INTERVIU Monica Bârlădeanu, actriţă: „Am fost traumatizată când a trebuit să aleg între mama şi tata“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Monica Bârlădeanu Fotografii: David Muntean
Monica Bârlădeanu Fotografii: David Muntean

Monica Bârlădeanu (38 de ani) a avut o adolescenţă grea. Divorţul dureros al părinţilor, îngreunat de întrebările stânjenitoare ale unui judecător lipsit de tact, şi moartea subită a tatălui ei au împins-o spre ambiţii şi responsabilităţi de om matur încă de când avea 12 ani.

Nu veţi întâlni, în acest interviu, pe Monica Bârlădeanu, vedeta sexy care a apărut mulţi ani pe prima pagină a tabloidelor în rochii trăsnet. Veţi cunoaşte o Monica matură, naturală, care vorbeşte cu francheţe şi fără încrâncenare despre cele mai negre episoade din viaţa ei, dar şi despre schimbările bune pe care i le-a adus noul „acasă“, Los Angeles. Printr-o înşiruire de poveşti de viaţă, Monica recompune momente, unele tragi-comice, şi experienţe care i-au definit personalitatea şi aspiraţiile. Câteva spoilere:  despre cum a ajuns pe masa de operaţie dintr-o minciună. Atmosfera de la primul ei job, când lucra chelneriţă într-o cârciumă de lângă gara din Iaşi. Când şi-a dat seama că vrea să joace în filme şi valul de refuzuri de la castinguri care a urmat după. Sentimentul pe care-l ai când treci graniţa de la notorietate la un anonimat perfect. În fine, şi cum a luat naştere cel mai recent proiect: într-o zi, într-o dependinţă a casei, s-a apucat să creeze bijuterii. De fapt, e un mister şi pentru ea cum a ajuns să o entuziasmeze mai tare un fierăstrău special pentru confecţionat cercei decât rafturile cu pantofi. O fi vreo fază din aia a vieţii? Vreo tendinţă în lumea modei? A pierdut un pariu? Monica vorbeşte de nevoia de meditaţie şi „de a face ceva cu mâinile“ într-o perioadă încărcată emoţional. Rezultatul? Un magazin de bijuterii create de ea şi o lecţie învăţată: „Nu mai contează deloc părerile celorlalţi despre ce ar trebui să fac eu cu viaţa mea. Doar eu decid ce vreau. Nu decide nici mama, nici societatea, nici prietenii, nici revistele glossy, nici Instagram-ul, nici Facebook-ul. Nu am asocieri pe care trebuie să le protejez, nu am nicio un fel de restricţie şi niciun fel de presiune să fiu altceva decât vreau eu să fiu“.

„Weekend Adevărul“: Ce amintiri ai din copilăria de la Iaşi? Erai fetiţa cuminte, cu păpuşi multe şi rochiţe apretate?
Monica Bârlădeanu: Eram copilul julit în genunchi tot timpul şi, de obicei, reuşeam să mă julesc într-un loc care abia se vindecase. Eram destul de exuberantă şi participam la toate jocurile din faţa blocului. Locuiam într-un apartament cât o cutie de chibrituri, la etajul trei, în cartierul Dacia. Acolo am avut parte de unele dintre cele mai puternice amintiri ale mele. De la jocurile cu copiii de la bloc cu care ne cream propriul nostru festival Mamaia, în care o imitam pe  Mădălina Manole, până la învăţatul pentru examene noaptea, cu cearşaful ud în geam, poate-poate mai adie vântul şi se mai răcoreşte camera. Ţin minte că, multă vreme după ce ne-am mutat de-acolo, am simţit nevoia, la un moment dat, de a recupera unele amintiri legate de locul ăla. Aşa că, într-o zi, acum câţiva ani, m-am dus la bloc şi m-am aşezat pe scări, lângă uşa apartamentului. Stăteam în fund şi mă uitam la scara aia ciobită, la fel cum o ştiam eu din perioada copilăriei mele. N-am îndrăznit să sun la uşă. La un moment dat, însă, uşa apartementului meu s-a deschis şi a ieşit o fată care a zbughit-o pe scări, sărind câte două-trei trepte. Când a ieşit, am reuşit să văd înăuntru un perete dintr-un mozaic din lemn, pe care tatăl meu îl făcuse şi ei îl păstraseră. M-am emoţionat aşa tare, încât mi-a venit să plâng. Mă întrebam: „Cine e această fată şi ce caută în casa în care eu am crescut?“. (râde) Mi-am spus că trebuie să fac cumva şi să cumpăr apartamentul ăla.

