INTERVIU Cabral: „Am avut destul noroc şi ar fi bine să mai dau şi eu“

Mai mult decât un bun entertainer, Cabral este un om dedicat meseriei şi oamenilor care au nevoie de ajutor

ÎMPREUNĂ Prezentatorul „Poveştirilor de noapte“ vorbeşte despre marea familie de la Acasă TV, post ce aniversează 15 ani, dar şi despre viaţa personală, în care fiica sa, Inoke, are rolul principal.

Mai mult decât un prezentator carismatic, Cabral este un om solidar cu cei nevoiaşi şi un tată responsabil. Pe 2 februarie,  el va participa, alături de colegi, la aniversarea postului care l-a consacrat şi în care şi-a găsit o a doua familie în ultimii 13 ani. Modest şi cu simţul umorului, Cabral este conştient că munca şi devotamentul sunt esenţiale, după cum o învaţă şi pe fetiţa lui, iar sinceritatea este calitatea cea mai importantă în faţa publicului. În cea mai recentă campanie a sa, „Pune preţ pe viaţă“, Cabral susţine bolnavii de hemofilie, dovedindu-şi capacitatea de empatie şi afecţiunea faţă de semeni.

„Adevărul“: Eşti Acasă din 2000. Cum erai tu la început?
Cabral: Eu nu mă deosebesc foarte mult de cel de la începuturi, pentru că în momentul în care te schimbi, începe să se schimbe şi lumea ta. Eram la fel de curios. Şi acum sunt foarte curios. Vine o cameră nouă, vine un cablu nou, eu zic: „Ia, ce e aia?“. Poate că era o sfială, pentru că nu ştiam echipa şi eram printre oameni noi şi atunci relaţionam mai puţin. Colegul din montaj zice: „Băi, eu când am venit Acasă, am dat să intru pe uşa mare, portocalie, care la un moment dat s-a întors şi a zis: „Salut, eu sunt Cabral“ (râde).

Ai fost relaxat de la început.
A fost asumat. Adică dacă vii la televizor şi zici „hemoroizi“, nu poţi să zici „hemoro“ şi la „o“ îţi dai seama că parcă nu mai poţi să termini cuvântul. Nu era o timiditate, era şi lipsa de experienţă, dar acum am şi lejeritatea faptului că nu trebuie să fii perfect.

În emisiuni eşti mai mereu binedispus. Dar bănuiesc că ai şi momente mai grele.
Cele mai grele momente sunt alea când ai probleme acasă şi pe sticlă nu poţi să le arăţi. Adică le poţi împărtăşi, numai că emisiunea noastră e una care vrea să aducă zâmbete, să-i facă pe oameni să se simtă mai bine.

Emisiunile tale distrează foarte mulţi oameni, dar ţi-ai arătat şi o latură mai profundă, implicându-te în campanii umanitare. Cum le poţi face pe amândouă?

Eu cred că ne e frică să ne arătăm latura umană, deşi cu toţii o avem. Cu toţii avem empatie, dar ne luăm cu viaţa şi o neglijăm. În viaţa asta am avut destul noroc şi am primit destul ajutor şi cred că ar fi bine să mai dau şi eu.

Cum a pornit campania „Pune preţ pe viaţă“?
Campania a pornit de la o discuţie din care am înţeles, în foarte puţine cuvinte, ce înseamnă hemofilia şi că bolnavilor le este foarte greu. Statul român nu le acordă niciun fel de tratament decât în cazul în care există o urgenţă, în rest, îi condamnă să fie nişte oameni cu handicap toată viaţa lor, când ei ar putea să fie nişte oameni normali. Dar asta se poate schimba. Nu mă afectează pe mine, n-am prieteni care sunt acolo. Cred, însă, că dacă poţi să faci un bine, e bine să-l faci.

Ca om de televiziune, care este rolul: să distrezi oamenii sau să te implici în comunitate, să schimbi ceva?

Nu eşti dator să faci nimic. Eu am ales de câţiva ani să mă implic în societate şi mi se pare bine nu doar pentru societate, ci şi pentru mine, chiar dacă, uneori, când eşti bun eşti luat drept prost. Oamenii au impresia că eşti un răsfăţat al sorţii, dar foarte mulţi din branşa asta au muncit ca să ajungă aici, au făcut sacrificii.

Ai avut emisiuni, ai jucat în telenovele şi în filme. Ce ipostază te reprezintă cel mai mult?
Eu sunt în primul rând om de divertisment. Îmi asum ceea ce sunt, nu zic că sunt cel mai frumos, cel mai deştept, sunt departe de aceste două atribute, dar ştiu cum să fac astfel încât oamenii să se distreze. Prefer scena, deşi filmul şi telenovelele sunt nişte chestii foarte mişto, ce au meritat exploatate, cunoscute şi explorate, dar prefer tot ce înseamnă live.

Ce rol te-a reprezentat cel mai bine?
Eddie Bălan din „Băieţi buni“, dar şi Thierry din „Inimă de ţigan“, pentru că am plecat de la un personaj care a fost scris pentru mine.

Care sunt asemănările dintre tine şi personaje?
Şi Bălan, şi Thierry erau foarte serioşi, dar eu nu sunt aşa serios, sobru, dar erau amândoi înclinaţi către dreptate şi chiar dacă la un moment dat nu făceau ceea ce trebuie, erau conştienţi că nu e bine. Şi amândoi credeau în iubire, la fel ca şi mine. Partea cu iubirea e cea mai importantă.

„Acasă e iubirea“.  Ce înseamnă Acasă pentru tine?

Este o mare familie, deşi sună a slogan de PR, dar aşa mă simt, cu bune, cu mai puţin bune, cu oameni d'aia mai frumoşi, cu d'aia mai urâţi, ca mine. Şi ne cunoaştem foarte bine unii pe ceilalţi, de foarte mulţi ani şi toţi cei noi care vin sunt imediat acceptaţi.

În această familie tu cum te vezi?
Oaia neagră, pentru că fac tot felul de tâmpenii. Am dat drumul la alarma de incendiu când era vară afară, am vrut să o sperii şi pe nevastă-mea care avea un shooting aici. Şi am deconectat pompierii, am tras alarma şi jumătate din clădirea de la Pro TV era pe afară.

Fetiţa ta ce face?
Foarte bine. Creşte, îşi vede de meditaţiile ei. Pune întrebări din astea amuzante, de copil, dar şi întrebările unei femei de 30 de ani.  

Pentru un copil este destul de dificil să aibă părinţii despărţiţi. Cum este pentru ea?
Eu mă văd cu Ino aproape în fiecare zi, o duc la şcoală, o duc acasă, mergem şi mâncăm. Ştiu cum arată divorţul: unul e acolo şi unul e acolo, copilul îl vede doar pe unul dintre părinţi, dar la noi nu merge. Avem o legătură foarte bună, ne vedem foarte des, facem vacanţe împreună, drumeţii. De câteva săptămâni ne războim în Monopoly.

E extraordinar că vă are pe amândoi.
Acum ne are pe toţi trei, că şi Andreea îi este prietenă şi vorbesc şi ele, se înţeleg foarte bine.

Cabral şi Rareş, un băieţel de numai 2 ani care are hemofilie

V-aţi gândit să vă măriţi familia?
Poate, dacă o veni.

Ce planuri ai?
Am învăţat să nu mai cer lucruri mari. Dacă mă întrebai la 20 de ani, voiam luna, cerul, că pământul era deja al meu şi mai avem două steluţe. Vreau să fie ai mei sănătoşi, să-mi meargă treaba, să fie de muncă. Nu mă mai uit la stelele de pe cer şi la artificii.

Cum că ai rezistat 15 ani în televiziune, dintre care 13 Acasă?
Am fost foarte autocritic. Şi acum iau o emisiune şi mă uit la ea de la cap la coadă şi oricum nu-mi convine. Eu am fost genul de om de televiziune care a lucrat pe toate posturile: am făcut şi sunet, am făcut şi cameră, am fost operator, am făcut şi producţie, cam ştiu ce fel de probleme are fiecare şi atunci îi ies în întâmpinare. Ştiu că de afară pare uşor: porneşti camerele şi gata: „Ia zi, negrule!“ Hi Hi Hi! (râde). Nu e uşor, pentru că atunci când faci „Hi hi hi“, tu te uiţi la cameră, eşti atent să ai sunet, trebuie să fii atent la cei din platou şi la invitaţi.

Cum reuşeşti să fii în starea aia?

E starea mea de gazdă. Aşa sunt şi acasă: „Bine ai venit, ia un loc!“

Ce ar avea mai mult succes la noi: o emisiune de divertisment, ceva mai relaxat sau campanii?
Televiziunea are nişte legi. Cred că e undeva la mijloc: implicare socială, dar şi cu divertisment, că dacă oamenii se simt bine, atunci sunt şi ei dornici să ajute, mai trimit un SMS.