INTERVIU Ecaterina Ladin, Dalida din „Las Fierbinţi“: „Am avut doar de câştigat cu kilogramele mele în plus“

Tincuţa FOTO Pro TV

Actriţa Ecaterina Ladin (33 de ani) a povestit pentru „Adevărul“ cum i-a fost copilăria în Chişinău, cum s-a hotărât să se mute în Bucureşti la 17 ani, dar şi cum a primit rolul care i-a adus succesul.

De fapt, această poveste nu e nici despre Ecaterina Ladin, nici despre Ecaterina Ţugulea, nici despre Ecaterina Banariţa şi nici despre Dalida. În cele ce urmează veţi citi povestea Tincuţei, aşa cum o strigă toţi cei dragi. Tatăl s-a luptat, la propriu, pentru a-i pune numele personajului din „Iancu Jianu, haiducul“, dar nu s-a putut la vremea aceea în Moldova. Nu s-a putut în acte, dar Tincuţa a rămas Tincuţa. Şi e la fel de drăguţă precum numele ei. 

Aşadar, Tincuţa a copilărit în curtea Teatrului „Luceafărul“ din Chişinău şi jucăriile i-au fost obiectele de recuzită. A ştiut dintotdeauna care îi este calea. La 16 ani era deja studentă la Institutul de Arte din Moldova. Un an mai târziu se muta la Bucureşti şi intra la Actorie. În primele două luni de facultate nu a vorbit deloc, îi era ruşine şi teamă că oamenii nu o vor înţelege din cauza accentului. Balonzaidul lui Hamlet avea să pună capăt tăcerii. 

Fratele ei mai mare a întreţinut-o după ce a terminat facultatea, pentru că stătea ilegal în România şi nimeni nu o putea angaja. După opt luni, Tincuţa s-a autodenunţat. Mai să-i pună ştampilă neagră în buletin. A renunţat totuşi la teatru vreme de trei ani, timp în care şi-a făcut o afacere cu ţiglă metalică, iar pentru a înţelege ce înseamnă treaba asta timp de patru luni a urcat pe toate acoperişurile din Moldova. A închis prăvălia odată ce a venit criza. Şi într-un fel a fost mai bine aşa, pentru că apoi lucrurile s-au legat: a revenit pe scena teatrului, a primit rolul Dalidei şi-a început relaţia cu actualul soţ.

Tincuţa spune că nu a fost niciodată complexată de felul în care arată şi recunoaşte că de cele mai multe ori, mai ales în meserie, a fost un avantaj. Se simte onorată când oamenii o recunosc pe stradă şi mereu încearcă să le facă o bucurie. Rolul Dalidei nu este o povară, dar recunoaşte că i-ar plăcea ca, din când în când, oamenii să o mai strige şi pe numele ei real. V-o prezint pe Tincuţa.  

„Adevărul“: Cum ţi-a fost copilăria în curtea Teatrului „Luceafărul“ din Chişinău?

Ecaterina Ladin: Pe timpul acela eu nu aveam foarte multe jucării, nici nu ceream şi nici nu aveam nevoie, fiindcă tot timpul meu liber mi-l petreceam în teatru. Geamurile noastre de la casă dau în curtea teatrului şi săream mereu geamul. Fiind şi foarte micuţă nici nu mă vedeau paznicii când mă strecuram pe la intrarea actorilor. Jucăriile mele de fapt au fost recuzita teatrului. Am ştiut tot timpul că orice aş face eu în viaţa asta o să fie în teatru. Nu neapărat actorie, orice – că o să fie regie, coregrafie, că o să fiu maşinist sau omul cu luminile, eu ştiam că o să fiu în teatru. Acum că s-a nimerit să fiu actriţă...

Ai fost un copil răsfăţat?

Da, pentru că eu mai aveam doi fraţi mai mari şi părinţii şi-au dorit mult şi o fată. Mama a vrut să aibă feiţa ei, „mila mamei“ cum spunea ea. Am fost un copil dorit, alintat, absolut tot ce am vrut să fac am făcut, mi s-a oferit tot ce mi-am dorit, chiar dacă financiar familia mea nu era pregătită pentru toate mofturile mele, dar au făcut tot timpul un efort. Când am zis că vreau să dau la Actorie, tata fiind tenor mi-a zis: „Orice, numai să fii pe scenă.“ Acum, maică mea avea visul să-i iau locul la şcoală, pentru că ea e învăţătoare, dar până la urmă mi-a zis: „Dacă asta îţi doreşti, te susţinem oricând şi cu orice.“ Am făcut pian, am făcut dans, canto, am făcut de toate, înot, mi s-a oferit absolut tot ce am vrut.