Tunsoarea copilăriei: „ca Răducioiu“

Învăţai bine?
Eram foarte ambiţioasă şi competitivă la şcoală. Pentru că părinţii mei treceau printr-un divorţ şi erau foarte ocupaţi cu rezolvarea problemelor dintre ei, nevoia mea de confirmare venea de la şcoală. Aveam parte de respect şi mă simţeam semnificativă pentru un grup de oameni, pentru colegii şi profesorii mei, pentru simplul faptul că învăţam foarte bine. Iar în mintea mea, respectul ăsta se traducea prin iubire. Aprecierea celor din clasă pentru rezultatele mele şcolare era felul prin care îmi procuram iubirea. Nici nu eram vreo frumuşică a clasei să zici că puteam fi altfel protejată. Aveam o frizură absolut sinistră, care semăna cu cea a lui Răducioiu: tunsă scurt, cu chică la spate, dar executată oricum foarte greşit pe mine. Pe de altă parte, eu mereu m-am motivat singură. Nu era nevoie ca mama să-mi spună „Învaţă!“ – grija asta o avea mai mult cu fraţii mei. Eu nu puteam să concep că învăţătoarea m-ar putea ridica în picioare şi eu n-aş avea tema făcută. De altfel, din cauza acestui gând, am ajuns chiar pe masa de operaţie.

monica barladeanu foto arhiva personala

Trandafiraş de la Moldova: la grădiniţă, când avea 6 ani FOTO Arhivă personală Monica Bârlădeanu

Tema nefăcută se pedepseşte

Ce s-a întâmplat?
Laudele pentru rezultatele bune erau pasate de învăţătoare când mie, când colegei mele de bancă, Simona. Într-un an luam eu coroniţă, apoi urmau alţi doi când o primea ea. Se crease un soi de competiţie între noi. În clasa a IV-a, stăteam bine la note. Ţin minte că ea avea câteva note de 9, în schimb eu aveam numai note de 10, ceea ce însemna că o s-o întrec la medie şi voi primi eu coroniţa. Într-o dimineaţă, când îmi verificam cărţile şi caietele înainte să le pun în ghiozdan, mi-am dat seama că nu îmi făcusem tema la matematică. Un dezastru! N-aveam nici timp s-o rezolv imediat, pentru că, după o scurtă evaluare, părea o temă mai complexă. M-am dus la mama cu următoarea minciună: i-am spus că mă doare foarte tare burta şi că aş vrea să mă întind puţin. Eu speram că mama va trece cu vederea şi va pleca la serviciu, apoi eu o să-mi fac liniştită tema şi mă voi duce la şcoală mai târziu. Doar că mama, ştiind că eu nu eram un copil plângăcios şi nici bolnăvicios, şi-a dat seama că se întâmplă ceva foarte serios. A sunat la şcoală – ea fiind educatoare – să anunţe că nu poate să ajungă, apoi l-a sunat pe tata, care a venit de urgenţă de la serviciu. Ai mei erau destul de îngrijoraţi şi pentru că fratele meu mai mare făcuse hepatită în urmă cu câţiva ani şi se temeau să nu păţesc la fel. Dar mie abia acum mi se făcea rău, gândindu-mă că ei ar putea descoperi minciuna. M-au luat din pat şi am mers la spitalul de copii „Sfânta Maria“. Cred că atunci am avut primul atac de panică, pentru că eram convinsă că la spital o să se descopere că eu nu sunt deloc bolnavă. Totul se prăbuşea în jurul meu. Doctorul Pandele a început să mă consulte: „Aici te doare? Aici? Dar aici?“, iar eu, după ce mi-am dat seama că am spus de prea multe ori „Nu“, am crezut că ar fi bine să spun şi un „Da“. Moment în care l-am auzit pe doctor cum a cerut să-mi facă fişă se internare şi m-a băgat în operaţie.

monica barladeanu foto arhiva personala

Iunie 1986. Premiul II şi o simpatie făţişă pentru colegul din stânga ei Foto Arhivă personală Monica Bârlădeanu

De ce nu ai spus „Stop! De fapt, nu mi-am făcut tema la mate“?
Eram amuţită din cauza panicii înfiorătoare, cred, şi nu am putut decât să-mi accept soarta: medicii mi-au făcut spălături, m-au băgat în operaţie, unde mi-au făcut epidurală şi m-au operat de apendicită. Or, pentru un copil de 11 ani să fie treaz în operaţie e o experienţă groaznică. Doctorul nici nu i-a mai spus mamei că nu a descoperit niciun fel de problemă când m-a operat. Probabil, pe atunci, astfel de intervenţii aşa se întâmplau – te analizau ochiometric, te deschideau şi vedeau ei după-aia ce e de făcut. Mi s-a părut atunci că plătesc cel mai mare preţ pentru o minciună. În plus, până la urmă, tot colega mea a luat coroniţa în anul ăla.

