INTERVIU Dan Bittman: „În ’89 eram la un festival în Coreea de Nord. Acolo erau toţi cei care ne-au condus apoi, acolo s-au pus bazele Revoluţiei din România“
0Dan Bittman (56 de ani) a povestit cum a fost pentru Holograf perioada comunismului, cum a asistat la „naşterea“ Revoluţiei, dar şi ce a simţit când şi-a pierdut vocea.
Dan Bittman ne-a acordat săptămâna trecută un interviu în cadrul rubricii #PastiladeMotivaţie, în care a vorbit despre momentele de cumpănă, dar şi cele mai frumoase perioade din cei 33 de ani petrecuţi în Holograf. Artistul ne-a dezvăluit şi o întâmplare din '89, când participa la un festival în Coreea de Nord şi astfel a aflat că ceva urma să se petreacă în România.
Cântăreţul a vorbit şi despre lucruri mai personale, inclusiv numeroasele relaţii amoroase pe care le-a avut cu femei celebre şi cel mai important lucru pentru el.
Dan Bittman se află acum în centrul unui scandal politic, după ce l-a lăudat pe primarul Sectorului 5 în cadrul unui eveniment organizat de edil. După valul de critici, solistul Holograf a declarat că nu face politică, nu a elogiat pe nimeni şi a pus reacţiile negative pe seama faptului că România „e bolnavă de ură“.
„Adevărul“: Este adevărat că dacă poţi să zâmbeşti grijile s-au dus?
Dan Bittman: Nu ştiu. Gândeam pozitiv în ziua respectivă şi am zis: da, dacă pot să zâmbesc, atunci grijile s-au dus. Bine, afirmaţia era legată de o poveste de dragoste. Nu mai ştiu, probabil trecusem printr-o dezamăgire amoroasă. Atunci intri într-un gen de depresie, dar „vine o zi“ când trebuie să mergi mai departe. Nu putem rămâne blocaţi într-un astfel de moment.
Este un an important pentru Holograf. 40 de ani de la înfiinţarea trupei şi 33 de când Dan Bittman este parte din acest grup.
Da, eu sunt din 1985 în Holograf. Am ajuns printr-o conjunctură fericită. Eu am debutat cu trupa Blitz în perioada facultăţii. Voiam să dau la Arhitectură şi aveam un coleg care făcea repetiţii într-un loc obscur din Bucureştii anilor `80. El m-a invitat la repetiţii, deşi solist era Adrian Daminescu. Pentru noi, el era uriaş - pe vremea aia intrase la Conservator, cânta Queen la pian. Nu ştiu ce s-a întâmplat, s-au certat, şi le-am zis că pot să vin eu la repetiţii până se întoarce Adrian. Dar ei nu au mai vrut să-l ia, probabil era conflictual. Toţi eram conflictuali pe vremea aceea, aveam multa energie. (râde) Am rămas cu Blitz, de acolo m-au furat cei de la Domino, apoi am fost într-o trupă la Cenaclul Flacăra – Incognito, aproape un an de zile la Iris, iar apoi am ajuns la Holograf, deşi nu mai voiam să cânt pentru că pierdeam facultatea. Când am fost la Iris am pierdut un an de facultate.
Ai tăi ce-au zis?
„Aoleu, copilul, ce ne facem cu el!“ (râde). Eram oaia neagră a familiei. Am dat la Arhitectura, nu am intrat. În schimb, am intrat rapid la Construcţii Hidrotehnice, pe care am şi terminat-o.
Ce treaba au construcţiile cu muzica?
Muzica a fost o pură întâmplare. Pe la 7-8 ani m-au dus ai mei la vioara. La noi asta era o tradiţie în familie. Unchiul meu a fost fondator al Orchestrei Medicilor, tata cânta şi el la vioară. Au zis „Hai să-l învăţăm şi p-ăsta mic“. Dar după doi ani am aruncat vioara cât am putut de departe. Ai mei, să nu streseze copilul, m-au lăsat în pace. Dar ştiam că am aptitudini, cântam şi în corul şcolii pe vremuri.
Erau îngăduitori ai tăi cu tine, era Dan Bittman un copil răsfăţat?
Da, chiar m-au răsfăţat prea mult. N-am dat foc la casă, nu am făcut rele mari, dar îmi amintesc că odată am chiulit vreo două săptămâni cu un prieten. Dimineaţa plecam spre şcoală, dar o viram spre un parc. Încercam să fumăm, dar nu prea ne plăcea. Pur şi simplu stăteam, nu era nimic de făcut, pierdeam timpul. Nu a durat mult până au început telefoanele: „Domne', ce are copilul, e bolnav?“. Nu mi-au făcut nimic, m-am reîntors la şcoală.
Revenind la Holograf, înaintea ta a fost Gabriel Cotabiţă, şi există o legendă conform căreia separarea s-a produs din cauza faptului că băieţii îşi doreau un sex symbol în trupă. E adevărat?
