INTERVIU Simona Pătruleasa, prezentatoare TV: „O minţeam pe mama că mă doare ceva doar că să mergem să vizităm medicul“
0
Simona Pătruleasa (41 de ani) a vorbit în cadrul unui interviu pentru „Adevărul“ despre parcursul ei profesional, despre neregulile din sistemul de învăţământ românesc, din care a făcut parte, despre întâlnirea cu soţul ei, Sabin Ivanof, şi despre schimbarea pe care micuţa Ingrid a produs-o în familia ei.
Simona Pătruleasa e o femeie împlinită, atât profesional, cât şi personal. Are, după grele încercări, familia dorită. Un soţ iubitor, care s-a îndrăgostit de ea pe vrema când prezenta ştirile sportive, şi o fetiţă pe care o numeşte „un miracol“. De fapt, o cheamă Ingrid. Şi uneori ar vrea să fie în locul mamei sale la pupitrul Ştirilor Kanal D. E tot ce Simona are mai de preţ, dar nu face din asta un titlu de primă pagină. E o chestiune intimă, pe bună dreptate. Tot această dragoste faţă de cei mici a mânat-o să păşească în viaţă în calitate de învăţătoare. A renunţat după ce banii erau insuficienţi traiului zilnic. Se întâmpla în anii 1990. Acum, în 2016, situaţia e aceeaşi, după cum tot ea spune.
Interviul durează în jur de o oră, chiar înainte ca Simona să prezinte o nouă ediţie a Ştirilor Kanal D. E imbrăcată lejer, cu bluză vaporoasă şi pantofi cu toc. Zâmbeşte pe tot parcursul interviului şi ia, parcă, aceeaşi postură ca în timpul jurnalului. Simona dezvăluie acum frânturi din povestea vieţii ei, într-un interviu pentru „Adevărul“.
„Adevărul“: Aţi lansat recent site-ul stirilekanald.ro. De ce ar veni cineva pe un site nou de ştiri, într-o lume saturată de informaţii de tot felul?
Simona Pătruleasa: Tocmai, ar veni pentru că site-ul stirilekanald.ro oferă informaţii relevante din foarte multe zone de interes. Sunt abordate subiecte foarte serioase, legate de cazuri de corupţie, de abuzuri de tot felul, nereguli din sistemul de sănătate sau din învăţământ. Dar cei interesaţi pot găsi aici şi materiale legate de nutriţie, sport, modă, film.
Au trecut şapte ani de când eşti la Kanal D. Cum te simţi aici?
Mi se pare că sunt dintotdeauna, parcă nici nu am fost în altă parte. Din 2009, aşa este. Eram în vacanţă când am primit un telefon şi de atunci am ajuns aici. Sunt mulţi ani, acum că mă gândesc. Sunt 12 ani de când lucrez eu în presă. Au trecut repede. Sper să mai treacă şi să nu ies la pensie atât de rapid, momentul ăsta să fie mai încolo, spre 60 de ani. Să nu crezi că vreau să apar la televizor până la 60 de ani! Nu! În redacţie, acolo, cu colegii... Soţul meu ţine evidenţa, oricum. Are înregistrări de când eram la Realitatea TV. El îmi reaminteşte nişte lucruri. Mie mi s-au şters din minte. Poate din cauza vârstei, nu ştiu!
De ce a renunţat la ştirile sportive
Kanal D era un proiect nou când tu ai venit. Cum l-ai perceput?
La ultimul lor de muncă, la Antena 1, eram pe (n.r. - domeniul ştirilor din) sport. Atunci când am plecat chiar mă gândeam că vreau să lucrez în zona ştirilor.
Nu te-ai identificat cu rubrica aceea?
Nu neapărat! Ajunsesem să fiu atât de iubită în contextul acela încât şi eu începusem să cred că mi se potriveşte şi că sunt de acolo (Râde). Mulţi bărbaţi mă plăceau, seara se uitau la televizor în timp ce prezentam informaţiile din sport, iar alţii spuneau „De ce să ne vorbească o femeie despre sport?“. Pe de o parte îi înţelegeam, dar pe de alta se ducea o luptă cu mine. Aşa că m-am gândit să trec să prezint ştiri normale. Acum intru mai rar în contact cu ştirile sportive. Doar ce mai aud la TV sau la radio. Când am venit la Kanal D am trecut direct pe ştiri.