„Expertă în statul la cozi“

I-ai spus mamei tale adevărul sau îl va afla acum?
I-am spus, dar târziu, la 33 de ani, într-o reuniune de familie. Mama cu un ochi râdea şi cu altul plângea, pentru că se gândea oare ce fel de părinte era în ochii mei dacă mie mi-a fost ruşine să-i spun că nu-mi făcusem o temă. Pe de altă parte, ne amuzam cu toţii de cât de departe am putut să merg ţinând minciuna în mine. M-am gândit că, dacă aş avea un copil, cu siguranţă i-aş spune toată păţania asta, ca să aibă încredere în mine că poate să-mi spună orice!

monica barladeanu foto arhiva personala

Aături de mama ei Foto Arhivă personală Monica Bârlădeanu

Ai prins anii cei mai aspri din comunism. Cum percepeai atunci regimul, statul la cozi, Revoluţia?
Ajunsesem expertă în statul la coadă. Mă organizam cu fratele meu mai mare în aşa fel încât, la ora 5 dimineaţa, să avem laptele, şi ne luptăm serios pentru nişte portocale. Părinţii mei n-au fost membri de partid, dar ţin minte că naşul meu de botez, fratele mamei, era miliţian. Revoluţia m-a prins chiar la el acasă, în comuna Dolheşti, unde îmi petreceam vacanţa de iarnă. El avea acolo o viaţă destul de bună – primea mereu de la sateni câte o găină, miere, ouă... Când au izbucnit revoltele, sătenii din Dolheşti au aruncat cu pietre în geamul casei lui, iar eu şi verişoara mea ne-am ascuns după canapea. Apoi, în autobuzul înapoi spre Iaşi, am văzut că oamenii erau mai veseli, intrau în conversaţii cu alţi oameni complet necunoscuţi, era o agitaţie nemaivăzută până atunci.

Când Monica duce găleata la gunoi

Spuneai că erai tunsă băieţeşte şi aveai genunchii juliţi în copilărie. Totuşi, când ai remarcat că încep băieţii să întoarcă privirea după tine?
Nu neapărat pentru că eram mai frumoasă, dar am fost conştientă că un băiat se uită insistent la mine prin clasa a VII-a. Stătea în blocul din faţa şcolii mele şi mă vedea tot timpul când ieşeam de la ore. Nu ştiu cum am intrat în vorbă, ne-am hlizit şi, odată, ne-am dat întâlnire la bătătorul de covoare. Acolo m-am întâlnit cu Narcis- aşa îl chema. Ţin minte că am vorbit tot felul de nimicuri şi, la un moment dat, a început să plouă, dar niciunul dintre noi nu voia să plece. În perioada aia, eu mă spălam pe păr cu şampon de urzici, doar că, întâmplător, atunci am folosit şi apă cu oţet după şampon. Îţi dai seama că în momentul în care a început să plouă, părul meu a început să miroase a oţet! (râde) Poate că Narcis a vrut să se apropie de mine să mă sărute, dar mirosul de oţet l-a făcut să-i dea lacrimile. Nu s-a întâmplat niciun sărut – motivele îmi sunt acum clare, atunci însa n-am înţeles...

Şi când s-a înfăptuit, până la urmă, primul sărut?
Peste un an, în clasa a VIII-a, m-am sărutat prima dată, când duceam gunoiul. Cu Sebastian. Era un tip blond, care se mutase de la Constanţa şi toate fetele erau leşinate după el. Nu ştiu dacă mă plăcea numai pe mine, dar mereu mă însoţea când duceam gunoiul şi, într-o zi, pe aleea de lângă bloc, m-a oprit şi m-a pupat cu limba. Eram în transă când am intrat în casă. Am lăsat găleata jos şi următorul meu gând a fost: „Dacă rămân însărcinată?!“ (râde).

Când erai mică te visai actriţă?
Voiam să fiu vânzătoare la aprozar.

Cum aşa?
Mi se părea că doamna de la aprozar era cea mai influentă persoană din cartierul nostru. Mă fascina cum, de la fereastra tonetei cu grilaje, ne vindea zarzavaturi şi uneori mai dosea câteva ouă în sacoşele oamenilor care aşteptau la rând, făcându-le un semn uşor din cap că mai mult nu poate să pună. Aveam sentimentul că ea învârte cartierul pe degete şi voiam să fiu şi eu ca ea, de partea ei, pentru a-i ajuta pe oamenii care aveau nevoie.

„Mi-am pus şosete în sutien ca să par de 18 ani“

La 19 ani Foto Arhivă personală Monica Bârlădeanu

monica barladeanu foto arhiva personala

Cum te-a influenţat despărţirea părinţilor tăi?
Separarea e destul de urâtă, dar, chiar şi aşa, mi s-a părut că e mai bine ca ei să fie fericiţi separat decât să continue împreună, dar nefericiţi. Cred că divorţul lor m-a făcut să cred mai puţin în ideea de mariaj. N-am simţit că am această aspiraţie nici când aveam o doză de naivitate şi abia descopeream lumea. Însă cel mai traumatizant moment a fost când, la şedinţa publică, de faţă cu mulţi alţi oameni pe care eu nu-i cunoaşteam, a trebuit să aleg între mama şi tata – să spun de cine îmi place mai mult, cu cine vreau să locuiesc în continuare. E îngrozitor să spui „cu mama“ în timp ce-ţi ţii tatăl de mână. Nu te mai poţi uita la el de ruşine pentru că a fost nevoit să îndure umilinţa abandonului unui copil care, în momentul ăla, poate să însemne întreaga lume pentru el. Pe atunci, fratele meu mai mare avea 18 ani, deci avea deja o independenţă, iar cel mic rămânea oricum în grija mamei, pentru că era încă la o vârstă foarte fragedă. Însă eu, la 12 ani, pentru că aveam o aşa-zisă responsabilitate parţială, am fost nevoită să mă pronunţ. Acela a fost momentul şi motivul pentru care m-am hotărât să urmez, mai târziu, Facultatea de Drept – voiam să schimb procedura asta barbară.

