Celebrităţi

articolul anterior articolul urmator

INTERVIU Gheorghe Ifrim, actor: „Am învăţat matematică la meditaţii. Munceam vara la serele de la Măgurele ca să strâng bani“

3
28 Oct 2018 06:12:07
Autor: Medeea Stan
Actorul Gheorge Ifrim, la Teatrul Bulandra   FOTO: Eduard Enea
Actorul Gheorge Ifrim, la Teatrul Bulandra   FOTO: Eduard Enea

Gheorghe Ifrim era student la ASE când regizorul Cătălin Naum i-a întrezărit parcursul profesional. „Gigel, tu o să fii actor“, i-a spus el atunci, iar toate drumurile l-au dus acolo. Fie că joacă în serialul de televiziune „Las Fierbinţi“, fie că interpretează roluri pe scena Teatrului Bulandra, Ifrim îşi propune să înveţe continuu şi de la personajele comice, şi de la cele dramatice.

La Teatrul Bulandra, într-o cabină a actorilor, Gheorghe Ifrim (46 de ani) îşi aşază în ordine gândurile, ca să spună cum a ajuns elevul încântat cândva de matematică să le atragă astăzi atenţia în magazine sau pe străzi celor care îl cunosc doar din „Las Fierbinţi“, serial difuzat de ProTV, în care devine Vasile, un primar preocupat zilnic „de ciupeală“.  Dacă pe sticlă are o funcţie care nu-l ţine la distanţă de politică, în acest interviu a evitat să vorbească despre activitatea Guvernului României şi despre protestele din Piaţa Victoriei.  În schimb, a relatat cum, în adolescenţă, şi-a dorit să se înscrie la un liceu militar, iar tatăl lui, ofiţer în armată, i-a dat următorul sfat: „Trebuie să te gândeşti bine dacă îţi place să fii la ordin“. 

„Weekend Adevărul“: Astăzi petreceţi mult timp pe scenă şi, desigur, pe platourile de fimare. Povestiţi-mi cum arăta, înainte de Revoluţie, relaţia dumneavoastră cu actoria. Mergeaţi la spectacole de teatru?
Gheorghe Ifrim: Nu prea, în schimb vedeam multe filme, era şi nebunia casetelor video. Am ascultat mult teatru radiofonic, ţin minte că stăteam noaptea până la 22.30 -23.00, şi din felul în care jucau actorii parcă vedeam decorul şi spaţiul. Parcă îi vedeam şi în costume! Actorii care „ne-au crescut“ în copilărie au avut şansa să facă şi teatru radiofonic. 
 
Recunoşteaţi vocile actorilor atunci?
Cum să nu! Ştiai că e Gina Patrichi, Ion Besoiu sau Ştefan Iordache, Octavian Cotescu sau Gheorghe Dinică! 
 
Sunteţi bucureştean?
M-am născut în Bucureşti, după care am stat o perioadă în Reşiţa, pentru că tata a fost mutat cu serviciul – era şef de Stat Major. Am rămas vreo doi ani acolo, de unde îmi amintesc doar nişte dealuri, nimic altceva clar, după care am revenit în Bucureşti. Cred că la 5 sau 6 ani ne-am întors. 
 
Cartierul copilăriei, 
cu mormoloci şi macarale
Cum v-a rămas în memorie Bucureştiul de când eraţi copil?
În Drumul Taberei încă nu se făcuse linia de troleu şi a fost fascinant să observ cum puneau stâlpii şi suporţii sau cum trăgeau firele. Iar în spatele blocului nostru nu era construit nimic şi acolo ne-am jucat vreo patru-cinci ani. Vedeam doar mormoloci, munţi de pământ şi macarale. Am avut un spaţiu mare de joacă, după care s-a restrâns, că s-a construit mult. Dar era un pic ciudat, de exemplu, când mergeam la şcoală, la cinema sau în alte locuri, să ne distrăm, mi se părea şi atunci aglomerat oraşul. Mai ales iarna. Nu pot să-mi dau seama de ce, din moment ce mijloacele de transport erau mai rare. 
 