A fost benefică mutarea asta?
Da, pentru că asta îmi doream. Mi-am zis că dacă am schimbat locul de muncă ar trebui să mă şi desprind de imaginea aceea. Să creez o cu totul altă imagine. Am schimbat tot ce se poate.
Un copil între copii
Dar, într-un alt punct al vieţii tale puteai să rămâi învăţătoare.
Da (n.r. - cu vocea stinsă). Dar, uite, că viaţa m-a adus aici. Eu nu mi-am propus nicio secundă să devin prezentatoare. Adică, dacă aş fi vrut televiziune aş fi făcut o facultate de jurnalism. Dar, viaţa m-a adus aici, pur şi simplu! Un prieten m-a sunat, mi-a zis că sunt nişte anunţuri. Cert este că m-a încurajat să îmi depun CV-ul şi uite că am început să lucrez în TV. Pur întâmpător! Iar învăţătoare aş fi rămas dacă nu eram salariile despre care ştim cu toţii cum sunt. Cu un salariu de genul acela nu puteam să supravieţuiesc în Bucureşti. Era foarte greu. Am fost învăţătoare acasă, la Vâlcea, dar am profesat un an şi ceva în Bucureşti. Dar ca să te întreţii, neavând casa ta şi plătind chirie, era imposibil. Mi-a plăcut să muncesc cu cei mici. Daca s-ar putea, pe la 50 de ani, să lucrez în redacţie cu colegii şi să mă duc şi învăţătoare la o şcoală, aşa, câteva ore, ar fi foarte frumos şi plăcut. Dar, deşi au trecut atâţia ani, nu s-a schimbat nimic în învăţământ. Am o reţinere din punctul ăsta de vedere. Satisfacţia aia pe care am simţit-o în anii respectivi nu o simţi oriunde. Aici, la Kanal D, ne-au vizitat, de curând, foarte mulţi copii, în cadrul proiectului „Şcoala Altfel“. Reintrasem în atmosfera aceea (Zâmbeşte). Pentru că ei îţi oferă anumite stări, trăiri, pe care doar în preajma lor le ai. Altfel, informaţiile de zi cu zi, vrând nevrând, te încarcă negativ. Te consumi, chiar dacă nu îţi doreşti.
Ai fost parte a sistemului de învăţământ. O să se schimbe ceva?
Nu sunt o optimistă în privinţa asta, din păcate. Eu am profesat acum mai bine de 12 ani. Am senzaţia că anii aştia nu au trecut. E aceeşi situaţie, oamenii nu înţeleg. „De ce un cadru didactic trebuie să fie plătit bine dacă stă patru ore la şcoală? Oricum nu sapă, nu e o muncă fizică!“, cam aşa e gândirea. Dar în realitate nu este aşa. Munca cu un copil este foarte grea. Dar să ai 40 într-o clasă? Când eram învăţătoare avem 37 de copii. Iar acum, mă gândesc unde să o duc pe Ingrid, pentru că există în continuare clase cu 40 de copii. Ceea ce nu mi se pare normal! Aş da o lege, mi se pare imposibil să poţi într-o oră să explici pentru atâţia copii, fiecare să răspundă măcar o dată. Mi s-ar părea normal ca o clasă să fie din 20 de copii. Sunt multe probleme. Când eram învăţătoare nu auzeam de agresivitate. Probabil că erau şi atunci cazuri, dar nu erau mediatizate. Dar mi se părea o atmosferă extraordinară. Eram şi mică, aveam 19 ani prima oară când am profesat. Eram copil. Un copil între copii. Aşa arătam.
Când a venit propunerea pentru TV nu te-ai gândit că poţi să pierzi ce ai început în educaţie?
Când am aflat de interviuri, timp de două săptămâni nu am reacţionat, nu mă gândeam că eu aş putea să fac asta. Eram timidă. Nu lucram în momentul acela, iar prietenul respectiv ştia că îmi caut de lucru. La insistenţele prietenei cu care stăteam mi-am depus CV-ul şi aşa a început totul.