Cum a fost să creşti cu doi fraţi mai mari?

Am fost foarte protejată şi niciodată nu am adus un băiat la poartă. (Râde) Nu ştiu de ce, mi-era frică de ce ar putea spune ei, mi-au insuflat chestia asta. Dacă vreun coleg avea drum prin faţa casei mele trecea pe partea cealaltă să nu care cumva să dea ochii cu fraţii mei. Practic, fratele cel mai mare m-a crescut, el avea 13 ani când m-am născut, pot spune că a fost al doilea tată pentru mine. Tot timpul eram după Badea, chiar dacă mergea la o întâlnire cu vreo fată. Pe celălalt frate l-am pierdut acum şase luni, a vrut Dumnezeu să-l ia şi a plecat...Şi el mi-a fost foarte drag, doar că era rebelul familiei.

Ai fost un copil mai băieţos, având în vedere că ai crescut cu fraţii?

Nu, din contră, eram foarte alintată. Am fost alintată de când am apărut pe lume şi până acum, am rămas Tincuţa familiei.

Cine v-a spus prima dată aşa?

Pe vremea aceea nu exista aparatură performantă şi nu ştiai dacă o să ai fată sau băiat. Chiar înainte de noaptea în care m-am născut eu, fraţii mei văzuseră filmul „Iancu Jianu, haiducul“ şi personajul feminin era Tincuţa. Fraţii mei au scris o scrisorică şi i-au aruncat-o mamei pe geamul maternităii. Scria: „Mulţumim pentru Tincuţa!“. Eu încă nu mă născusem, nu ştiau că voi fi fată.

Ce frumos...

Da. Iar tata când a mers să facă certificatul de naştere le-a zis că vor să mă cheme Tincuţa. Pe atunci era comunismul în floare şi nu aveau voie să-şi boteze copiii cu nume româneşti. Vorbeau cu tata în rusă şi îi explicau că nu are voie, tata s-a bătut cu ăia pe acolo – „E fata mea, pot s-o numesc cum vreau eu.“ Nu a reuşit să-i convingă şi până la urmă mi-au zis Ecaterina. Bine, în ultima vreme am început să realizez că mă cheamă Ecaterina, toţi cei care mă cunosc îmi spun Tinca, Tincuţa, Tinculeana.

Spuneai că tata a fost tenor. Te lua cu el la concerte?

La repetiţii mai mult, mai ales în vacanţe. El a cântat în foarte multe coruri bisericeşti şi în Capela Corală Moldova.

La şcoală cum te descurcai?

Am fost cuminte. (Râde) Nu am fost prima în clasă, în clasele I-IV am fost foarte bună, mai ales că era şi mama învăţătoare, dar nu a vrut să mă ia la ea la clasă, nu voia să aibă probleme, să zică lumea că mă favorizează. Am fost cuminte, nu am fost obraznică, fiindcă ştiam ce înseamnă un învăţător, mama m-a învăţat să am bun simţ, să bat mereu la uşă şi să intru doar dacă mi se permite. Am fost bună la română, la istorie, geografie. Matematica n-am înţeles-o, mai ales după ce în clasa a V-a am întrebat de ce dacă există cifre, trebuie să existe şi litere la matematica. E, doamna profesoară a interpretat cumva că am întrebat cu ironie, cu toate că eu chiar nu înţelegeam. Dacă există cifre, ce mai caută X-ul sau A-ul ăla în matematică? Nu mi s-a răspuns, nu mi s-a explicat şi din acel moment eu nu am mai înţeles deloc matematica. Bine, eram şi foarte mulţi elevi într-o clasă, 40, am înţeles că nu au cum învăţătorii şi profesorii să explice fiecărui copil în parte.

Şi cum ai reuşit totuşi să treci de Matematică?

Am avut mereu nota de trecere, un 5 binemeritat, totuşi ştiam şi eu tabla înmulţirii. (Râde) În schimb, când am intrat la facultate la Chişinău, eram prima din clasă care se trezea. În cei 11 ani de şcoală părinţii se rugau de mine să mă ridic din şcoală pentru întârzii la ore. La facultate m-am dus cu drag, eram prima care ajungea. Cum am intrat în clădirea facultăţii mi-a plăcut absolut tot, de la miros până la orele târzii de repetiţii. Cumva, şcoala îmi îngrădea dorinţele, plăcerile mele, nu înţelegeam chestiile concrete.

Spuneai că ai făcut 11 ani de şcoală.