Ai simţit că s-a răcit în vreun fel relaţia cu tatăl tău ulterior?
O vreme a dispărut, probabil pentru că şi el a avut multe probleme interioare de rezolvat, dar apoi lucrurile s-au mai aşezat şi am început să ne întâlnim; îl vizitam.

monica barladeanu foto arhiva personala

Cu fratele ei mai mic, Petru Foto: Arhivă personală Monica Bârlădeanu

Primul job: la terasa de la gară

O adolescenţă cu multe încercări grele: după despărţirea părinţilor, tatăl tău a murit. Cum te-a schimbat pierderea lui?
M-a afectat teribil pierderea lui, bruscă, chiar în vara când învăţam pentru admiterea la facultate. A fost foarte dificil. Şi, într-adevăr, a fost o adolescenţă grea, dar căreia, într-un fel, îi sunt recunoscătoare, pentru că, poate dacă noi nu eram într-o situaţie aşa de dificilă financiar, de exemplu, după plecarea lui tata, nu s-ar fi născut aşa repede în minte simţul responsabilităţii. O vedeam pe mama neajutorată, muncea foarte mult – venea de la 30 de copii la grădiniţă, la 3 copii acasă. Şi atunci am simţit nevoia de a participa la veniturile familiei, aşa că m-am angajat prima dată la 16 ani, la o terasă lângă gară. Am minţit că am, de fapt, 18 ani, altfel nu m-ar fi primit. Ca să nu creez îndoieli, m-am machiat mai strident, mi-am pus nişte şosete în sutien şi aşa am primit postul! (râde) Abia când trebuia să iau salariul şi a trebuit să prezint buletinul, cei care mă angajaseră „m-au cunoscut“ mai bine. Au înţeles că era important pentru mine să muncesc şi m-au primit şi în vara viitoare.

„Devenisem partenerul mamei“

Un job în gară, la terasă, în anii ’90, nu pare să fie o experienţă tocmai plăcută pentru o tânără ale cărei preocupări erau cărţile şi coroniţa, ba chiar justiţia din acele vremuri.
Cred că în acea perioadă am realizat că am un soi de anduranţă şi că, dacă sunt nevoită să obţin sau să fac ceva, mă voi strădui oricât. Fac orice. Era, într-adevăr, o terasă unde se obişnuia să se bea multă bere. Lucram 24 de ore cu 48: intram dimineaţa şi ieşeam a doua zi dimineaţa. Am adormit de multe ori pe scaune, între 2.00 şi 4.00 dimineaţa, când sunt orele moarte, după  care începeau să apară navetiştii. Pe de altă parte, atunci am înţeles cât de important e să-ţi câştigi propriii bani. Primeam, dintr-odată, o formă de admiraţie din partea prietenilor de la bloc, pentru că „m-am descurcat“. Aşa se spunea atunci. Iar acasă, devenisem partenerul mamei cu care ea îşi cântărea deciziile. Devenisem un adult cu drepturi depline la masa de vot din casă. Şi câştigam bine. Ţin minte că, într-o sâmbătă seara, puteam să primesc, doar din bacşiş, tot salariul mamei. Asta arată şi cât de disfuncţională era societatea în acele vremuri.

Ce ţi-ai cumpărat din primii bani?
Caşcaval şi un calup de şuncă presată! (râde) Îmi amintesc că aveam în minte gândul ăsta: de acum avem ce mânca bun dimineaţa.

Una din două

Lăptişor de matcă sau cosmetice cu aur? Huh? Ce? Nu ştiu ce sunt cosmeticele cu aur, deci lăptişorul de matcă.
Baie în cadă sau duş? Baie în cadă! Întotdeauna.
TV sau film? Film.     
„Blonda de la Drept“ sau „Dosarul Pelican“? „Dosarul Pelican“!
Brad Pitt sau Leonardo di Caprio? Depinde de perioade.
Naomi Campbell sau Kate Moss? Kate Moss.
Pink Floyd sau Led Zepellin? Robert Plant...Led Zeppellin, evident.
Sârbă sau horă? Bătută.
Actriţă în rol negativ sau actriţă în rol pozitiv? Oameni sunt şi unii, şi alţii.
Bacşiş după propria preferinţă sau inclus în nota de plată? Sunt OK cu cel inclus în nota de plată.
Tiffany & Co. sau Harry Winston? Niciunul!