Aşa ai ajuns, după multă vreme, o vedetă a României.
Nu sunt vedetă.
Eşti cunoscută.
Da, că apar la TV, să îi spunem aşa. Vedetă sau star, după părerea mea, este Madonna, un omcare are un talent. Eu... nu eu! Eu prezint nişte ştiri, informez oamenii. Sunt o persoană care apare la televizor într-un anumit context.
Tocmai această expunere face în România celebritatea să fie o piatră grea. Tu eşti o persoană retrasă. Cum faci faţă tăvălugului?
Acum, în ultima perioadă. Înseamnă că eşti prea mic să ştii ce se întâmpla acum zece ani (Râde).
Am 24 de ani. Încerc să recuperez!
Aoleu! Dacă mă străduiam puteam să te am. Eu fac 42 de ani. Să o luăm cu începutul. Când am lucrat la Realitatea era doar o perioadă de început. Ziarele taxau. Ştim cu toţii că lucrurile negative vând. Cei care lucrau în media preferă informaţiile negative în goana după senzaţional. Când am ajuns la Antena 1, probabil şi pentru că era vizibilitatea mai mare, atunci au început ziarele să scrie lucruri neplăcute. Şi am simţit şi partea urâtă a presei. Dintr-un anumit punct de vedere m-am bucurat că am ajuns acolo, au apărut lucruri care îmi plăceau, dar şi mizeriile, titlurile urâte, informaţii neverificate. Am suferit, m-am consumat, dar m-am obişnuit. Aşa am început să nu le mai dau atenţie, să nu mai citesc, să nu mai ascult în stânga şi în dreapta ce îmi ajungea la urechi. Pe de altă parte, presa negativă mi-a adus pe undeva şi celebritatea despre care spui tu. Ştii? Care mi-a adus şi avantaje, de ce să nu recunosc. Oamenii erau curioşi să mă cunoască, dacă sunt cum apar la gazetă, dacă sunt mai bună sau mai rea. Au început să apară şi anumite job-uri, care mi-au adus venituri, lucruri de care m-am bucurat. Cumva, trebuia sa îmi dau seama că lucrurile bune şi rele vin la pachet. Dar de ceva vreme au încetat. La un an, doi după ce am venit la Kanal D lucrurile s-au aşezat.
Eu am fost mereu o persoană destul de timidă. Şi acum sunt. Chiar dacă sunt la televizor în fiecare zi, în faţa oamenilor, se spune că nu ar trebui să am emoţii. Dar nu e aşa. În adâncul meu sunt o persoană mai timidă, mai retrasă. Nu îmi place să ies seară de seară. Prefer să stau cu ai mei. Sunt oameni care trăiesc asta la 20 de ani (n.r. - ies în fiecare seară) şi le pare mai tentant. Dar televiziunea mi s-a întâmplat puţin mai târziu, după 30 de ani. Cumva, am luat-o mai încet aşa.
De mică dorea să devină învăţătoare
Ce voiai să te faci când erai mică?
Când eram mică mă jucam cu copiii în faţa blocului de-a învăţătoarea. Şi-acum, mama îmi păstrează un caiet pe care îl transformasem în catalog, în care toţi copiii de la bloc erau trecuţi exact ca la şcoală. Alteori mai ziceam că vreau să fiu şi medic. O minţeam pe mama că mă doare ceva doar că să mergem să vizităm medicul. La fel şi cu dentistul. Îmi plăcea la dentist, ceea ce e ciudat pentru că cei mici nu sunt buni prieteni cu dentiştii.
Cum se vedea viaţa de la Râmnicu Vâlcea?
Acum 20 de ani, dacă cineva mi-ar fi spus că o să stau la Bucureşti i-aş fi zis că a luat-o razna! Eu mai venisem la Bucureşti în vizită la rude. Nu îmi plăcea deloc! Mi se părea că nu o să pot să trăiesc într-un oraş atât de mare, cu asemenea circulaţie, cu atâtea maşini. Vâlcea e un oraş atât de micuţ! Mergi pe jos de la un capăt la altul. E atât de multă linişte! Mi se părea că totul e minunat acolo şi că nu o să trăiesc în Bucureşti. În primii ani, când am venit în Capitală, mi s-a părut foarte greu. Mi se părea că totul mă apasă! Nu mă regăseam, mi se părea îngrozitor. Acum, îmi pare că aici m-am născut. Foarte ciudat! LaVâlcea mă mai duc foarte rar. Oriunde sunt părinţii mei, acolo e şi casa mea. S-au mutat în Bucureşti, deci casa mea e în Bucureşti!
Povesteşte-mi puţin despre părinţii tăi.
Nu prea vorbesc despre familie. Tocmai pentru că am avut problemele pe care le-am avut acum mulţi ani niciodată nu vorbeam despre fratele meu, despre părinţii mei pentru că problemele erau atât de agresive încât îmi era teamă să nu se ajungă până la ei. (Paparazzi - n.r.) să ajungă să îi jignească, să le facă lucruri mult mai urâte decât făcuseră deja. Am trăit de când mă ştiu într-un apartament micuţ cu ei, mi se părea fericirea supremă. Şi mi se pare în continuare! Am un frate mai mare cu un an ca mine. Făceam trăsnăi pentru că îl copiam în tot ceea ce făcea. El fiind mai mare juca fotbal. Fugeam şi eu după el în curtea şcolii. Mergea cu băieţii la film, îl urmăream să merg şi eu. Copilărie frumoasă, oricum! Chiar dacă ne lipseau multe, mie mi-a plăcut foarte mult şi îmi aduc aminte cu plăcere.
„Mâncam bomboanele fără să vadă mama“
Cum erau sărbătorile la tine în familie? Care era atmosfera?
Mama gătea, mirosea frumos a cozonac, iar eu, tata şi cu Adi făceam bradul întotdeauna. Ascultam colinde, era lege. Eu cu tata pregăteam muzica, Adi globurile. Încărcam bradul, dar mâncam bombonele fără să vadă mama. Ne-ar fi certat ştiind câte dulciuri am mâncat. În zi de sărbătoare constata că nu mai era nimic şi totul fusese mâncat (Râde). Mi-aduc aminte de perioada cu bananele care stăteau sus pe dulap, aşteptam să se mai îngălbenească puţin. Îmi aduc aminte de tortuleţul de ciocolată de 10 lei şi 25! De mingea de 35 de lei pe care o voia fratele meu. Ce să mai... era o perioadă foarte frumoasă!
Cum ai perceput perioada comunistă în care ai trăit?
Eram destul de mică. Am trăit cu intensitate momentele în care a venit Revoluţia. Vedeam la televizor ce se întâmplă la Bucureşti, la Timişoara. Am avut emoţii, am plâns, am trăit nişte momente ciudate. Dar eram micuţă, în sensul că dacă aş fi avut câţiva ani în plus altfel aş fi perceput totul. Îmi era foarte teamă. Mă gândeam ce o să se întâmple. Mă îngrozea ce vedeam la televizor. Era o teamă amestecată cu milă. M-am bucurat că nu stăteam în Bucureşti. Clar n-a fost plăcut pentru oamenii de aici şi din Timişoara. A fost o perioadă destul de grea. Mă îngrijora ce auzeam prin casă, ce vedeam la televizor, dar mai mult nu! Nu aveam porniri să plec spre Bucureşti. De-aia spun, dacă eram mai mare... mă tem de cum aş fi reacţionat.
„Nu eram tocilară, eram sârguincioasă“
Cum îţi aduci aminte de perioada şcolii?
Fratele meu mă acuza mereu că sunt tocilară. Dar nu eram tocilară. Eram sârguincioasă. Îmi doream să nu supăr pe nimeni, să nu deranjez. Am iubit-o foarte mult pe domnişoara învăţătoare, era foarte tânără, avea 20 şi ceva de ani. M-am regăsit în ea, de-asta mi-am dorit să devin învăţătoare. Mai apoi, ca să vezi cum e viaţa, am ajuns să locuim pe aceeaşi stradă şi să o văd în fiecare zi. La gimnaziu, fratele meu afla de la profesori că iar am luat zece. Acasă îi spunea mamei „Iar a tocit şi iar a luat notă mare, iar a lădat-o profesoara de chimie“. Îmi plăcea chimia la vremea aceea. Aveam o profesoară destul de dură, dar de la care am învăţat foarte multe. Nu mă consideram o tocilară, pur şi simplu îmi plăcea. Era competiţie în clasă. Deşi, acum, competiţia nu mi se mai pare OK. Acum, se presupune că nu trebuie să mai existe competiţie pentru că e prost înţeleasă. La noi în învăţământ a fost exacerbată şi promovată. Ingrid are înclinaţii spre a fi competitivă. Dar îi spun tot timpul „Mama, trebuie să fii mai bună decât ai fost ieri“. Am prietene care locuiesc în Anglia şi mi-au zis că acolo nu există competiţie între copii. Acolo, copiii iubesc ceea ce fac şi sunt extraordinari de fericiţi.
La facultatea de Drept cum a fost?
Dacă aş fi fost la fel de sârguincioasă ca la şcoală probabil că acum aş fi profesat. Am ales facultatea respectivă şi la îndemnul părinţilor. Cred că mi s-ar fi potrivit altceva. Pe parcursul anilor mi-am dat seama că nu e ceea ce îmi place. Am zis să o termin dar ştiam că nu e ceea ce trebuie. Şi, drept dovadă, că nu am profesat niciodată. Nestând într-un campus universitar n-am trăit nici viaţa de student. Eu făceam naveta, iar viaţa aceea mi se părea interesantă. Eram pe nevetă tot timpul, mi se cam luase de situaţie. Mă gândeam la ce urma, dacă voi sta în Bucureşti. Nu-mi plăceau cluburile şi-atunci mi-am zis „De ce să stau în Bucureşti dacă nu îmi place mai nimic?“. Până când am început să descopăr şi alte lucruri interesante.
Îţi mai aduci aminte ce ai făcut cu primii bani câştigaţi?
Când m-am angajat în învăţământ tare greu mă descurcam. Îmi plăcea ceea ce făceam, dar se ducea lupta pentru supravieţuire chiar cu mine. În televiziune, deşi oamenii cred că sunt salarii fabuloase, probabil că sunt, dar nu peste tot, când m-am angajat pentru prima oară am avut un salariu mic, dar bun faţă de ce era în învăţământ. Mergeam cu metroul la serviciu, nu mi se părea nimic ieşit din comun. Cu primii bani cred că am luat ceva pentru acasă la Vâlcea. Niciodată nu mă gândesc la mine, trăiesc pentru alţii. Dar nu îmi pare rău, aşa sunt eu construită. Când mă duceam acasă vedeam lucruri care existau şi acolo, dar eu le vedeam la Bucureşti şi duceam orice se potrivea pentru acasă. În Bucureşti mi se părea că sunt în tranzit. Dumnezeu a avut alte planuri, i-a adus pe ei la mine, ceea ce n-aş fi crezut niciodată. Cred că li s-a părut foarte greu să se rupă şi să vină aici. Dar Ingrid a fost catalizatorul.
Soţul „a întâlnit-o“ la TV
Cum a fost întâlnirea cu soţul tău?
M-a văzut dimineaţa la ora şase la ştirile din sport. El îşi începea treaba, dădea drumul la televizor şi se uita. Şase luni de zile am vorbit la telefon şi abia apoi ne-am cunoscut şi ne-am întâlnit. Lumea ne-a despărţit de multe ori, dar facem 11 ani de când suntem împreună şi opt ani de când ne-am căsătorit. Soţul meu e pasionat de sport, iată că sportul ne-a adus împreună. El m-a văzut şi aşa am ajuns să ne cunoaştem.
Simona Pătruleasa, alături de Sabin Ivanof FOTO Marian Popescu
Reuşeşti să îţi menţi un echilibru între carieră şi viaţa personală?
În perioada în care lucram în weekend, da, în sensul că petreceam foarte mult timp împreună cu Ingrid. De luni până vineri stăteam împreună. Îmi lipseşte, dar am câştigat altceva. În weekend stăm secundă de secundă împrenună. Înainte stăteam împreună doar până la ora trei. M-am obişnuit, sunt câteva luni bune. Merge şi ea la grădiniţă, dar la început mi-a fost greu. Înainte stăteam împreună până ne culcam. În parc, la un film, la teatru, găseam ceva. Acum nu mai pot să fac asta, o iau de la grădiniţă, mergem la mama, îi dau să mânânce şi fug la ştiri! Sunt un pic roboţel. Asta e lumea în care trăim, totul e pe repede înainte. Nu prea mai avem timp de noi. Mama îmi spune să îi mulţumesc lui Dumnezeu că am ce face. „Când nu o să mai ai atunci e o problemă!“. Atunci e îngrijorător, deocamdată e bine. În weekend nu era agitaţie, în timpul săptâmânii sunt toate producţiile importante. Sunt avantaje şi dezavantaje. Găseşti loc de parcare în weekend, în timpul săptămânii nu prea (Râde).
În weekend nu se întâmplă atât de multe, deşi chiar auzisem o ştire, pe drum, şi m-a pus pe gânduri. Într-un weekend s-a întâmplat tragedia de la Colectiv. Nu mi-aş fi dorit să prezint un asemenea eveniment, mă încarc foarte mult când se întâmplă lucruri negative. Nu ştiu cum aş fi putut să duc încârcătura aceea emoţională. Atunci, când s-a întâmplat, am stat şi m-am uitat nonstop la televizor, iar Ingrid se juca cu Sabin. În curgeau lacrimile şi aşteptam cu sufletul la gură să văd ce se mai întâmplă. Sunt sensibilă la maxim când vine vorba de astfel de cazuri. La fel, noi prezentăm o campanie, „Să facem lumină“. E de necrezut că unii oameni mai au toaleta în fundul curţii şi nu au văzut în viaţa lor lumina becului.
Ingrid, împlinirea Simonei Pătruleasa
Cum te-a schimbat venirea pe lume a micuţei Ingrid?
Total! (n.r. - fizionomia feţei i se schimbă, devine brusc foarte fericită şi zâmbeşte larg) E fericirea mea, Ingrid e viaţa mea. Nu există fericire mai mare pe lumea asta. Bucurie, împlinire! Nu îmi mai trebuie nimic de când o am pe ea. Înainte mă mai gâdeam şi la altele, să fac o schimbare în casă, dar acum ea îmi acaparează tot, încât restul lucrurilor mi se par foarte uşoare, simple de rezolvat, nu mi se pare nimic atât de importat. Ea e centrul Universului. O să vezi când o să fii părinte, e minunat, minunat! E pusă pe şotii în permanenţă, nu te plictieşti cu ea niciodată. Mereu are ceva de întrebat. Recent m-a întrebat, în drum spre grădiniţă, „De ce Doamne Doamne nu a venit niciodată de-acolo de Sus, pe Pământ?“. În preajma sărbătorilor, Sabin i-a spus povestea cu Iisus, la nivelul ei. A fost marcată, după ce a auzit povestea a stat câteva secunde şi a spus: „Nu îmi mai doresc nimic. Sunt foarte mulţumită cu ceea ce am, nu îmi mai trebuie nimic, mami“ (Zâmbeşte). Şi are patru ani şi jumătate! Zice câte un lucru care ne uimeşte. Câteva zile a rămas marcată, deşi Sabin nu i-a spus povestea atât de profund. Încerc să o feresc de filme agresive. De exemplu, se joacă şi televizorul e mereu pornit în casă, căci tatăl meu e fan ştiri. Ar asculta ştiri nonstop, să fie foarte informat. Ingrid mi-a spus că vrea să îl facă preşedinte pe tata. Nu ştiu de ce a crezut ea că ar fi bine să fie preşedinte. Ea se juca, iar la televizor erau ştiri. Auzea. S-a întors la tata şi i-a zis, pe un ton grav: „Tataie, te rog, mai schimbă de la ştiri că sunt sunt numai nenorociri“.
Te-a văzut la TV?
Da, cum să nu. Dar de mult a realizat că sunt acolo. Îşi lua şi ea un microfon de jucărie şi zicea „Sunt Ingrid Ivanof şi vă prezint ştirile Kanal D“ (Râde). De curând am întrebat-o ce vrea să se facă şi a zis că ar vrea fie balerină, dar nu vrea să facă balet, fie „futbolistă“, aşa zice. Joacă şi cu mine şi cu Sabin, cam o jumătate de oră. Nu ştiu de unde pasiunea asta. Ar vrea puţin şi cântăreaţă, puţin şi artistă, câte puţin din fiecare. E pasionată de pictură. Îi place să picteze câteva ore bune pe zi. O să o duc undeva să văd în ce stadiu ar fi pentru că mie mi se pare că are talent. Pictează nişte feţe foarte expresive pentru vârsta ei.
Mai pictezi?
Nu mai pictez. De când am rămas însărcinată cu ea, din cauza mirosurilor, am renunţat. Erau mirosuri puternice, pictam în birou, şi îmi făceau rău. Dar am zis că o să îmi reamenajez şi o să îmi fac lângă şemineul meu unul în miniatură ca să pictăm împreună.
Nu a vrut să renunţe să devină mamă
Acum eşti împlinită, dar înainte nu reuşeai să devii mamă. Cum ai trecut peste acele momente?
A fost o perioadă foarte grea. Am depăşit-o, m-a ajutat foarte mult credinţa. Nu am conceput că nu o să fiu mamă, deşi toată lumea îmi spunea opusul, că nu o să fiu şi că ar trebui să adopt un copil. Dar le-am spus tuturor că eu o să fiu mamă! Nu există bucurie mai mare. Până nu trăieşti pe pielea ta nu ai cum să înţelegi. Nu se compară cu iubirea unui nepot, a unui copil din vecini. Când e copilul tău e cu totul şi cu totul altceva. Dacă nu aş fi reuşit cu Ingrid aş fi încercat la nesfârşit.
Dar nu ţi-era teamă, după patru încercări, că nu are cum să se întâmple?
Nu, niciodată. În fiecare zi mă rugam ore întregi, de fapt, ajunsesem să mă rog în fiecare secundă a vieţii mele. Şi când mă trezeam, şi când mă culcam, şi când veneam spre serviciu. Totul era concentrat în mintea mea pe ideea că eu o să devin mamă. Sabin m-a susţinut foarte mult. Secundă de secundă m-a încurajat că o să fim părinţi, că o să facem cum vreau eu numai să fie bine. E mare lucru să ai pe cineva alături. Ştiu persoane care s-au despărţit din pricina asta. E un moment foarte greu şi o cumpănă pentru un cuplu. Oamenii ajung să se despartă pentru că presiunea e atât de mare, la fel şi încărcătura emoţională. Intervin discuţii, probleme. La noi a fost opusul. Pe noi, treaba asta ne-a unit şi mai tare. Au fost ani foarte grei. Ţin minte că aveam programare în Germania, am făcut acolo (n.r. - fertilizare in vitro) de două ori, dar venise chestia aceea cu norul negru de-asupra Bucureştiului. Şi noi aveam bilete de avion să plecăm la programare. Pentru mine era vital să ajung la ora cutare, în locul cutare. Am intrat în panică, am început să plâng, eram într-o stare groaznică din care nu am ştiut cum să ies. Sabin a zis „Gata, nu mai plânge, rezolvăm, ne urcăm în maşină şi plecăm!“. Aventura vieţii noastre! Bineînţeles, pentru mine a fost rău, m-am încărcat negativ, am crezut că natura e împotriva mea, să nu fiu mamă. Şi n-am reuşit atunci, tocmai pentru că am fost eu la pământ fizic şi psihic. După un drum lung a fost greu să fac fertilizare, chiar şi doctorul a zis că era riscant şi greu să reuşesc.
Ingrid doarme cu noi de când s-a născut, probabil că o să doarmă până la 18 ani. În fiecare seară, o jumătate de oră sau o oră, ne uităm la ea cum doarme, vorbim despre ea, ne amintim prin ce am trecut, ne uităm la poze de când s-a născut şi îi mulţumim lui Dumnezeu. Cam ăsta e ritualul nostru de seară. Sabin îi pupă picioruşele. E terminat, e îndrăgostit efectiv de ea! Pentru noi, ea este un miracol.
Te consideri o persoană credincioasă?
Da. Înainte să îl cunosc pe Sabin ţineam post de sărbători atât cât puteam. Nu consideram că în asta stă credinţa mea. Dar, apogeul, când am simţit o legătură extraordinară cu Dumnezeu, a fost în perioada în care mă rugam să fiu mamă. A fost cea mai puternică perioadă din punctul ăsta de vedere. Aveam senzaţia că efectiv vorbesc cu Dumnezeu, şi că El mă ascultă. Nu spuneam nimănui, mi-era teamă să nu mă creadă nebună. A fost o legătură extraordinară, pe care am încercat să o recreez şi să o retrăiesc dar nu am mai reuşit. Nu ştiu de ce. Imposibil de descris în cuvinte. Mergeam duminica la Biserica Sfântul Spiridon cel Vechi, acolo mă simţeam bine. Şi după ce am rămas însărcinată tot acolo mergeam. E un loc drăguţ, lumea spune că ar face minuni. Preotul are aşa un har. Foarte multe persoane care nu reuşeau să devină mame au reuşit într-un final după ce au mers acolo. Am spus şi eu la rândul meu ca să ajut şi au existat persoane care au reuşit după mine.
Simona Pătruleasa, o persoană timidă
Spuneai că eşti timidă. Chiar şi după atâţia ani de lucrat în văzul publicului?
Da. Îmi controlez emoţiile destul de bine, dar sunt timidă în continuare. De exemplu, dacă merg într-un loc unde e foarte multă lume nu mă simt în elementul meu. Aşa sunt eu. E o chestie pe care o am şi o duc cu mine. Dar, la televizor, în momentul Ştirilor, îmi pot stăpâni emoţiile. Am studiat asta în timp şi am învăţat să fiu aşa.
Nu te-ai schimbat deloc de-a lungul anilor, atât ca om, cât şi ca prezentatoare. Care e secretul tău?
Nu e un secret. Legat de muncă, sunt ca atunci când eram mică, adică sârguincioasă. Sunt serioasă cu tot ceea ce fac. Încerc să fiu corectă, să mă înţeleg cu oamenii, să nu existe animozităţi, să fie o atmosferă plăcută în jurul meu şi atunci totul funcţionează.
Ai încredere în sistemul medical din România?
Există o doamnă pediatră, la care mergem de când s-a născut Ingrid, care lucrează în sistemul de stat. Dar, trebuie să recunosc că de câte ori avem o problemă, slavă Domnului că avem rar, mergem în sistemul privat. Mă sperie foarte mult ce văd, iar când ai propriul copil mi se pare de zece ori mai grav. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-a întâmplat cu copiii care au murit. Ce impact au avut momentele alea asupra mea şi asupra părinţilor, în general. De ce să nu recunosc, mi-e teamă. Şi încă mă sperie faptul că nimeni nu face nimic, dar toţi promit. Se duc banii aiurea în loc să se ducă spre ce trebuie şi spre ce merită cu adevărat. Suntem în impas clar, din punctul ăsta de vedere.
Ca om de televiziune, crezi, în condiţiile expuse, că România se poate schimba ca societate?
Cu greu. Eu nu sunt optimistă din punctul ăsta de vedere. E un subiect sensibil, nu am făcut niciodată politică şi nici nu îmi place. Am senzaţia că nu avem oamenii potriviţi, că lumea se bucură când are loc o schimbare la nivel de miniştrii, dar nu se gândeşte la consecinţe. În momentul în care se schimbă un preşedinte sau un ministru, prim-ministru, se produce un colaps. Se blochează bani, lucrări. Oamenii nu se gândesc atât de departe. Doar din ce văd, au impresia că s-a schimbat totul. Nu e chiar aşa.
Ai vreun regret?
Nu am. Sunt foarte mulţumită cu ce mi-a dat viaţa, cu ce am, cu ce sunt. Singurul regret e că l-am cunoscut pe Sabin prea târziu, în sensul că mi-ar fi plăcut să fi apărut în viaţa mea mai repede. Aşa, poate am fi avut şansa să avem doi, trei copii! Dar sunt foarte mulţumită cu ce am.
Mai vrei un copil, să înţeleg?
Mi-aş fi dorit, dar e mult prea târziu. Aşa a vrut Dumnezeu, dar sunt foarte mulţumită cu ce am. Faptul că ne-a dat-o pe Ingrid e cea mai mare bucurie.
Se încarcă comentariile...
