Fragilitatea unei visătoare

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Prinţesa Diana FOTO Mario Testino
Prinţesa Diana FOTO Mario Testino

20 de ani. Atât au trecut de când această femeie ce purta numele zeiţei vânătorii, Diana, a fost ucisă numai pentru că-şi dorea să fie liberă, fericită şi împlinită. A îndrăznit să-şi ceară drepturile şi „aroganţa” ei a fost taxată în singurul mod posibil şi la îndemână celor de „sus”: dispariţia ei fizică.

A deranjat prin faptul că nu a acceptat să fie marioneta nimănui. A supărat prin comportamentul anormal de „uman”. A stingherit prin nemaivăzuta dorinţă a unui membru al aristocraţiei vechi de a ajuta alte fiinţe umane. A stricat multe planuri. A încurcat multe iţe. A incomodat prin faptul că a avut neobrăzarea de a se ridica de la pământ, acolo unde le-a plăcut mereu s-o ţină. A neliniştit prin faptul că nu era previzibilă. A tulburat prin insistenţa de a rămâne vie, de a rezista, de a îndura.

Aceasta a fost Diana Spencer, prinţesă de Wales, de-a lungul celor 36 de ani cât i s-a îngăduit să respire pe pământ. Fetiţa ce a trecut prin chinurile divorţului părinţilor, un proces complicat şi neîndurător care i-a dat sufletul peste cap, nu şi-a găsit locul niciodată cu adevărat. Şi-a dorit să fie balerină, dar era prea înaltă. Şi-a dorit să lase o amprentă asupra oamenilor şi a devenit educatoare, apoi, mai târziu, prinţesă. A fost înzestrată cu tot ceea ce familia regală nu avea: blândeţe, frumuseţe, bunătate, compasiune, umanitate. Da, umanitatea lipseşte cu desăvârşire în familiile regale. Ştim acest lucru cu toţii, dar ne minţim că nu este astfel. Preferăm să le acordăm mereu circumstanţe atenuante. Nimeni nu e ales de Dumnezeu să conducă pe nimeni. Oamenii şi-au luat acest drept cu mâna lor prin singura metodă posibilă: încălcarea drepturilor celorlalţi. Acesta este adevărul, îl ştim cu toţii, dar trăim în iluzia că asta înseamnă democraţie. Istoria ne-a tot tras de mânecă, ne-a tot atenţionat, ne-a tot explicat, dar am preferat, habar nu am de ce, minciuna.

Atât William, cât şi Harry au rămas de partea mamei lor acolo unde ea contează, în inima lor; acolo unde ea a fost, este şi va fi Regină.

Femeia aceasta simplă, timidă, şi-a dorit doar să-şi aşeze din când în când fruntea pe umărul celui pe care alţii i l-au ales ca soţ. A fost condusă din spate spre prinţul de Wales în aşa fel încât să creadă că alegerea a fost a ei. Da, într-atât de inocentă şi naivă a fost. Chiar a crezut că trăia o frumoasă poveste de dragoste. Din păcate a fost doar o necesitate a familiei regale de a-şi împrospăta sângele şi genele. Şi-a dorit să împartă totul cu omul de care se îndrăgostise, iar respingerea acestuia avea să o împingă spre depresie, spre bulimie, spre sentimentul urii faţă de ea însăşi. Am urmărit de-a lungul ultimelor două săptămâni ale acestui august al anului 2017 nenumărate documentare, inclusiv cel de pe National Geographic. Am citit comentariile tuturor celor care o fac cu ou şi cu oţet numai pentru că şi-a strigat nefericirea în gura mare, stricând planurile atât de bine puse la punct de membrii uneia dintre familiile care conduc lumea. M-a durut lipsa de compasiune, m-a tulburat răutatea gratuită a celor care nu au mângâiat pe nimeni niciodată în vreun fel, m-a rănit indiferenţa. Singurul lucru care m-a îmbărbătat a fost modul absolut exemplar în care fiii au ştiut să onoreze memoria mamei lor, la 20 de ani de la dispariţia acesteia. În sufletul lor, nealterat încă, Diana a rămas vie. Atât William, cât şi Harry au rămas de partea mamei lor acolo unde ea contează, în inima lor; acolo unde ea a fost, este şi va fi Regină. Faptul că fiica lui William poartă numele mamei lui (Charlotte Elisabeth Diana, nu contează ordinea, ci faptul că poartă numele acesta) este un simbol al iubirii pe care acest prinţ i-o poartă celei care i-a dat viaţă. Faptul că inelul de logodnă al Prinţesei Diana se odihneşte pe degetul soţiei lui, Kate, spune iarăşi multe despre cum a găsit de cuviinţă acest prinţ, despre care se vehiculează ideea că va deveni rege după ce actuala mână forte a Regatului Marii Britanii va abdica, să arate celorlalţi respectul faţă de mama lui. Exemple sunt nenumărate, dar cred că mă pot opri aici în ceea ce-i priveşte pe fiii Dianei.