Şcoala era departe de casă?
La început am fost la Şcoala Generală 197, la vreo patru staţii de casă, după care m-am mutat la 59, spre care făceam doar o staţie. Mă duceam pe jos dus-întors, din clasa a doua, cu cheiţa la gât. Pe copiii noştri i-am învăţat cam prost. Du-i cu maşina, adu-i cu maşina. Acum nu se întâmplă aşa tot timpul, pentru că băieţii mei – Cristian, care are 14 ani, şi Ştefan, care se apropie de 18 – au început să înţeleagă că e bine să folosească şi transportul în comun, să cunoască Bucureştiul.   
 
Cu soţia şi cei doi fii  FOTO: Arhiva personală Gheorghe Ifrim 
 
Unul dintre fraţii dumneavoastră este şi el actor. Aţi avut şi alţi artişti în familie?
Un unchi al mamei mele, de la Craiova, a fost actor, Ovidiu Rocoş. Probabil că am moştenit-o şi pe mama, care este o femeie veselă, am moştenit disponibilitatea de a fi mai sociabil. Ea începuse o carieră de cântăreaţă de operă, dar la 20 de ani s-a retras – încă nu intrase în sistem –, pentru că a preferat să fie mai mult alături de familie. A crescut patru băieţi. Iar tata, cum spuneam, a fost ofiţer în armată. În clasa a IX-a, am vrut să dau la Liceul Militar la Sibiu şi tata mi-a zis: „Trebuie să te gândeşti bine dacă îţi place să fii la ordin, că nu-i o glumă armata“. Am cumpănit bine şi am zis „Nu“. Atunci probabil că am fost influenţat şi de el, pentru că îmi plăcea cum arăta în uniformă. N-am ştiut dacă o să fiu actor, nu aveam asta în cap. Zic povestea asta şi în one-man show-ul „Gigel“, scris de Alex Popa, care se joacă acum la Teatrul Bulandra. E povestea mea într-un fel, sigur, un pic mai gogonată, ca să mai şi râdem. Cătălin Naum, de la Teatrul Studenţesc „Podul“, mi-a schimbat destinul. Acolo au fost mulţi actori, începând cu Gheorghe Visu, până la Claudiu Bleonţ, Şerban Pavlu şi Dragoş Bucur. În copilărie am fost „glumăreţul“ grupului şi eram student la ASE în anul I, la management în industrie, pentru că mi-a plăcut matematica, când frate-miu, Lucian, îi tot povestea domnului Naum despre mine. El era deja în anul IV la UNATC (n. r. – atunci Academia de Teatru şi Film). Îi tot spunea despre ce face Gigel acasă. Şi domnul Naum i-a propus să-i facă într-o zi cunoştinţă cu mine. După aceea, ne-am dus într-o tabără studenţească la Costineşti, primiserăm două bilete; domnul Naum a stat de vorbă cu mine vreun sfert de oră, după care mi-a zis: „Gigel, tu o să fii actor“. Pur şi simplu l-am crezut, nu ştiu de ce, nu pot să-mi dau seama ce s-a întâmplat cu mine. În orice caz, mi-a intuit bine drumul. 
 
„Contează pe mâna cui pici“
Au fost şi alţi actori cunoscuţi astăzi publicului în acea tabără studenţească? 
Parcă Mihai Călin şi Tania Popa. 
 
Cum s-au desfăşurat lucrurile apoi? Aţi renunţat la ASE?
Da, şi am dat admitere la UNATC, dar nu am luat. M-a picat domnul Mircea Albulescu şi avea dreptate. Eram foarte emoţionat. Dacă nu mă gândisem să ajung actor... Dar în al doilea an am răzbit, am intrat ultimul şi am fost în clasă cu Vlad Zamfirescu, Marius Florea Vizante, Radu Zetu şi multi alţii, la fel de importanţi. Am avut noroc şi de profesori foarte buni ca: Gelu Colceag, Radu Gabriel, Tania Filip şi Vali Sitaru. Contează pe mâna cui pici. Erau acei profesori care ştiau să predea abecedarul. Făceam şi tabere de creaţie, la Arcuş, dacă ţin minte bine şi am lucrat mult împreună. Te luau de la zero. Cum eşti tu, omul, că la început aşa trebuie să fii. Cum reacţionezi într-o anumită situaţie? Vă dau un exemplu de exerciţiu pe care nu puteam să-l facem toţi la început. Să vorbeşti şi să ai o altă activitate în acelaşi timp: trebuia să amestecăm un ceai, dar, când vorbeam, opream linguriţa. Când nu vorbeam, o mişcam. Sau te aştepta cineva în cameră şi ori propunea el ceva printr-o propoziţie şi tu trebuia să înţelegi unde te afli, ori intrai tu şi aveai prima replică, iar celălălalt trebuia să ştie unde se află: la cabinet, la avocatură, la poliţie. Apoi, am avut multe producţii la Teatrul Casandra, o rampă de lansare pentru toate generaţiile care terminau şi unde publicul venea să ne vadă. Trebuie recâştigat acest teatru. 
 