Da, eu la 16 ani eram studentă la Chişinău. Sistemul de învăţământ din Republica Moldova nu te obliga să ai Bacalaureatul pentru a putea intra la facultate şi atunci am terminat doar 11 clase şi am intrat la Institutul de Arte. Plus că mă dăduseră la şcoală mai devreme, de la 6 ani.

Spuneai la începutul discuţiei că ai ştiut dintotdeauna că vei lucra în teatru. Totuşi, nu a existat niciun moment în care să-ţi fi dorit altceva?

Nu prea. Prin clasa a IX-a am avut o tentativă să intru la Colegiul de Muzică, făceam deja pian. Înainte de examen se făceau pregătiri şi m-am dus şi eu. Am intrat într-o sală şi deja se repeta. Era o doamnă la pian, creaţă şi roşcată, şi acum o ţin minte, era foarte serioasă şi cânta ceva. Erau nişte fete pe scaune şi una lângă profesoară, cu spatele la pian. Doamna aia a apăsat un acord complicat de vreo şapte note, fata nu a văzut, doar a auzit şi a zis toate notele.

Avea auz perfect.

Da. Mi-am zis: „E, e o întâmplare.“ A doua la fel, a treia la fel. Şi atunci mi-am dat seama că nu e de mine. Îmi plăcea şi îmi place foarte mult şi muzica, dar nu cred că vreodată aş fi ajuns la o asemenea performanţă. Şi am plecat.

Cum ai ajuns să pleci de tot, în Bucureşti?

Într-o zi la facultate o colegă mi-a zis: „Bă, eu vreau la Bucureşti“, „Bă, şi eu vreau la Bucureşti.“ Şi m-am dus acasă: „Mamă, vreau la Bucureşti!“, „Cum la Bucureşti? Mila mamii, unde te duci tu la Bucureşti? Atât de departe, la capătul lumii.“

Şi?

Şi au început pregătirile pentru BAC, pentru că la Bucureşti nu puteam intra la facultate fără BAC. Şi am dat Bacalaureatul după un an de facultate. Se putea la noi.

Şi părinţii?

Nu aveau încotro, când spunea fata lor ceva se întâmpla. Şi nici măcar nu dădeam din picioare, de fapt, eu nu insistam, eu doar spuneam şi mi se îndeplineau dorinţele. Dacă nu se putea, nu mă supăram, înţelegeam, dar cumva mereu s-a putut. Plus că un părinte e mereu bucuros când copilul vrea să înveţe şi vrea să evolueze, să treacă o altă etapă spre mai bine. „Da, hai să o facem“, a zis mama. În anul ăla a murit tata, mă bucur că s-a dus împăcat că fac ce a vrut el, că m-am dus la Bucureşti.

Deci ai ales să pleci. Nu te-ai gândit să rămâi alături de mama ta?

Am ales să plec, da. Mama rămânea fără „mila“ ei, dar încă îi avea pe fraţii mei în Chişinău. Eu m-am gândit să nu mai plec, să nu o las pe mama cu atâta durere, dar ea a insistat. Mi-a zis: „Viaţa trebuie să meargă mai departe, tu trebuie să-ţi vezi de facultate, de carieră, de viaţa ta. Asta e durerea mea, tu o să ai toată viaţa înainte să treci tu prin durerile tale.“ Şi a fost cu noroc.

Ce ştiai despre Bucureşti atunci?

Nu ştiam absolut nimic, nici măcar nu cunoşteam actori, văzusem un singur spectacol de la TNB, cu Tania Popa în rol principal, „Ondine“, a fost la Chişinău. Când am dat admiterea la facultate, în comisie erau Adrian Pintea, Florin Zamfirescu, Sanda Manu, Mircea Albulescu, Mircea Gheorghiu. Nu cunoşteam pe nimeni.

Actori mari.

Da. Atunci ştiam doar că Florin Zamfirescu era rectorul Universităţii şi asta pentru că mi s-a zis înainte să intru la probă: „vezi că e şi rectorul acolo.“ El stătea pe mijloc şi mi-am zis eu că el trebuie să fie, dacă stă în mijloc înseamnă că e important, deci el trebuie să fie. Chiar nu ştiam absolut nimic despre teatre, cinematografie. Aici, în Bucureşti, am început să văd şi cinematografia rusă, şi română, şi străină. Aici am învăţat tot ce înseamnă teatru şi film, muzică, tot ce înseamnă cultură artistică.

La începutul anilor 2000 te-ai mutat. Cum a fost adaptarea?