Cum spuneam, am văzut câteva filme documentare despre accident, despre viaţa Prinţesei, despre casetele făcute publice de curând în care ea dezvăluie lucruri intime despre sine, despre filmuleţe ale oamenilor simpli în viaţa cărora prezenţa Prinţesei Inimilor a contat, despre modul în care justiţia Regatului, mai precis avocaţii care au reprezentat Familia Regală, a ales să reacţioneze în ancheta privind „accidentul” Dianei, al autopsiei acesteia şi câte şi mai câte. Opinii ale unor prieteni ai Prinţesei, artişti, prezentatori tv, jurnalişti, bodyguarzi, avocaţi, psihologi, oameni de afaceri. Ideile principale desprinse din toate aceste documentare sunt, pe rând, dorinţa feroce a Casei Regale de a scăpa de prinţesă prin orice mijloace, modul în care atât Poliţia franceză şi cea britanică au găsit de cuviinţă să se ocupe de „accident”, dar şi cel în care a reacţionat medicul care a sosit la faţa locului imediat după tragicul eveniment; acesta a ales să nu o ducă imediat la spital pentru a-i salva viaţa, a ţinut-o în tunel până când a fost sigur că nu mai are nicio şansă (este binecunoscut faptul că tunelul Pont D’Alma, din care prinţesa n-a fost lăsată să scape cu viaţă, este situat într-o zonă sacră a Parisului. Oraşul a fost ridicat de Merovingieni, o dinastie medievală care a condus Franţa vreme de câteva generaţii. Pont D’Alma este spaţiul în care altădată aveau loc ritualuri de sacrificiu, iar despre prinţesă se afirmă, din ce în ce mai clar şi răspicat, că a fost sacrificată. Cu siguranţă, putem să dezbatem teoria aceasta zile întregi, dar subiectul articolului nu este acesta. Important este simbolul – n.a.). Nici autopsia nu a fost realizată politically correct. Despre indiferenţa polară a Familiei Regale la dispariţia unuia dintre membrii săi, chiar dacă doar prin alianţă, ce aş putea să mai scriu... Întrebările continuă să se adune, iar răspunsurile continuă să se lase aşteptate. Cert este că adevărul nu se va afla niciodată în ciuda faptului că el este evident; orb să fii şi tot îl vezi. Trăim vremuri interesante. Poţi vedea cu ochii tăi, auzi cu urechile tale, simţi, gusta, mirosi, dar va exista mereu cineva care te va face să te îndoieşti chiar şi de faptul că tu exişti, darmite de faptul că un „accident” a putut fi provocat cu intenţia de a se debarasa de una dintre cele mai stânjenitoare dintre problemele Familiei Regale britanice. Ancheta asupra morţii Dianei încheiată în 2008 a concluzionat că nu există nici o dovadă a conspiraţiei. Memoria Prinţesei a fost întinată adesea. De fapt, în fiecare an din cei 20 care au trecut. Personal, nu pot uita acel final de august, când omenirea, pentru prima dată adusă la acelaşi numitor, avea să păstreze un moment de reculegere pentru cea care i-a încântat sufletul purtându-se cu blândeţe, căldură şi bunătate, spre deosebire de Familia Regală britanică, recunoscută pentru răceala ei. Nici nu-mi trebuie argumente ca să-mi susţin ideea, este suficient să priviţi imaginile filmate la momentul trecerii sicriului Dianei prin faţa porţilor Palatului Buckingham – statui lipsite de viaţă, de suflet, de orice sentimente umane.