A circulat şi o petiţie online: „Salvaţi Casandra“, iniţiată de UNATC „I.L. Caragiale“. Se mai discută printre actori despre acest teatru?
N-am mai discutat de mult, nu ştiu în ce stadiu s-a ajuns cu procesul. Da, trebuie să îşi dorească cineva să se rezolve.  
 

Dem Rădulescu, după prima probă, la admitere: „Mi-a plăcut Ifrim, avea lumină“


 Hilmar Ekdal, din spectacolul „Raţa sălbatică“   FOTO: Radu Sandovici 

Când aţi avut a doua admitere la UNATC, ce poezie aţi recitat?
O poezie scurtă de Nichita Stănescu, i-am spus-o la examen doamnei Sanda Manu şi i-a plăcut foarte mult; mi-am dat seama pentru că m-am uitat în ochii dumneaei. Era o poezie de dragoste, o singură strofă. În comisie a fost şi Adrian Titieni, iar după prima probă, seara, mi-a povestit ce i-a spus Dem Rădulescu, pentru că era şi dumnealui în comisie: „Dragă, astăzi am avut o revelaţie“. Şi Titieni l-a întrebat: „Ce revelaţie, domn’ profesor?“. „Mi-a plăcut Ifrim, avea lumină“. Şi Titieni mi-a zis „Dacă te-a plăcut meşterul, s-ar putea să fie bine“. A fost o încurajare şi mi-a folosit.
 
În liceu aţi avut ocazia să interpretaţi roluri în spectacole de teatru?
Nu, deloc. Într-a IX-a şi a X-a am fost la matematică-fizică la Măgurele, după care a XI-a şi a XII-a am terminat la Industrial 28, în Militari. Matematica sigur că îmi plăcea, dar am învăţat prin meditaţii. Munceam vara la serele de la Măgurele – a fost o perioadă frumoasă din viaţa mea – ca să strâng bani. 
 
La Revoluţie eraţi deja student?
Intrasem în ’90 sau ’91 la ASE, că şi acolo tot a doua oară am reuşit. Şi după aceea am intrat la UNATC. Eram la Bucureşti în decembrie 1989, stăteam pe Compozitorilor şi ţin minte că mi-a fost frică, pentru că nu ştiam ce se întâmplă. Într-un regim comunist totul e făcut într-un anumit mod: n-ai voie aia, 
n-ai voie aia şi brusc te trezeşti într-un fel de libertate şi nu ştii cum să o percepi. Nu ştiam nici cum o să reacţioneze lumea. E bine să fie libertate? Nu aveam noţiunea exactă. E bine să fie mai multe partide? Uşor-uşor, mi-am dat seama că e mult mai bine aşa. Când am terminat facultatea, am avut noroc cu domnul Victor Rebengiuc, nu doar eu, ci mai mulţi, pentru că se deschiseseră porţile teatrului şi s-au făcut multe angajări. Când eram noi studenţi, domnul Rebengiuc era rector la UNATC şi ne-a văzut în spectacolele de la Casandra, ceea ce a dus la angajarea mea la Teatrul Bulandra. 
 