E foarte uşor să te adaptezi când eşti mic, când ai 17 ani, cum aveam eu. Dorul de casă însă...plângeam de rupeam. Eu de la şefa grupei la facultatea din Chişinău am venit la facultatea din Bucureşti unde eram cea mai mică din grupă. Aveam o colegă de 34 de ani, eu nu vorbeam cu ea, nu ştiam cum să-i zic, doamnă? Nu ştiam cum să mă adresez. Aveam o singură colegă de 18 ani, restul peste 20. Dar m-a ajutat faptul că am stat în cămin şi în cameră stăteam cu trei fete din Chişinău. Dar vreo două luni nu am vorbit deloc la facultate.

De ce?

Fiindcă mi-era ruşine de accent. Nu pentru că aveam accentul, ci pentru că mi-era teamă că lumea nu o să înţeleagă ce vreau să zic. Nu puteam să opresc ora pentru că nu înţelesesem ceva, mi se părea un pic jenant.

Şi cum te-ai lecuit, ca să zic aşa?

Ne-a trimis de la clasa de Istorie a Teatrului la un spectacol, „Hamlet“. La următoarea oră trebuia să vorbim despre el. Eram foarte pregătită, îmi luasem notiţe de la spectacol şi mi-am zis: „Gata, vorbesc şi eu. De data asta mă ridic, m-or înţelege, nu m-or înţelege, am şi eu o părere, vreau şi eu să vorbesc.“ Ei au început să discute despre balonzaidul în care era îmbrăcat Hamlet. Şi a început o demagogie despre acel balonzaid şi două ore s-a vorbit doar despre asta, pro şi contra. M-am blocat. Ce e un balonzaid? În momentul ăla trebuia să opresc sau să întreb o colegă, dar mi-era ruşine că or să râdă de mine, nu aveam încredere destulă să mă impun. Doar eu şi colega mea din Chişinău nu ziceam nimic, toţi se certau. La un moment dat, profa ne întreabă: „Fetelor, voi aţi văzut spectacolul?“, „Mhm!“, „Păi şi părerea voastră care e despre acest balonzaid?“

Şi care a fost?

Eu am început să plâng. Mi-era ciudă că mă pregătisem şi am strigat: „Eu nu ştiu ce înseamnă rahatul ăsta de balonzaid!“ S-a făcut linişte completă. Am avut nişte colegi excepţionali. Eu mă aşteptam să se râdă, dar s-a făcut linişte, se auzea neonul. Şi o colegă a zis: „Băi, voi când nu înţelegeţi, întrebaţi!“ Şi de atunci caietele mele la final aveau cuvinte necunoscute şi când nu ştiam ceva strigam: „Stop, ce e asta?“ Am multe amintiri amuzante din facultate. Primele două luni au fost mai grele din cauza accentului meu. Dar anii de facultate au fost o experienţă foarte frumoasă, nu am nici măcar un reproş, niciun gând rău, totul a fost foarte lin şi foarte frumos.

Totuşi, schimbarea cred că a fost una destul de mare. Cum îţi aminteşti Moldova copilăriei tale?

Părinţii mei au fost naţionalişti, deci au fost cu România Mare, tata a murit cu: „Recăpătaţi-vă identitatea, recăpătaţi-vă cetăţenia română. Suntem români.“ Eu n-am învăţat rusă acasă, la Chişinău, ci la Bucureşti, când am început să văd filme ruseşti. Pentru mine politica nu are nicio legătura cu arta, cu frumosul. Până să vin la Bucureşti, pentru mine tot ce însemna Rusia era război, ruşii nu voiau să fim români şi eu voiam să fiu româncă. Eu sunt româncă. Să nu fiu înţeleasă greşit. Nu îmi pare rău că m-am născut în Moldova, nu mi-e ruşine de unde am venit. Nu, din contră, sunt foarte mândră şi îmi iubesc ţara, doar că rusificarea a împărţit poporul în două. Nu vreau să intru în politică, nu-mi place. Cert e că în copilărie nu am ştiut rusă deloc, dar părinţii mei au fost la toate grevele şi la tot ce însemna Cenaclul Flacăra. Iarna, prin nămeţi, stăteam la Teatrul de Vară, tata îmi sufla în picioare să nu-mi degere şi noi, copiii, cântam. Am fost cu tata la toate grevele din Piaţa Marii Adunării Naţionale din Chişinău, părinţii ne puneau pe noi în faţă ca să nu vină poliţia peste ei şi să degenereze în bătăi. Noi stăteam jos şi ne jucam, iar părinţii în spate urlau „Jos mafia!“ Ăsta a fost cumva Chişinăul pe care l-am cunoscut eu, tot timpul a fost o luptă între oameni, dar mama îmi explica: „n-are nicio treabă cu teatrul, cu arta, cu muzica, te rog învaţă limba rusă, o să te ajute, o să-ţi prindă bine în viaţă.“ Şi, într-adevăr, aşa a fost. Acum am învăţat, pentru că am văzut şi foarte multe filme în limba rusă, dar nu vorbesc fluent.