„Am dat probă la ProTV să prezint vremea şi m-au refuzat. Nu mai voiam să aud de televiziune“

În timpul facultăţii ai început să apari în reclame. Practic, începea să se traseze, timid, un drum spre celebritate. Îţi aminteşti, de pildă, primul casting?

monica barladeanu foto arhiva personala

Monica Bârlădeanu spune că n-a fost un model de catwalk. Atu-ul ei e figura sa expresivă Foto: Arhivă personală Monica Bârlădeanu

Reclamele au venit mai târziu, spre finalul facultăţii. Am avut, mai întâi, tot felul de job-uri, la fel ca majoritatea colegilor mei. Puţini dintre ei proveneau din familii privilegiate, de avocaţi, care-şi permiteau să stea la cămin, să aibă bani de cheltuială fără a face eforturi pentru a-i obţine. Eu, împreună cu colegele mele, făceam promoţii la ţigări, câştigam 2 dolari pe oră, suficient ca să ne asigurăm cheltuielile elementare de şcoală: cărţile, de exemplu. Nu-mi amintesc exact primul casting, dar ştiu că am apărut pe coperta revistei „Avantaje“, într-o perioadă când pe prima pagină apăreau modele necunoscute. Aveam un prieten fotograf, care realiza o campanie la pijamale, şi ne-a rugat, pe mine şi pe colegele mele, să pozăm. Când a apărtut revista, el m-a propus pe mine ca model, şi aşa am apărut pe copertă. Nu a fost ceva semnificativ, dar am realizat ulterior că se pot câştiga bani frumoşi din reclame. Apoi, o perioadă, înainte de a mă muta în Bucureşti, am lucrat în departamentul de marketing la editura Polirom, în timp ce mai jonglam şi cu publicitatea. De altfel, nu-mi amintesc vreo perioadă în viaţa mea în care să fi făcut doar un singur lucru.

Ce te-a determinat să te muţi devinitiv în Bucureşti? Veneau tot mai multe propuneri pentru reclame din Capitală?
Aveam din ce în ce mai multă treabă în Bucureşti. Îl cunoscusem şi pe Liviu Ionescu, care avea o agenţie de modeling. Eu nu eram model de catwalk, însă a contat mult faptul că sunt expresivă. Mergeam la tot mai multe casting-uri, am început să fiu în reclame, care mi s-au părut dintr-o altă ligă – era un alt tip de beneficiu, mai eficient decât cel pe care-l aveam în Iaşi. Atunci m-am gândit serios să fiu „în vacanţă“ tot mai mult aici. Până la urmă, am trecut la fără frecvenţă, ca să-mi pot lua examenele, şi mi-am căutat un job echivalent la Bucureşti. Am început să lucrez la Lukoil tot în departamentul de marketing, iar într-o zi, a intrat Bobby (n.r. – Păunescu) în biroul şefului meu, când eram şi eu, şi de acolo e istorie.

O relaţie hate-love cu televiziunea

De ce? A fost dragoste la prima vedere?
Aaa, nu, nicidecum! „E istorie“ în sensul că Bobby l-a rugat ulterior pe Radu Moraru să mă sune ca să mă duc la un casting pentru emisiunea „La strada“, pe care el urma să o lanseze la B1 TV. Eu, însă, înainte de jobul de la Lukoil, dădusem o probă la ProTV să prezint vremea şi m-au refuzat. Aşa că am renunţat la gândul de a face televiziune, nu mai voiam să aud. I-am spus clar lui Radu Moraru atunci că nu mă interesează să merg la casting, dar m-a sunat şi a doua oară. Nu voiam să merg pentru că nu aveam încredere că o să pot face treaba asta. Ţin minte că aveam 21 de ani, eram, într-un fel, deja foarte corporate – mereu îmbrăcată în deux-pièces şi implicată în munca mea. Nu eram consumatoare de cancan-uri, de TV, în general, şi nu însemna mare lucru pentru mine meseria asta în afară de beneficiile materiale pe care mi le-ar fi putut aduce. Abia când am început să fac televiziune la modul serios, am înţeles că îmi place, dar am realizat şi că e o formă diferită faţă de cea în care aş vrea să mă dezvolt – că prefer să fiu observată de cameră mai mult decât să interacţionez direct cu ea. Aşa am ajuns să joc în filme.

E dificil să te menţii cu picioarele pe pământ când dai de celebritate?
Poate să-ţi facă rău, depinde când ţi se întâmplă şi ce ai făcut să meriţi celebritatea. În cazul meu, ca să fim cinstiţi, avântul a fost pentru că eram o faţă nouă, făcusem câteva pictoriale, apăream în anumite reviste şi mă bucuram de o oarecare notorietate, dar nu neapărat şi de o performanţă. Încă nu eram antrenată pentru televiziune, nici nu am avut un mentor. Îmi amintesc că, o vreme, am învăţat multe lucruri de la Călin Mocanu, producător la „Viaţa în direct“ , dar, în primă fază, eram aterizată din copac.

„Nu zace vreo prinţesă în mine“

Dar poate fi şi periculoasă celebritatea?
Mi s-a urcat la cap la un moment dat. Nu fac excepţie. Eram încă mică.