În vremea respectivă erau mari probleme cu vizele, nu se putea ieşi din România decât în ţările comuniste. Dar el nu primise viză pentru niciuna din acestea, iar băieţii voiau să plece în turnee. Când au venit să mă întrebe dacă am viză, i-am refuzat pentru că aş fi pierdut facultatea. Ei au plecat în turneu cu o solistă. Gabi nu avea viză. Şi cred că a mai contat un lucru: el era foarte cunoscut şi înfipt în zona Craiovei, era solistul lor preferat. Nu se putea despărţi, totuşi, de nişte bani foarte mulţi pe care îi câştiga în zona respectivă. Holograf era o trupă studenţească, fără pretenţii. Eu aşa i-am cunoscut şi îmi plăcea statutul lor. În celelalte trupe era cu sânge pe pereţi, era o nebunie. (râde) În fine, aşa erau vremurile.
Dar te-ai simţit vreodata sex symbolul trupei Holograf?
M-au împins în faţă, n-am avut ce să fac. Cineva trebuie stea şi acolo (râde). Sincer, nu mi-a displăcut. Locul e bun, dar este după firea fiecăruia. E pe posturi: una e atacant, altul fundaş, fiecare are rolul lui.
S-a vorbit mult despre câte iubite a avut Dan Bittman. Chiar au fost atât de multe?
Sunt unii care ţin socoteli. Nu au fost aşa de multe iubite pe cât s-a scris în presă. Au fost mai puţine, au fost poveşti de iubire. Nu cred că am ieşit din tipare. Ulterior, unele au devenit la rândul lor celebre. Şi atunci s-au cam legat poveştile.
Te referi la Mihaela Rădulescu?
Cu Mihaela a fost o nebunie. Cum e ea, aşa, energică, chiar a fost o „coup de foudre“ (fr. dragoste la prima vedere). Vreme, viaţă, tinereţe, na, sunt ani de atunci.
Ai scris versuri gândindu-te la iubitele tale, le-ai dedicat melodiile pe care le cântai?
Mihaelei, nu. Au fost alte persoane, dar nu pot să intru în amănunte. (râde) Multe piese au fost inspirate din ceea ce mi s-a întâmplat sau ce am văzut la alţii. Am văzut poveşti de dragoste uriaşe şi am simţit că dacă le iei dragostea, le iei tot ce au în viaţă. Aşa s-a născut „Să nu-mi iei niciodată dragostea“. M-am trezit la 4 dimineaţa, am coborât în birou şi am început să scriu. Era ca şi când cineva îmi dicta de undeva de sus.
Dacă te uiţi aşa, peste ani, pentru tine care este cel mai important lucru în viaţă?
Iubirea. Dar nu vreau să fiu acum filosof, lucrul acesta l-a spus Florin Piersic, într-o emisiunea de-a mea. Florin s-a cunoscut foarte bine cu părinţii mei. Venea la noi în casă când eu eram de-o şchioapă şi îi spuneam mamei să mă tundă şi pe mine cu chică. Când a venit în emisiune, l-am văzut un om atât de împlinit şi întrebarea mea a fost asta: „Florine, ai făcut tot ce se putea face, ai avut o carieră frumoasă, ce rămâne după tine?“. El s-a uitat la mine şi mi-a zis: „Cum ce rămâne? Iubirea“. În momentul ăla m-a terminat. Acum, nu că am preluat-o de la el, dar e un adevăr. Nu laşi nimic fizic.
Dan Bittman, în lacrimi vorbind despre mama sa, la Pastila de Motivaţie
Apropo de momente de cumpănă, mă gândesc la perioada în care ţi-ai pierdut vocea. Ce ai simţi?
Mă gândeam la altă meserie. Am mulţumit că a fost aşa frumos douăzeci şi ceva de ani. Am acceptat finalul. Dar nu puteam să stau aşa, să-mi plâng de milă. Niciodată. Trebuia să fac ceva, să mă apuc de altă meserie, am zis în glumă că o să fiu actor în roluri negative, tipul ăla care vorbeşte răguşit. Sunt multe de făcut, nu trebuie niciodată să disperi.
Care a fost cea mai grea perioadă pentru Holograf?
Pierderea vocii şi a mai fost o perioadă grea când Tino Furtună a dat un demo pentru Eurovision, la prima participare a României în concurs, în 1994. Eu i-am făcut repede un demo şi linia melodică, pe genunchi, în holul unui studiou. Intrăm noi, ajungem în concurs, dar bineînţeles că Tino nu-i spune lui Edi Petroşel. Atunci au fost nişte frecuşuri, era chiar să se rupă formaţia din cauza asta. Până la urmă nu s-a întâmplat, suntem nişte oameni cu mintea la noi. Am trecut mai departe, dar a fost un moment dificil.
Dar cea mai frumoasă?
Cea mai frumoasă perioadă a fost între anii 1985-1990, la Costineşti, înainte de Iliescu. Era singurul loc de libertate din România. Era o nebunie, o staţiune proaspăt făcută, pe vremea vestitului Nicu Ceauşescu. Pe vremea respectivă, să vezi o instalaţie adusă din SUA sau un microfon era ceva uimitor. Vreau să se înţeleagă că atunci nimic nu ieşea din ţară, nimic nu intra. Era un fel de Coreea de Nord. De fapt, modelul ăsta a fost. Noi în `89 am participat la Festivalul Mondial al Tineretului din Coreea de Nord şi l-am văzut pe bunicul lui Kim Jong-un, Kim Ir-sen, care a inventat tot ce urma să se întâmple în România. Ceauşescu era mare fan Coreea de Nord. Cam 100.000 de coreeni studiau aici. Am văzut ceea ce urma să se întâmple în România dacă învingea comunismul: cantine de bloc, bani nu aveau – ei nu ştiau să umble cu banii –, securitate, comunism, totul pe faţă. Plus, o chestie care pe noi ne-a marcat: dimineaţa, pentru că noi nu aveam somn din cauza schimbării de fus orar, vedeam şiruri de camioane. Câte o mie de camioane de oameni plecau în tăcere din oraş. La muncă, la orez...îi duceau afară ca să nu-i vedem. Ei erau oamenii care nu dădeau bine. Acolo s-au pus bazele revoluţiei din România. O să ziceţi că sunt nebun. Nu sunt. Acolo erau toţi, de la Isărescu, Adrian Năstase, soţia lui Petre Roman. Erau acolo toţi cei care ne-au condus după aceea, prin reprezentanţi sau direct. La un moment dat am auzit chiar că coreeni s-au cam supărat şi au zis „Băi, aţi venit aici să vorbiţi? Voi nu ştiţi că noi suntem prieteni, dar trebuie să vă raportăm? Chiar aici v-aţi găsit voi să vorbiţi?“. În fine, se ştia că ceva se va întâmpla.
Cum te-a prins Revoluţia?
Noi, ca fraierii, la Revoluţie repetam deşi se mai trăgea. Ne-a prins revoluţia la Piatra Neamţ. Pe drum s-a întâmplat nebunia, ascultam la radio. Am plâns toţi în autocar de bucurie, nu ne venea să credem. Am ajuns în Bucureşti şi a început nebunia. Am trăit nişte momene..bine că suntem „neciuruiţi“. La un moment dat se trăgea şi ne-am ascuns într-o alveolă, lângă Ministerul Agriculturii.
Ţi s-a întâmplat vreodată în cei 33 de ani să simţi că nu mai poţi sau nu mai vrei să cânţi?
În fiecare zi îmi zic că nu mai pot. Îţi descriu ultimul weekend: Târgul Mureş - am avut eu cu Orchestra Filarmonică un proiect, a doua zi am ajuns la Timişoara, apoi am trecut prin toată ţara şi am ajuns în Moineşti, după care ne-am întors în Bucureşti. Pe drumurile din România înnebuneşti. Nu mai poţi, dar uite că dimineaţa te trezeşti şi spui: „Ba mai pot!“ (râde)
Ce te motivează să zici că mai poţi?
Nu ştiu, cred că mi-a intrat în sânge, nu aş putea fără. Când sunt perioade lipsite de activitate mă gândesc: „Bun, şi acum ce fac?“. Trebuie să-mi găsesc ceva de făcut.
Care a fost cea mai importantă lecţie pe care ai învăţat-o de la părinţiI tăi?
Am primit o educaţie bună de la părinţii mei. Le mulţumesc şi le-am mulţumit întotdeauna. Mama a avut, aşa, o dârzenie în ea. N-a lăsat până în ultimul moment s-o învingă viaţa. (îi dau lacrimile). S-a luptat cu viaţa asta, aşa, de piept. Cred că de la ea am şi eu chestia asta.
Crezi că mama ta ar fi mândră de tine?
Nu ştiu, dar sper. În ultimii ani ai vieţii lor mi-am dat seama că au fost mândri de mine şi că veneau cu plăcere să mă vadă la spectacole. Au zis: „Of, în sfârşit am făcut şi noi ceva din ăsta, că nu ieşea nimic“. (râde)
Dacă ar fi să existe posibilitatea să dai timpul înapoi, ce ai schimba din tot ce ai trăit?
Totul. Păi cum, să o trăiesc iar aşa? Ce, am înnebunit? Dacă aş şti ce mi s-a întâmplat în prima viaţă, normal că nu aş mai merge tot pe aici. Îmi place să mă reinventez. Toată lumea spune că nu ar schimba nimic. Nu, eu aş schimba tot. Tot, absolut tot. Poate aş fi un mecanic foarte bun la căile ferate.(râde)
De multe ori artiştii devin dependenţi de atenţia şi iubirea publicului. Vouă vi s-a întâmplat?
Nu. În România este ca în fotbal. Noi şi fotbalul îl jucăm altfel decât îl joacă toţi. De multe ori cerşim dragoste. Eu zic că este exact invers: tu ar trebui să vii cu o propunere, eu sunt ăsta. Dacă vă place, aşa sunt. Nu trebuie să îngenunchez după puţină dragoste. Asta e cea mai mare greşeală, acolo se pierde lupta.
Se încarcă comentariile...