Cum s-a petrecut debutul pe scena teatrului?

Am intrat la Cassandra, în musicalul „Chiriţa of Bârzoieni“. Nu am fost la casting, mă chemau, dar nu voiam să mă duc, mi-era ruşine că nu ştiu să cânt. Eu ştiu să cânt, atunci cântam chiar mai bine decât acum. Dar mi-era frică, până când Bogdan Cotleţ m-a luat cu forţa: „Tudor Chirilă face casting, caută oameni.“ Într-o seară m-am dus la studiou, bineînţeles eu credeam că Bogdan face mişto de mine şi că nu o să fie Tudor acolo. Şi când am intrat şi l-am văzut pe Tudor Chirilă nu am mai putut să scot niciun sunet. „Bună, Tinca, eu sunt Tudor.“ În gândul meu: „Pf, ştiu cine eşti.“ „Hai să vedem, să ne cânţi ceva.“ Şi în momentul ăla m-am blocat, eu care cântam tot timpul şi ştiu cântece de tot felul, de la populare româneşti, la populare ruseşti, şlagăre, hituri, orice pot să cânt, ştiu multă muzică, dar atunci nu am mai ştiut niciun cântec. „Tinca, nu ai venit să cânţi?“ Şi m-a pus să cânt „New York, New York“. Ştiam tot cântecul, dar nu-mi mai aminteam niciun vers, am cântat cu „la la la“. „Hai că eşti bună, mâine îţi zic dacă te iau sau nu“, mi-a zis Chirilă. A doua zi m-a sunat: „Hai la repetiţii!“ Aşa a început teatrul.

Au venit mama şi fraţii la spectacole?

Da’ cum să nu. La primul spectacol a venit mama să mă vadă şi după mi-a zis: „Tincuţa, ştii, uite eu m-am gândit că toţi actorii au pseudonim. Şi eu cred că tăticul tău nu o să se supere, dar dacă ţie nu-ţi place numele tău, poţi să iei numele meu de fată mare.“ Atunci eram Ecaterina Ţugulea. „Mamă, e un nume frumos“, „Te rog, poate te mai gândeşti, poate sună mai bine.“ Numele mamei de fată era Banariţa. (Râde)

Care erau reacţiile lor?

Tot timpul s-a lăsat cu lacrimi, tragedie antică. „Vai, copilul nostru pe scena mare a teatrului din Bucureşti.“ Şi acum mă sună nepoţii şi-mi povestesc tot episodul din Las Fierbinţi. (Râde) Le zic: „Măi, eu am filmat episodul ăla, eu am fost acolo, ştiu despre ce e vorba.“ Orice aş face, la orice emisiune m-aş duce, ei mă urmăresc şi mă sună să mă felicite – Vai, ai fost minunată, excepţională –, chiar dacă mie nu mi-a plăcut cum am arătat sau ce am zis.

Cum ai ajuns să joci în „Las Fierbinţi“?

Dragoş Buliga mă văzuse într-un spectacol. Eu lucram la mare atunci, pentru că actualul meu soţ avea nişte afaceri acolo, pe atunci nu eram împreună, era doar şeful meu. Am avut o perioadă în care nu am făcut teatru. Şi într-o zi m-a sunat cineva de la Pro pentru un casting. Ştiam că Dragoş vrea să facă un serial, nu ştiam amănunte şi nici nu m-am gândit că mă sună de la Pro pentru acel serial. „Când e castingul?“, „Păi mâine.“ Vai de mine, cum îl rog pe şeful meu să mă învoiască să plec la Bucureşti? Dar el mi-a dat şi maşină. Eram nedormită când am ajuns la casting, am dat o probă cu Gigi Ifrim, nu-l cunoşteam. După aceea m-a sunat şi Dragoş şi mi-a explicat povestea. De ce Dalida? În pilot Dalida nu apare, singurul personaj feminin era Gianina. Ea fiind micuţă, slăbuţă, trebuia un contra-emploi, cineva mai bine făcută, aşa îmi place mie să zic (râde), să fie total diferită. M-am nimerit, chiar e un beneficiu că nu am 50 de kilograme.

Deci nu ai fost complexată.