Credeai că ţi se cuvin lucuri, de pildă?
Provin dintr-o familie destul de modestă, aşa că n-am simţit niciodată că mi se cuvin lucruri. Dar poţi să ai sentimentul că trebuie să ai o părere despre orice şi, mai mult, că ceea ce spui tu are şi valoare de adevăr. Simptomul că eşti importantă şi ai valoare doar pentru că eşti cunoscută. E o fază firească, e primul impact cu notorietatea. Totuşi, eu n-am avut parte decât de câţiva ani de atenţie, pentru că apoi am plecat într-un anonimat complet. Raportarea s-a schimbat complet. Acolo am putut avea o distanţă critică de la care m-am putut uita şi am realizat, „la rece“, că sunt o fată simplă de la Iaşi, care a luptat mult să-şi câştige locul la masa deciziilor din apartamentul nostru din Dacia, că toate rolurile pe care le-am avut au fost câştigate prin casting şi nu mi-au fost oferite pentru că mă cunoşteam cu regizorul, că sunt un om extrem de ambiţios, care poate să aibă, iată, un business propriu. În nicio secundă n-aş vrea să înţeleagă cineva că zace vreo prinţesă în mine.

Încet, încet, au apărut şi filmele – unele dintre ele produse de Bobby Păunescu, cu care erai atunci într-o relaţie. A existat în ochii publicului, la început cel puţin, imaginea de „iubita lui Bobby Păunescu pe ecran“. Ţi-ai pus problema că multă lume ar putea să judece rolurile tale prin prisma acestei relaţii?
În primă instanţă m-au deranjat etichetele, mai ales pentru că eu ştiam cât de mult munceam. Am fost efectiv zece ani la şcoală, timp în care am mers la multe casting-uri la care mi s-a spus „Nu“. Vreau să-l văd pe acel om care rezistă cu uşurinţă, care se ridică din pat a doua zi dimineaţa să meargă la o probă, apoi, după amiaza, se duce la alta, apoi la alta, care primeşte sute de refuzuri până când vine un „Da“. Experienţa asta mie mi-a creat o formă de anduranţă psihică la refuz. La un moment dat, după ce tot auzi vorbe şi citeşti genul ăla de articole, poţi să ajungi să te enervezi. Dar am realizat şi că oamenilor li se părea important ce obţinusem eu. Eu eram în câştig, oricum ar fi fost. Poate în ochii lor păream o impostoare, dar eu ştiam că voi putea să-mi continui meseria foarte bine şi mâine, şi poimâine, de una singură. Din moment ce unii oameni nu-şi puteau imagina că e meritul meu şi trebuiau să i-l aloce lui Bobby, asta spune ceva despre ei şi despre faptul că exista un model de relaţie în această societate în care „iubitul cumpără“. Noi doi ne-am sprijinit foarte mult unul pe celălalt. Cred că în orice relaţie, de altfel, partenerii se sprijină reciproc, dar, de aici şi până la ideea de a-ţi procura merite care sunt de fapt ale tale, asta e un lucru care spune ceva despre cei care gândesc asta.

Prima experienţă în L.A.: Poliţistul şi-a scos pistolul şi se uita la mine“



Ce te-a determinat să pleci în SUA?
A fost o încercare, nu o decizie. Voiam doar să plec la Los Angeles pentru o vreme, să fac nişte cursuri de actorie, care să mă ajute în faţa camerei de filmat. Dar nu m-am trezit într-o zi şi mi-am spus vreau să plec în SUA, pentru că genul acesta de schimbare radicală vine însoţit de un sentiment de panică la mine. Planul era să merg pentru câteva luni, apoi poate să mă întorc să continui emisiunea la B1TV, însă, în timp, a început să devină din ce în ce mai natural şi mai firesc să fiu acolo. A devenit acasă, pur şi simplu.

monica barladeanu foto david muntean

Când ai realizat că s-a mutat sentimentul de acasă de aici acolo?
Cred că sentimentul de apartenenţă faţă de Los Angeles a venit destul de repede, după primii doi, trei ani petrecuţi acolo, pentru că începusem să asociez locul cu evoluţia personală, micile revelaţii despre sine şi autocunoaşterea – deci cu tranziţia de la o viaţă de adult responsabil, cu control asupra propriului viitor. Pentru că am călătorit, însă, foarte mult de când locuiesc acolo – asta şi pentru că destul de puţine filme se filmează chiar în Los Angeles –, a urmat o perioadă de derută: incepusem să numesc „acasă“ orice cameră de hotel în care stăteam mai mult de două săptămâni. Cred ca îmi lipsea foarte mult  „staţionarea la bază“ şi, din dorinţa de a-mi stăpâni dorul de casă, transferam această familiaritate oricărui loc în care eram nevoită să fiu o perioadă mai mare.

Cu Ivana Chubbuck, profesoara de actorie din LA Foto: Arhivă personală Monica Bârlădeanu

monica barladeanu foto arhiva personala

Cum a fost trecerea de la un oraş ca Bucureştiul la unul ca L.A.? Te-ai adaptat uşor?
Ţin minte că, la o lună de stat în L.A., m-a oprit poliţia pe stradă. Era noapte şi conduceam pe o autostradă, pe lângă ocean. Terminasem cina şi o întindeam spre casă. Era trecut de 12 noaptea şi cred că am avut puţină viteză. Văd maşina cu sirena în spate – trag pe dreapta. Eu, obişnuită ca în România, ies din maşină, deschid poşeta să scot actele. În momentul ăla, l-am văzut pe poliţist, în contre-jour, pentru că avea farurile spre maşina mea, cum şi-a scos imediat pistolul din teacă şi se uita la mine. Nu l-a îndreptat spre mine, dar îl ţinea la îndemână, pentru că în faţa lui, era o femeie, care tocmai coborâse din maşină şi care bagă mâna în geantă! Nu mi-a trecut prin cap nicio secundă că el ar putea interpreta drept periculos gestul meu. A fost primul mare impact cu America de acum 13 ani.