Prinţesa Diana a luptat pentru viaţa ei şi pentru libertatea de exprimare.

Era frumoasă, rafinată, caldă, timidă până la un punct, abia-şi găsise iubirea, după ce a fost umilită şi ignorată timp de peste zece ani sau chiar mai mult. Această femeie visa. Visa la acea zi în care va fi iubită pentru cine era ca fiinţă umană, ca femeie, ca suflet. Nimic nu este mai fragil ca un visător… În acel 1997 fierbinte, Prinţesa reuşea lucruri extraordinare. Implicarea ei în iţele atât de bine întinse ale minelor antipersonale, eforturile ei de a alina fiinţe care în ochii ei contau au deranjat însă interesele celor pentru care banul este pe primul plan. Angola şi Bosnia sunt doar două dintre ţările pe care Diana le-a vizitat în 1997, iar fotografiile cu ea au făcut înconjurul lumii. Ei îi păsa, pe ea o durea că oameni nevinovaţi suferă. Diana era om şi nu-i era ruşine. Şi nu-i era ruşine nici pentru că a ales să meargă în vacanţă cu Dodi al Fayed, iubitul ei, alături de care a petrecut ultimele ei zile de fericire şi împlinire. Pentru iubire nu-ţi ceri niciodată scuze. Iar Diana, care a căutat-o de când se ştia, cu atât mai mult.


Diana şi prinţii William şi Harry FOTO Getty Images

printesa diana printii william si harry foto guliver/getty images

O să spuneţi că şi-a băgat nasul unde nu-i fierbea oala, că aşa suntem noi, oamenii, dornici de discuţii în contradictoriu, experţi în etichetări, judecăţi şi punerea la zid a unor suflete despre care nu ştim mai nimic, avem doar o vagă cunoştinţă strict a ceea ce am fost lăsaţi să vedem cu adevărat. Niciunul dintre noi nu va şti vreodată câte a îndurat prinţesa de-a lungul timpului.La fel cum nu vom afla niciodată adevărul despre moartea ei. Ştiu doar că a reuşit ceea ce nimănui nu i-a trecut vreodată prin cap că ar conta: şi-a învăţat copiii să iubească, să îmbrăţişeze, să simtă compasiune faţă de semenii lor. Şi nu e puţin lucru. Mi-o amintesc sensibilă, plină de farmec, capabilă să stabilească o legătură caldă cu orice persoană pe care o întâlnea. A avut, ca oricare dintre noi, eşecuri, slăbiciuni, dureri, defecte, dar şi calităţi, reuşite şi bucurii. Model al multor femei, Prinţesa Diana a luptat pentru viaţa ei şi pentru libertatea de exprimare. Cine poate uita căldura femeii atât de sigure pe ea, îmbrăcată în rochii ce purtau parcă aceeaşi culoare ca a sufletului ei. Mereu la modă, mereu ea însăşi.

În februarie 1981, Charles, prinţ de Wales, 33 de ani, îşi anunţa logodna cu educatoarea de 19 ani Diana Spencer (dar care avea marele avantaj că făcea parte din vechea aristocraţie britanică), a cărei frumuseţe şi timiditate au transformat-o imediat într-o senzaţie mediatică. La 29 iulie 1981, aproape un miliard de telespectatori din 74 de ţări au vizionat căsătoria acesteia cu moştenitorul tronului britanic. „Sunteţi îndrăgostiţi?”, a întrebat un jurnalist atunci când a fost făcut anunţul logodnei celor doi. Diana a răspuns „Bineînţeles”, Charles, „Orice ar însemna a fi îndrăgostit”. Nu ai cum să nu sesizezi diferenţa. Diana nu a fost decât mielul sacrificat pentru ca dinastia să continue. Toţi ştim acest lucru, oricât am vrea să ne ascundem după degete.