Nu, niciodată nu am fost complexată. Am avut doar de câştigat cu kilogramele mele în plus, dar e alegerea mea să fiu aşa. E mai greu să te îngraşi decât să slăbeşti. De slăbit e uşor, trebuie să-ţi bage cineva în cap că nu e bine să fii aşa, ţii o cură de slăbire, sport, voinţă, lupte cu tine. Mă enervează foarte tare la cumpărături, că nu găsesc niciodată mărimea potrivită, dar există soluţii şi pentru asta.

Revenind la Dalida.

Da, s-a nimerit să am o probă bună sau să mă placă lumea, nu ştiu nici până azi, dar am fost anunţată că voi avea un rol episodic.

Până atunci ai mai făcut televiziune?

În 2005, am avut tot la Pro TV un rol episodic în „Meseriaşii“. Eu sunt un actor căruia pentru a-i ieşi bine rolul trebuie să ştie foarte bine ce are de făcut. La „Meseriaşii“ se improviza foarte mult, ceea ce m-a  complexat foarte mult. Eu stăteam şi-mi repetam textul şi cumva oamenii făceau mişto de mine, iar eu nu am înţeles iniţial de ce râd de mine. Înainte de cadru mă întrebau ce fac. „Învăţ textul“, „Hahahaha, i-auzi, dragă, ea învaţă textul.“ Nu înţelegeam ce fac rău, apoi am înţeles că se improviza foarte mult şi eu nu sunt bună pe improvizaţie. Şi atunci aşteptam şi eu să-mi spun replica, aşteptam ultimul cuvânt al colegului pentru a-mi spune replica şi dacă nu zicea acel cuvânt nu aveam cum să spun replica. Acel lucru pe mine m-a distrus din punct de vedere cinematografic şi de televiziune şi nu am mai filmat absolut nimic până la „Las Fiebinţi“, în 2011.

Şi cum a fost pe platourile „Las Fierbinţi“?

Am venit cu aceeaşi frică. Dar la Fierbinţi noi ne ţinem de text, iar Dragoş a fost minunat cu mine, a lucrat cu mine foarte frumos şi am reuşit să trec de această frică. Nu se ridică niciodată tonul la filmări, nu se jigneşte. Totuşi, ca la facultate, în primul sezon nu am vorbit cu nimeni la filmări, stăteam cuminţică într-un colţ şi-mi repetam textul. Doamne fereşte să nu deranjez pe cineva sau Doamne fereşte ca din cauza mea să se mai tragă o dublă sau să se piardă timpul cu mine. Ceea ce nu e tot timpul bine, trebuie să te mai impui câteodată, să ai mai mult tupeu uneori. Dragoş a reuşit să mă trateze de această frică a mea şi acum am lejeritate, e cu mult mai bine decât în primul sezon.

Cum a ajuns la această formă Dalida?

S-a lucrat. Mi se pare că acum e mai cu încredere făcut personajul. Mă uit la episoade foarte vechi şi la unele mai zic că nu e chiar ce trebuie. Am făcut repetiţii înainte de a începe filmările şi atunci am discutat despre cum ar trebui să fie Dalida şi cum ar trebui să arate personajul din punct de vedere interior. La prima zi de filmare mă grăbeam şi aveam un anume mers, Dragoş m-a văzut de la vreo 10 metri şi mi-a strigat: „Ăla e mersul Dalidei!“ Şi ăla a rămas mersul. Au venit multe pe parcurs, personajul s-a născut de la o zi la alta. Am venit şi eu cu propuneri, unele au fost acceptate de Dragoş, altele nu.

Poţi să-mi dai un exemplu?

Eu am crezut de exemplu că Dalida ca secretară trebuie să fie mai tupeistă, nu să fie sub primarul Vasile. În primării şi în orice instituţii doamnele secretare au o coloană vertebrală aparte, ca să ajungi la şef trebuie să treci mai întâi de ele, care ştiu absolut totul. Îmi plac foarte tare episoadele în care primarul este sub ea. (Râde) Îmi plac răsturnările de situaţie, nu sunt multe, dar când sunt chiar mă folosesc de ele.

Au fost persoane din viaţa reală care te-au inspirat în construcţia personajului?

Nu neapărat. Când mi s-a spus că e secretara primarului mi-a venit în minte secretara dintr-un film rusesc, e o actriţă foarte bună care a creat un personaj excepţional. Aşa mi-am imaginat-o pe Dalida: o secretară agitată şi tupeistă. Nu a fost să fie aşa, dar am împrumutat. Am luat părticele din diverşi oameni din jurul meu, m-am inspirat din viaţă şi din filme.

Ai ceva în comun cu Dalida?

Nu. Credinţa poate. Niciodată Dalida nu a înjurat. Mimi mai scrie replici de genul „să te duci dracu’“ şi eu tot timpul înlocuiesc cu „naibii“. Niciodată Dalida nu a pronunţat acest cuvânt. Este un personaj credincios, merge la biserică, ştie cântece religioase. Poate aici ne asemănăm un pic. Nici îmbrăcatul, nici florile alea, de când sunt Dalida n-am mai pus culoare pe mine. (Râde)

Serialul a devenit un adevărat fenomen. Toţi actorii au devenit cunoscuţi. A apăsat greu această celebritate?

Nu, că a venit pe parcurs. Este o onoare, nu este o povară. Sigur, suntem oameni şi avem şi noi zile proaste, iar când se întâmplă să ai o problemă ţi-e teamă să nu intre cineva în intimitatea ta. E un paradox ăsta, când ai o bucurie ai vrea ca toată lumea să ştie şi să fie părtaşa acelei bucurii, dar când trăieşti o tragedie, şi am avut parte de ele, nu vrei să afle nimeni, vrei să fii singur cu familia ta. Mulţi oameni se folosesc de treaba asta, de senzaţional, sunt informaţii pe care nu mi le-aş dori apărute, poate după o perioadă de timp, după ce mă liniştesc şi pot vorbi despre ele. Asta mă îngrijorează la statutul nostru de actori vizibili, că nu-mi place să zic vedete. Nu sunt o vedetă, sunt un actor care a muncit şi a avut şi noroc. Nu a fost greu, a venit încet-încet, la început nu se uitau aşa mulţi oameni la serial, acum se uită peste trei milioane la un episod. După primul sezon nimeni nu mă recunoştea pe stradă. Acum sigur că mă strigă lumea Dalida. Nu este o povară, este o bucurie, o onoare. De fiecare dată când se apropie cineva de mine, să-i ofer un autograf sau să facem o poză împreună, încerc să-mi fac timp şi să-i fac plăcerea acelui om, e o onoare a mea.

Deci lumea te strigă Dalida.

Numai Dalida mă strigă. (Râde) Şi uneori mai îmi ziceam: „Băi, dar chiar nu ştie lumea asta cum mă cheamă? Nu ştie că Dalida e un personaj pe care eu îl interpretez.“ Dar mă bucur că lumea se uită la serial şi mă strigă Dalida, dar dacă mi-ar mai zice şi pe nume din când în când, ar fi un motiv în plus de bucurie.

Ţi-e frică de eticheta „Dalida“? În sensul în care oamenii te asociază cu acest rol şi la un moment dat serialul va ajunge totuşi la final.

Îi înţeleg pe oameni, majoritatea mă ştie doar de la televizor. Mulţi se aşteaptă când mă văd pe stradă să am umorul unui actor care joacă un personaj de comedie sau să fiu la fel ca Dalida, dar nu sunt. Înţeleg şi accept lucrurile astea şi ofer tot timpul o dispoziţie bună oamenilor care vin spre mine. Dar uneori ai zile proaste şi atunci nu-mi convine, uneori vrei să nu te recunoască nimeni şi mergi cu gluga pe cap dacă vrei să-ţi cumperi lapte şi pâine, pentru că până la magazin s-ar putea să te opreşti de trei ori pentru că te recunosc oamenii.

Spuneai că ai avut şi o pauză lungă în care nu ai mai făcut actorie. Ce s-a întâmplat?

Am avut o pauză de trei ani pentru că am avut o afacere. Fratele meu pe care l-am pierdut a avut o afacere în Chişinău cu producere de ţiglă metalică şi accesorii. La un moment dat mi-a zis că are un utilaj pe care nu-l foloseşte şi mi-a propus să deschid eu o fabrică în Bucureşti. Eu eram muncitoare, dar nu ştiam nimic despre o astfel de meserie. Din teatru nu prea reuşeam să mă întreţin pentru că nu aveam cetăţenie română şi nimeni nu putea să mă angajeze, nimeni nu putea să mă plătească. Fratele meu m-a întreţinut vreo doi ani în Bucureşti, el îmi trimitea bani, el mi-a luat apartament după ce am terminat facultatea. El m-a ajutat foarte mult, dar la un moment dat mi-a zis: „M-am spăturat să am grija ta, nu mă deranjează că te întreţin, dar tot timpul stau cu grija că nu ţi-e bine acolo, hai să-ţi faci afacerea ta.“ Am acceptat. Stăteam ilegal în România de opt luni şi nici nu puteam să plec. Când vedeam câte-o maşină de poliţie mi-era o frică, mă ascundeam. (Râde) Dacă voiam să-mi fac firmă trebuia să rezolv. Aşa că m-am dus la autorităţile române şi m-am autodenunţat. „Mă numesc Ecaterina Ţugulea şi de opt luni stau ilegal în România.“

Şi nu s-au prăpădit de râs?