Profesional ai evoluat cum ai sperat? Cum am spune noi, a fost şi este mai bine?
Nu prea mă mai gândesc în termenii ăştia. Am devenit OK cu orice s-ar fi întâmplat. Sigur că am nimerit într-un oraş a cărei industrie principală e filmul şi inevitabil cunoşti oameni remarcabili. E greu să nu-mi rămână imprimate în memorie întâlnirile cu Woody Allen, David Mamet, Brian May sau Ed Harris... Toată educaţia mea artistică, toată actoria pe care am învăţat-o s-au întâmplat acolo şi, într-o mare parte, pe canapea, acasă, la Cristi Puiu.

Cristi Puiu e printre primii regizori cu care ai lucrat, la „Moartea domnului Lăzărescu“. Majoritatea actorilor care au lucrat cu el spun că e foarte exigent. Cum a decurs colaborarea cu el?
Sunt foarte multe beneficii dacă înţelegi cum lucrează Cristi Puiu şi pentru tine ca actor, şi ca artist. Cred că, de fapt, cea mai mare problemă pe care o ai după ce lucrezi cu el e că lasă o ştachetă undeva foarte sus, încât s-ar putea să ai un şir de dezamăgiri după ce lucrezi cu alţi regizori care nu sunt atât de pasionaţi de proiectul lor.

Atmosfera „mai rece“ la filmele mari, de Hollywood

În filmul „Moartea domnului Lăzărescu“, regizat de Cristi Puiu

monica barladeanu moartea domnului lazarescu

Cum ţi s-a părut atmosfera pe platourile de filmare la producţiile americane faţă de cinematografia de acasă? E copleşitor, cel puţin la început? Sau dimpotrivă, oamenii aveau o atitudine de superstaruri?
Nu cred că am întâlnit vreun superstar cu atitudine de superstar, dimpotrivă: sunt de-obicei oameni care nu mai au nimic de demonstrat, amabili şi deschişi. La producţiile cu buget mare, însă, toată lumea din distribuţie ajunge să aibă câte un asistent, menit să-ţi uşureze treaba. Atunci e puţin bizar pentru mine, pentru că ajungi să comunici cu ceilalţi prin terţi. Asta face şi ca atmosfera de pe un platou de filmare să devină un pic mai rece şi, de aceea, prefer filme independente, în care ajungi uneori să simţi că lucrezi cu o familie.

Ţi-aminteşti vreo gafă, vreun moment haios, din culisele filmelor?
Îmi amintesc de primul film pe care l-am făcut, care se filma într-o casă care aparţinuse, la un moment dat, lui Marylin Monroe. Aveam de filmat o scenă cu un sărut la final şi ţin minte că mi-am spus disciplinată replicile, am trecut la sărut şi, când am simţit că s-a consumat momentul, m-am desprins de partener şi am zis, ca un copil cuminte: „Gata“. A urmat o secundă de tăcere, apoi au izbucnit toţi într-un râs în cascade. A venit apoi asistenta regizorului şi mi-a zis cu un zâmbet indulgent: „Mmm... regizorul a zis că a fost foarte bine, dar, data viitoare, poate îl laşi pe el să zică «Stop» când simte că e momentul“. Iţi imaginezi că am vrut sa intru în pământ de jena, nu? (râde)

„Mi-ar plăcea să scriu şi să produc un scurtmetraj“

Ai vreo rutină atunci când te pregăteşti pentru un rol?
Cred că fiecare actor are un ritual al lui de pregătire: de la documentare asiduă până la improvizaţie şi, în cazul meu, la culorile cariocilor cu care îmi subliniez replicile.

În timpul liber ce-ţi place să faci?
Să-mi chem prietenii în curte, să gătesc pentru ei şi apoi să ne uităm împreună în aer liber la ultimul episod din Game of Thrones.

Ce citeşti acum?
„Bărbatul care nu voia să se dea jos din pat“, de David Lodge, tradusă excelent de Radu Paraschivescu, a cărui fană sunt deja de câţiva ani.

Îţi aminteşti ultimul film la care ai plâns?
„The Stanford Prison Experiment“, un film din 2015, dar pe care abia recent am apucat să-l văd.

Dacă am face un exerciţiu de imaginaţie, peste cinci ani, ce ţi-ai dori nou în viaţa ta?
Mi-ar plăcea să fi scris deja un scurtmetraj pe care să-l şi produc. Am deja nişte idei pe care ţin să le pun pe hârtie. 

Şi în viaţa personală?
Să fiu mama unui băieţel şi soţia unui bărbat pe care-l admir.

  „Am ajuns să mă bucur mai mult de un cleşte decât de o pereche de pantofi“

În atelierul de confecţionat bijuterii Foto: Arhivă personală Monica Bârlădeanu

monica barladeanu foto arhiva personala

Recent, ai  inaugurat un magazin de bijuterii create de tine. Era o pasiune mai veche? Şi cum ai deprins meşteşugul de a le crea?
Nu a fost nici pasiune şi nici nu am avut, de la început, ideea de a avea propriul magazin de bijuterii. Nici nu deţin, de altfel, magazinul – „Moocast“ e totuşi o franciză. A fost o necesitate de a-mi ordona mintea lucrând cu mâinile. E şi o practică budistă, cum e, de exemplu, Mandala, în care creezi diverite forme cu precizie şi migală, ca o practică pentru contemplaţie. Pentru că am lucrat mereu cu emoţie, cu cuvinte, cu aer, şi munca cu mâinile s-a transformat într-o meditaţie. Am descoperit asta prima dată când lucram la un personaj de film, la Eloisa (n.r. – din filmul „Maternity Blues“) şi, pentru că mi-a fost greu pe moment să generez nişte soluţii la dilemele ei, unde vrea să ajungă, care e povestea spusă de ea în film, am simţit nevoia de a lăsa toate întrebările care mă preocupau deoparte o vreme şi de a face ceva cu mâine. Aşa că mi-am cumpărat un kit cu plastilină de argint.

De la exerciţiu de meditaţie la business

Abia atunci a început să te pasioneze.
Mi s-a părut extraordinar. De la prima mea încercare, când făceam nişte râme strâmbe, am ajuns să creez ceva ce eu aş purta. Nu pot spune că bijuteriile mi-erau complet străine, pentru că tot timpul am avut tendinţa să-mi ajustez absolut torice lucru pe care-l port, în special bijuteriile. Dar de aici şi până a le crea de la A la Z e o distanţă incredibilă. Când au văzut prietenele mele ce fac, au zis: „Uaa, ce drăguţ! Fă-mi şi mie!“. Nu pot să spun că aveam comenzi, dar înţelegeam că există un interes. M-am dat seama şi că, făcând asta, găseam soluţii la problemele care mă măcinau.

Şi totul a dus la o gamă de bijuterii fără vreo pregătire în prealabil?
Am început, treptat, să caut alte modalităţi de a prelucra argintul, am privit mii de lecţii pe internet, mi-am cumpărat cărţi care-ţi explică ABC-ul unor modalităţi de a crea bijuterii. Am eşuat de mii de ori. Dar nu ştiu cum am ajuns să mă bucur că-mi iau nu-ştiu-ce cleşte sau un fierăstrău, care lasă o textură specială, mai mult decât pentru o pereche de pantofi. Cred că m-a fascinat nu neaparat scopul final, bijuteria în sine, cât muncă migăloasă pentru a o crea. Apoi m-a impulsionat şi o prietenă, care, văzându-mi pasiunea, mi-a zis: „N-ai vrea tu mai bine să faci un business din asta?“. Încă nu pot să mă gândesc ca am o afacere. Am senzaţia că eu în continuare am nevoie să lucrez la aceste bijuterii mai mult decât aş vrea să le marketizez. Nu am pretenţia, dintr-odată, să mă numesc bijutier. Să fim serioşi.

La ce te gândeşti când lucrezi, că tot spuneai că a pornit ca o meditaţie?
Sunt cărţi pe care n-am timp să le citesc, de exemplu, aşa că îmi iau un audio book şi le ascult la căşti, în timp ce raşchetez bijuteriile. Câteodată lucrez în linişte. De cele mai multe ori, am încercat să-mi răspund la nişte întrebări mai profunde, la care, în timpul zilei, n-am când să mă gândesc. Cred că perioadele în care am lucrat au fost cele care m-au ajutat să mă înţeleg cel mai mult ca partener într-o relaţie.

Ce-ai descoperit?
Că de multe ori viitorul ţi-e dictat de o presiune socială. Facem de multe ori alegeri în viaţă pentru că aşa vor alţii – poate să fie vorba de familia ta, de grupul tău de prieteni sau pur şi simplu societatea. Viitorul ia de multe ori forma presiunilor la care cedăm şi nu forma pe care tu, ca om liber, care-şi înţelege limitele, pasiunile, motivaţiile, ţi-o alegi. Dintr-odată, de atunci, părerile celorlalţi despre ce ar trebui să fac eu cu viaţa mea, despre felul în care ar trebui să construiesc mai departe un drum pe care am mers deja sau ce şi-ar dori ei să fiu să nu mai conteze deloc. E ceea ce mă face să fiu un om liber. Doar eu decid ce vreau. Nu decide nici mama, nici societatea, nici prietenii, nici revistele glossy, nici Instagram-ul, nici Facebook-ul. Nu am asocieri pe care trebuie să le protejez, nu am nicio un fel de restricţie şi niciun fel de presiune să fiu altceva decât vreau eu să fiu.

Vedete



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite