunei întrebari filosofice ci este doar expresia unor trăiri interioare ajunse la maturitatea de a fi arătate.
Albumul este înregistrat şi masterizat, iar lansarea oficială va avea loc în momentul în care voi reuşi să îl susţin cu prezenţa mea fizică. Acest lucru va fi posibil din momentul în care voi găsi un producator care să dispună de suficient curaj pentru a miza pe acest album.
La lansarea albumului şi volumului de versuri “Captiv în inutil”, Florian Pittiş a spus că te-ai dovedit a fi un artist al Renaşterii. Eşti asemenea unui artist renascentist?
Dacă Florian Pittiş a spus-o...aşa o fi... Preocuparea mea principală nu a fost să mă definesc în vreun fel şi nici să-mi desenez un eventual loc în spaţiul artistic românesc. Singurul lucru care mi-a stârnit vreodată fiinţa şi conştiinţa a fost emoţia.
În 1994, după o carieră de succes ca pictor recunoscut în Europa, te întorci acasă clădeşti, la Cluj, poate cel mai solid studio de înregistrări din Transilvania. L-ai botezat Taurus şi după cele afirmate de tine, în repetate rânduri, era “o biserica unde se creeaza muzica”. Explică-ne, pentru ca această superbă sintagmă metaforică să fie corect înţeleasă?
Studioul Taurus s-a nascut ca o necesitate acută în peisajul muzical transilvănean, un spaţiu de unde veneau spre Bucuresti, pe la te miri ce uşi, atâţia artişti talentaţi. În felul acesta a răspuns nevoilor acestor oameni de a putea înregistra aproape de casă propriile lor creaţii.
Refuzând amestecul cu subcultura anumitor curente aşa zis muzicale şi refuzând mojicia pe note, care începuse să urce la rang de creaţie, studioul Taurus promova artişti de mare valoare. Aceste aspecte au făcut ca el să fie asemenea unui templu păzit cu străşnicie de deontologia unor minţi profund amestecate în muzica de calitate.
Mai departe
Cu toate că probabil germenele muzicii îşi făcuse simţită prezenţa în viaţa ta, oficial primul tău album apare în 1995. Atunci "Absent" a fost desemnat “Albumul Anului”. Ce amintiri frumoase te leagă de acea perioadă?
Pe „Absent” textele îmi aparţin în totalitate, doar una dintre piese este inspirată muzical din creaţia unui artist elevţian, pe numele său Jean-Pierre Huser.
Fiind primul album, primele versuri scrise de mine vreodată, emoţia creaţiei m-a copleşit până în cele mai adânci colţuri ale fiinţei mele. Nu înţelegeam ce mi se întâmplă. Am trăit multă vreme beatitudinea celor 300 de ore petrecute în studio împreună cu Sandy Deac, Ovidiu Buhătel şi minunatul Jimmy „El Lako”. Muzicieni de excepţie şi tehnicieni cu istorie în spate m-au ajutat să înfăptuiesc acest album (Absent) ale cărui vibraţii le mai simt şi astăzi, după 15 ani.
Ne întoarcem pentru o clipă, la perioada când artistul din tine se exprima doar prin pictură. În 1986 ai expus o colecţie personală de pictură pentru Amnesty International (Payerne - Paris). Ce ne poţi spune despre acestă experienţă?
Apariţia unui tablou, „Les disident”, pe o carte poştală editată de Centrul „Pompidou” din Paris şi expozitia a 30 tablouri sub auspiciile oragnizaţiei Amnesty International, au liniştit conştiinţa unui tânăr extrem de grăbit să-şi cunoască limitele în arta pe care o practica din fragedă pruncie.
Ele mi-au dat încredere în mine, în arta mea şi în posibilitatea afirmării mele în ţara aceea, deşi eram perceput ca un „intrus”. Cu timpul, lucrurile s-au aşezat şi am putut să-mi expun cu demnitate şi verticalitate rodul muncii mele.
Captiv în inutil
La capitolul experienţe pe care meriţă să le iei în serios, constatăm că în 2000 ai semnat un contract ca muzician cu celebra companie “Cirque du Soleil” şi mai mult de atât, ai fost selectat să interpretezi live rolul lui Dedalus (tatal lui Icar) în spectacolul “Varekai”. Ai repeta experienţa?
Nu, nu aş repeta experienţa. Ea a fost unică, însă eu, fugind toată viaţa mea de înregimentare, am făcut mari eforturi să mă supun unei ordini absolut inutile ca aceea de la Cirque du Soleil.
Spectacolele din Cirque du Soleil se ţeseau fără prea multă politică şi fără acordul vreunui artist. Erau alţii care hotărau pentru tine: ce mănânci, cum cânţi, cu ce te îmbraci... Şi gata.
Sunt, însă, multe lucruri pe care le-am învăţat în această imensă uzină de fabricat spectacole unde, ca peste tot în lume, există jocuri de culise care alterează percepţia şi dorinţa unui artist de a se autodepăşi.
Sunt destui artişti, fie ei artişti plastici, muzicieni sau poeţi, care au de ce să îi fie recunoscători lui Adrian Berinde pentru că a fost managerul artistic al Clubului Prometheus din Bucureşti. Între 2002 şi 2004, ani ţi-ai consacrat energia şi talentul pentru a descoperi valoarea, indiferent de domeniul artistic în care ea se manifesta. Cred că eşti singurul manager artistic care şi-a finalizat activitatea prin mai multe festivaluri. Un adevărat maraton artistic şi un exemplu de "aşa da" pentru mulţi. Cum a început această aventură?
Proaspăt întors din Canada, cu mirosul Cirque-lui pe haine, într-una din zile am primit un telefon de la un personaj care îşi dorea un club. Un club în care cultura şi rafinamentul să fie la ele acasă, un club pentru elite, dar nu elitist. Mi-am dat toată silinţa să îmi închid contractul cu demnitatea de a nu fi lăsat niciodată ştacheta mai jos decât propria mea percepţie despre cultură şi oameni.
În baza contractului semnat, Clubul Prometheus mi-a oferit ocazia de a susţine concerte de două ori pe lună, din muzica mea, timp de doi ani şi jumătate.
În acelaşi timp am putut să-mi aduc aportul şi la înfiinţarea primului festival de film independent Din Delta Dunării, Anonimul”.
Având la dispoziţie mijloacele necesare, tot în club, mi-am putut exersa emoţia în scris şi în regie de teatru. (vezi „Salonul 6” după Cehov)
Se încarcă comentariile...