Nu! Eu mă aşteptam să-mi pună cătuşile. Au început să ţipe: „Cum vă permiteţi?“, „Staţi un pic, că eu am venit la voi, nu m-aţi prins voi, de ce mă certaţi? Mi-am asumat această greşeală şi acum vreau să o repar“, „Gata, interdicţie în ţară cu ştampilă neagră în paşaport“, „Ei, haideţi, lăsaţi ştampila neagră că nu ies de aici, doar legată. Fără ştampile negre, haideţi, spuneţi-mi ce trebuie să fac, de ce acte am nevoie.“

Au acceptat?

Da, am plătit o amendă pe atunci, în 2007, de 12 milioane, ceea ce era enorm, vreo două salarii şi ceva ale unui actor proaspăt angajat. L-am sunat pe fratele meu: „Badea, trebuie plătit 12 milioane.“ Aveam două săptămâni la dispoziţie să părăsesc ţara, să mă întorc la Chişinău şi să-mi fac alte acte. Acasă am stat vreo patru luni şi m-am pregătit pentru această fabrică.

Cum?

Cu şoferii de la firmă şi cu domnii care luau dimensiunile la acoperişuri, mergeam şi urcam pe acoperişurile Republicii Moldova, o ştiu pe toată de sus. Am învăţat ce înseamnă un acoperiş, ce înseamnă producţie, comerţ, contabilitate. M-am întors în România şi mi-am făcut firma. Un an a mers foarte bine, dar apoi a venit criza, iar eu fiind un om foarte corect, care nu vrea să mintă sau să amăgească pe nimeni, să nu aibă omul un acoperiş prost şi să se strice după doi ani, voiam să am materie primă de cea mai bună calitate. Calitatea costă şi nu am rezistat pe piaţă. Criza m-a lovit drept în creştet, am încercat să salvez situaţia, dar nu am putut. Plus că mi-era foarte dor de teatru, tare voiam să joc. Nu mai eram liniştită. L-am sunat pe fratele meu şi i-am zis: „Vino şi ia-ţi fierăraia că eu nu mai pot. A, şi vino şi plăteşte şi nişte datorii.“ (Râde)

Şi ai revenit la teatru.

Da, am reînceput la Teatrul Evreiesc datorită colegului şi prietenului meu foarte bun Andrei Munteanu. El m-a luat în spectacolul lui de licenţă şi directorul de atunci a zis: „băi, îmi place fata asta, ia mai bag-o într-un spectacol.“ Şi aşa am mai intrat în vreo trei spectacole la teatru Evreiesc şi de aici s-au legat lucrurile. În acel an a început „Las Fierbinţi“, am început relaţia cu soţul meu, am revenit în teatru, 2011 a fost un an foarte bun pentru mine.

Cum ţi-ai cunoscut soţul? Spuneai că a fost şeful tău.

În gaşca de basarabeni, am fost angajata lui şi presuspun că i-a plăcut cum lucrez. Am fost angajată bună şi s-a gândit el că sunt bună de făcut casă. (Râde) Acolo ne-am cunoscut, dar ne-am început relaţia abia după ce am încheiat contractual de muncă, atunci şi-a permis să mă invite la un film.

Aveţi şi un băieţel împreună.

Da, are 2 ani şi 7 luni, a început să vorbească. Gena îşi spune cuvântul, cred că tot artist va fi.

L-ai încuraja?

Ce va vrea el să facă va face. Îmi doresc pentru el doar să facă cu plăcere, să fie bun, educat, muncitor şi sănătos.

E ceva pe plan profesional ce ţi-ai dori să faci?

Mi-ar plăcea să fac orice e legat de această meserie. Nu contează, nu am o zonă în care să mă simt cel mai bine, am jucat şi dramă, şi tragedie. Mi se pare mai grea comedia, pentru că e mai dificil să faci un om să râdă decât să-l faci să plângă, dar accept orice, emisiuni, televiziune, concursuri, dar să fie legate de această meserie.

Eşti un om credincios. Cum te ajută acest lucru?

Îmi dă speranţă când cred în ceva. Pe undeva e şi frica de Dumnezeu, să nu fac lucruri rele.