 Alături de Şerban Pavlu, în pelicula „Bucureşti NonStop“  FOTO: IMDB

Copiii dumneavoastră vor să se îndrepte spre o profesie din sfera artelor spectacolului sau vizuale?
S-ar putea să mă moştenească Cristian, băiatul mai mic. S-a mutat la Liceul „Nicolae Tonitza“, a trecut nişte examene foarte bine – la modelaj, desen şi pictură – şi se regăseşte acolo. Face şi chitară. Băiatul cel mare, Ştefan, vrea să dea la Automatică, ceea ce m-a surprins. Acum se pregăteşte la matematică şi la fizică intensiv. Iar despre soţia mea pot să spun că a avut mare grijă de ei. Am o relaţie bună cu copiii mei, suntem prieteni şi cred că sunt nişte copii bine educaţi şi liberi în gândire, un aport important l-a avut soţia mea, Maria-Roxana.
Iubesc această ţară şi nu vreau să plec. Dacă aş avea un proiect să filmez în străinătate câteva luni ar fi altceva. Asta nu înseamnă că îi opresc pe copiii mei.
„Erau nişte prejudecăţi la Bulandra“
După ce aţi absolvit facultatea, care a fost primul rol despre care puteţi spune că v-a marcat parcursul profesional? 
Când m-am angajat la Teatrul Bulandra, primul rol a fost la doamna Cătălina Buzoianu, în spectacolul „Petru“ de Vlad Zografi. Am început cu stângul, pentru că erau nişte prejudecăţi la Bulandra: dacă fac televiziune înseamnă că sunt actor uşurel. Nu îmi spunea nimeni direct, dar mi se transmitea, într-un fel. Dar asta m-a ambiţionat şi am făcut multe proiecte independente, datorită cărora lumea a înţeles că pot să fac meseria asta cum trebuie, că am vocaţie. Apropo de proiecte independete: un spectacol la care am ţinut foarte mult a fost „American Buffalo“, la Teatrul Act. A avut mare succes şi, din păcate, nu a fost băgat în seamă aşa cum ar fi meritat.
 
De criticii de teatru?
Da. A fost un spectacol extraordinar. După textul lui David Mamet, în regia lui Cristi Juncu. Am scos, însă, o nouă premieră de succes la Teatrul Bulandra, „Coriolanus“ de William Shakespeare, în regia lui Alexandru Darie, în care îl joc pe Brutus. Iar un rol care m-a solicitat mult a fost cel din „Raţa sălbatică“ (n.r. – de Henrik Ibsen), la Bulandra, pe care mi-am dorit tare să îl fac. E bine pentru un actor să aibă şi provocări, să nu meargă doar spre ce ştie. A fost un rol mai dramatic, nu comic, aşa cum se aştepta lumea, probabil, şi îmi doresc să am şi latura asta, să nu fac numai comedie. Dar asta ţine de tine, dacă îţi doreşti să munceşti mai mult. Personajul te schimbă din scriitură, din situaţiile în care e pus. Sigur că tot eu sunt în situaţii, dar cu alt mod de gândire. Ceva din viaţa mea e şi în personajele dramatice. Rolul respectiv (n.r. – Hialmar Ekdal) a ieşit de la bine în sus, iar pentru mulţi, chiar mi-au spus, a fost o bucurie că l-am făcut. Şi am să mai fac şi alte încercări. Pentru mine, în această meserie, este mereu o concurenţă şi privesc înapoi rar. Niciun rol nu m-a făcut să mă opresc din a accepta noi provocări. Apropo de serialul „Las Fierbinţi“, primarul Vasile sigur că mi-a adus notorietate. E un proiect de care sunt mândru şi care prinde bine la public, datorită mesajului şi oamenilor care îl transmit, şi anume regizorii Dragoş Buliga şi Gabriel Achim, scenaristului principal, Mimi Brănescu, alături de alţi colegi de-ai mei care scriu, precum Adrian Văncică şi Leonid Doni. Pe stradă, unii oameni mă strigă „Domn’ primar“, cu respect, dar sunt şi alţii mai îndrăzneţi care mă abordează cu: „Primare, vino încoa“. În rest, sunt fericit că mi-am găsit locul în această meserie şi că am avut şansa să învăţ şi să joc alături de mari actori. 
 
Aţi lucrat şi cu Liviu Ciulei. 
În două spectacole; rolurile au fost micuţe, dar experienţa a fost extraordinară. El m-a fascinat ca regizor, dar şi ca om. Ne trata pe toţi cu acelaşi respect, nu era nicio diferenţă între cum vorbea cu mine şi cum vorbea cu domnul Victor Rebengiuc sau cu doamna Mariana Mihuţ. Era un om modest, care lucra impecabil. Odată, l-am sunat de Sărbători, să văd ce mai face şi l-am rugat să pună în scenă Caragiale la Bulandra. Mi-a răspuns: „Nu mai pot, băiatule“. Mi-a părut rău că nu am făcut un Caragiale cu domnul Ciulei, indiferent de rol! 
 

„În unele oraşe, acum 15 ani, era greu să joci o piesă“

 
Pe scena Teatrului Nottara, în „Efecte colaterale“  FOTO: Arhiva personală Gheorghe Ifrim

V-aţi dori ca aceia care vă recunosc pe stradă datorită personajului din serialul „Las Fierbinţi“ să descopere şi alte roluri, din teatru, de pildă?
Am întâlnit şi oameni care au fost să-mi vadă spectacolele şi mi-au povestit despre ele. Am rămas plăcut surprins. Sau despre filme. N-am făcut foarte multe. Am două la care ţin mult: „Domestic“, al lui Adrian Sitaru, şi „Bucureşti NonStop“, al lui Dan Chişu. Am colaborat bine cu ei şi cu Cristian Mungiu, în roluri mai mici, cu Cristi Puiu, în „Aurora“. Dacă va fi să mai fac filme, e foarte bine, dacă nu, viaţa merge mai departe. Când eram mai tânăr era un stres că nu reuşeam, dar apoi m-am maturizat. Şi dacă lucrezi în televiziune nu ai timp de multe alte proiecte, în afară de teatru. Şi nici nu poţi să le duci pe toate, e nevoie şi de pauză, că altfel nu mai faci diferenţa între personaje.  
 
Pentru rolurile din „Domestic“ şi „Bucureşti NonStop“ aţi fost nominalizat la Premiile Gopo pentru cel mai bun actor în rol principal. Aţi primit un imbold?   
M-am bucurat, am simţit că munca mea a fost respectată şi văzută. Dar sunt şi un autocritic, nu mă culc pe o ureche. 
 
Când aţi filmat pentru „Las Fierbinţi“, aţi avut şi momente mai dificile?
Da, din cauza oboselii. Eram un pic supărat, pentru că nu puteam să asimilez textul aşa cum ştiam că era nevoie. L-am stresat şi pe regizor, pentru că îmi doresc să fac lucrurile cât se poate de bine. E mult text şi trebuie să filmezi, pentru că în fiecare zi ai un program. 
 
În comisii, la festivaluri pentru liceeni 
Ce aţi învăţat despre dumneavoastră când v-aţi cunoscut personajul, pe primarul Vasile?
Am învăţat că în viaţă poţi să fii şi ridicol, şi prostănac, şi păcălici. După spectacole, când mergeam prin ţară, unii primari te mai invitau să mai vorbeşti, iar reţeta era clară: erau de faţă secretara, şeful de poliţie din localitatea cutare, câteodată şi un preot. 
(În fotografie: Primarul Vasile şi consătenii din „Las Fierbinţi“)

Aţi jucat în spectacole de teatru şi la Godot Cafe, şi la Bulandra. E diferit publicul? Spaţiul, de exemplu, e altfel amenajat.
E altfel amenajat, la Godot se serveşte mâncare şi o băutură înainte, dar oamenii ascultă, râd, se emoţionează. Nu e o băşcălie, foarte rar se aud pahare. E un public educat şi la Godot. Avem şi noi, ca generaţie, publicul nostru, simţim că spectatorii vin cu noi. Şi în provincie, în oraşe unde era o problemă, uşor au apărut festivaluri de teatru. În unele oraşe, acum 15 ani, era greu să joci o piesă, dar datorită unor festivaluri, invitaţi din teatru şi film, cu dezvoltarea teatrului în licee, publicul s-a maturizat şi e la fel ca în Bucureşti. Cei din provincie sunt şi mai veseli, le e dor să te vadă. Tinerii mai demult nici nu ştiau cum să reacţioneze. Era o realitate. În ultimul timp, am fost în comisii la câteva festivaluri de teatru pentru liceeni şi e o bucurie să îi vezi că au timp şi de asta. Mai sunt probleme cu îndrumătorii, cu profesori care nu sunt din domeniu şi îi duc în direcţia greşită, dar contează fenomenul. Noi, după fiecare spectacol, le explicam profesorilor şi elevilor ce nu mergea bine. Nu există multe piese pentru tineri şi copii, dar nu poţi nici să lucrezi „O scrisoare pierdută“ cu nişte copii de clasa a IV-a. E haios să-i vezi la serbare, dar nu la un festival de teatru. 
 
Elevilor le-aţi recomandat piese potrivite pentru vârsta lor?
Le recomandam cum să abordeze, să fie ei. La admitere, de exemplu, nu vii actor. Vor să vadă un copil care are potenţial, deci trebuie să pornească de la realitate. Unii dintre elevi, cu care am mai vorbit, chiar au luat la facultate. În ce priveşte meseria, indiferent care e, important e să-ţi facă plăcere. Dacă nu ai vocaţie e greu. N-am venit niciodată la repetiţii cu gândul: „Aoleu, iar am spectacol“. Familia e pe primul loc şi apoi meseria.
 
Reuşiţi să aşezaţi familia pe primul loc?
E greu să trăieşti cu un actor, din cauza programului. Ei sunt pe primul loc în viaţă; deşi programul nu îmi permite întotdeauna să arăt asta. M-au înţeles şi sunt susţinătorii mei, iar soţia mea e sinceră când mă vede în spectacole şi îmi spune ce nu e bine. Are de multe ori dreptate. Şi în teatru am doi-trei colegi cu care discut franc. 
 
Aţi întâmpinat şi dificultăţi? V-a trecut vreodată prin gând să renunţaţi la această profesie?
Niciodată. Asta pot să fac cel mai bine. Ce să fac altceva? Odată ce ai intrat în sistem e aşa cum spunea Ion Besoiu: „Dragul meu, n-o să mai ai timp nici să te odihneşti“. A avut gura aurită. Nu e tot timpul aşa, dar este de cele mai multe ori. 
 
Şi nici la România n-aţi vrut să renunţaţi?
Nu, nu vreau să par nici patetic, nici patriot, dar iubesc această ţară şi nu vreau să plec. Dacă aş avea un proiect să filmez în străinătate câteva luni ar fi altceva. Asta nu înseamnă că îi opresc pe copiii mei. 
 
CV
 
Numele: Gheorghe Ifrim 
Data şi locul naşterii: 18 decembrie 1971, Bucureşti 
Studiile şi cariera: 
În 1997, a absolvit Facultatea de Teatru din cadrul Academiei de Teatru şi Film Bucureşti, specializarea Actorie, la clasa profesorului Gelu Colceag. 
Printre spectacolele din distribuţia cărora a făcut parte se numără: „Mutter Courage“ de Bertolt Brecht, în regia Cătălinei Buzoianu; „Hamlet“ de William Shakespeare, regizat de Liviu Ciulei; „Oblomov“ după I. A. Goncearov, în regia lui Alexandru Tocilescu, şi „Coriolanus“ de William Shakespeare, în regia lui Alexandru Darie. 
A interpretat roluri în mai multe filme, printre care: „Terminus Paradis“, în regia lui Lucian Pintilie;  „Aurora“, regizat de Cristi Puiu; „După dealuri“, al lui Cristian Mungiu; „Domestic“, în regia lui Adrian Sitaru şi „Bucureşti NonStop“, al lui Dan Chişu – pentru ultimele două a fost nominalizat la categoria „cel mai bun actor intr-un rol principal“ a Premiilor Gopo. 
A fost membru al grupului umoristic „Vouă“, iar în prezent joacă în serialul de televiziune „Las Fierbinţi“.
Locuieşte în: Bucureşti
 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

3 Comentarii

Ionel Marcu
28.10.2018, 09:41:15

Fraier ai fost, Vasile, puteai fi lt.col pensionat la vârsta asta, cu 4-5.000 lei pensie specială (la Bulandra câștigi mai mult?) și puteai fi și actor și primar. Succes, Gigele!

+3 (3 voturi)
Stan Patitu
28.10.2018, 09:50:24

Pacat ca ramane in memoria publicului legat de "capodopera" „Las Fierbinţi“.

+2 (2 voturi)
Victor Gheorghiu
28.10.2018, 16:55:29

cum mai,meditatii si canci avere ? ghinion...

+2 (2 voturi)
Modifică Setările