A fost jertfă pe acest altar al intereselor propriei familii şi al celei aşa-zis adoptive. Fiecare gest i-a fost comentat, fiecare apariţie răstălmăcită, fiecare lacrimă imputată, fiecare durere reproşată. Dorinţa ei de a fi fericită ca femeie, alături de soţul ei, părea anormală atât în ochii celor apropiaţi, cât şi a personalului palatului în care a locuit. Ca şi cum o astfel de dorinţă trebuia oprită să existe, ca şi cum această „boală” trebuia tratată ca să nu se răspândească. Cu atât mai mult înţeleg şi admir gestul Ducelui de Windsor, Eduard, care avea să transmită naţiunii şi imperiului prin intermediul unei transmisii radio decizia sa de abdicare şi explicaţiile sale:

„Mi s-a părut imposibil să accept această imensă responsabilitate şi să accept îndatoririle mele de rege fără ajutorul femeii pe care o iubesc”.

În ciuda defectelor, acesta a ales să rămână fidel dorinţei de a nu stăpâni singur un regat. I se poate reproşa acestuia simpatia pentru regimul nazist. La fel însă şi soţului Reginei Angliei, Philip. În 1933 a fost trimis la Schule Schloss Salem din Germania, care avea avantajul „că economiseşte taxele şcolare”, deoarece aparţinea cumnatului său, Berthold, Margraf de Baden. Philip apare în fotografiile epocii la un eveniment public alături de nazişti, dar oamenii au tendinţa să uite…

Philip şi Elisabeta s-au căsătorit la 20 noiembrie 1947, ceremonia fiind înregistrată şi difuzată de radio BBC, urmărită de 200 milioane de oameni din întreaga lume. Cum Regatul Unit al Marii Britanii tocmai ieşise din războiul cu Germania, nu era de acceptat ca la nuntă să participe rudele germane ale Ducelui de Edinburgh, inclusiv cele trei surori în viaţă ale lui Philip care erau căsătorite cu prinţi germani, dintre care unii cu conexiuni naziste. Se ştie cu certitudine că Philip a fost cel care l-a obligat pe Charles să o ia de nevastă pe Diana şi, de asemenea, să divorţeze de ea. În 1992, Diana şi Charles s-au despărţit în mod oficial şi în august 1996, după negocieri prelungite, prinţul şi prinţesa au ajuns la o înţelegere. În schimbul unei sume generoase şi a dreptului de a-şi păstra apartamentele de la Palatul Kensington, cât şi titlul de prinţesă de Wales, Diana a fost de acord să renunţe la titlul de alteţă regală şi la orice pretenţie viitoare privind tronul britanic. La nici un an după divorţ, Diana murea. Izolarea familiei regale a provocat consternare publică. Criticată pentru că nu a împărtăşit durerea poporului britanic, Regina Elisabeta a II-a a găsit o clipă de răgaz să rostească un discurs în memoria celei împotriva căreia a luptat bună parte din viaţă. Familia Regală a organizat înmormântarea Dianei ce a avut loc la catedrala Westminster la 6 septembrie. Sicriul Dianei a fost dus de la Palatul Kensington până la Westminster Abbey într-o caleaşcă trasă de cai. Celor peste un milion de oameni care au condus-o pe prinţesă pe ultimul său drum li s-au adăugat altele care au urmărit la televizor funeraliile. Fiii Dianei, William şi Harry, atunci în vârstă de 15 ani respectiv 12 ani, împreună cu tatăl lor, prinţul Charles, bunicul lor, prinţul Philip, şi unchiul lor, Charles Earl Spencer, au însoţit-o pe Prinţesă în ultima parte a ceremoniei. Trupul neînsufleţit al acesteia a fost apoi dus într-un dric la vechea moşie a familiei sale, situată în apropiere de Althorp, şi, în cadrul unei ceremonii private, îngropat pe insula umbrită de arbori, departe de răul ce i-a umbrit viaţa.


Diana şi prinţul Charles FOTO National Geographic

image

Mariajul Camillei Parker Bowles, acum ducesă de Cornwall, cu Prinţul Charles a avut loc la 9 aprilie 2005 şi a fost oarecum acceptat de britanici. Mă gândesc cu câtă lejeritate i s-a acordat şansa la fericire lui Charles şi cu câtă înverşunare i s-a refuzat Dianei acelaşi privilegiu. Cum spuneam, orb să fii şi tot vezi şi înţelegi că lucrurile în această lume sunt aşezate într-un fel pentru unii, prea naivi pentru binele lor, şi în alt fel pentru cei care se ascund în spatele unei puteri pentru care nu au ridicat un deget. După divorţ, Diana aproape că şi-a împlinit visul de a deveni regină a inimilor. Nu a renunţat la statutul de persoană publică şi a continuat să promoveze numeroase acţiuni umanitare. Moartea Dianei, iubită de milioane de oameni, a provocat o răbufnire de sentimente naţionale din partea britanicilor, nemaivăzută de la sărbătorirea finalului celui de-al doilea război mondial. Peste două milioane de buchete de flori au fost aduse la palatele regale şi în numai un an fundaţia caritabilă constituită în memoria prinţesei Diana a adunat 133 de milioane de dolari.

„Nimic nu-mi oferă mai multă plăcere decât să fiu capabilă să iubesc şi să-i ajut pe aceia care în societatea noastră sunt vulnerabili”, declara Prinţesa Diana într-un interviu.

Un motto de la care nu s-a abătut nici o clipă, a iubit şi a dăruit celor vulnerabili ajutor. Câţi dintre noi se pot lăuda cu aşa ceva?

Şi-a crescut copiii în aşa fel încât realitatea să nu-i surprindă, aşa cum i s-a întâmplat ei. I-a luat de mână şi i-a condus prin mizeria lumii de dincolo de Palatul în care locuiau datorită rangului. I-a dus la filme, în parcuri de distracţie, în vacanţe simple. A luptat pentru dreptul lor la intimitate. Ştia că într-un fel sau altul va plăti pentru îndrăzneala de a fi liberă. Chiar a notat în jurnalul ei faptul că a fost înştiinţată că va fi omorâtă într-un accident de maşină. Adevărul are ciudatul obicei de a ieşi la lumină şi mai devreme sau mai târziu vom afla de ce, cum şi mai ales cine. Noi sau copiii noştri. Vom trăi şi vom vedea. „Singura forţă a unui visător este nemurirea. Visătorul nu moare niciodată”, spune o bună prietenă a cărei carte, apărută la Editura For You, se numeşte chiar aşa, „Visătorii nu mor niciodată”, Carmen Voinea Răducanu, şi căreia îi dau dreptate. Diana a visat să fie fericită. Doar fericirea de a fi mamă şi-a împlinit-o.

Închei cu două cuvinte rostite de o doamnă pe care Diana a îmbrăţişat-o pe când vizita un spital şi căreia i-a promis că va trece pe la ea să bea împreună un ceai şi să-i îmbrăţişeze băiatul, bolnav în ultimă fază. „Era umană”... Da, Diana a avut această „aroganţă”, de a fi umană, de a-i păsa de ceilalţi, de a-i iubi, de a-i mângâia. Ştiu că mulţi cred că ea a făcut toate aceste lucruri din dorinţa de a epata, de a avea mereu îndreptate spre ea reflectoarele, de a atrage atenţia, dar ştiu că iubirea de oameni, bunătatea şi compasiunea nu se pot mima. Diana a vizitat-o pe această mamă îndurerată şi i-a făcut copilul fericit sorbind un ceai, mângâindu-l pe frunte, rupându-şi din timpul ei, fără alai, doar conducându-şi singură maşina, alături de un bodyguard. A dat mâna cu vecinii, a făcut fotografii cu toţi şi a zâmbit tuturor. Nu poţi mima aşa ceva. Chiar nu poţi. Pentru mine, ca om, zâmbetul în spatele căruia se ascundea această femeie-înger va rămâne mereu întipărit în memoria sufletului meu. Pentru mine, ca jurnalist, întotdeauna voi aştepta răspunsuri la întrebările legate de moartea ei. Pentru mine, ca femeie, nu voi conteni să-i admir frumuseţea, bunătatea şi compasiunea de care a dat dovadă întreaga ei viaţă. Sunt nenumărate voci, ştiu foarte bine, care se vor ridica mereu împotriva acestei Prinţese care nu şi-a înţeles rolul şi care nu s-a mulţumit să fie iapă de prăsilă. Va fi mereu blamată, dezaprobată, calomniată, urâtă şi judecată, dar lumina faptelor ei va rămâne vie. Nimeni şi nimic nu i-o va putea lua. William şi Harry au hotărât să-şi omagieze mama prin ridicarea unei statui în grădinile Palatului Kensington.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite