INTERVIU VIDEO Horia Brenciu: „Acasă sunt un sclav asumat, sunt ascultător, mi se spune ce trebuie să fac“

Horia Brenciu a venit plin de energie, aşa cum îl ştim, la „Adevărul Live“, unde a vorbit despre  „X Factor“, despre concertele sale de Crăciun, despre cum s-a schimbat de la începutul carierei sale până în prezent, despre familia sa, despre ce presupune să fii artist în România şi a condimentat emisiunea cu câteva întâmplări inedite din viaţa sa.

„Adevărul“: Cum era televiziunea în 1993, când erai la Robingo, şi cum e acum?

Horia Brenciu: Schimbarea o vedem chiar acum, deşi suntem într-un live la Adevărul, aceasta nu este o televiziune, deşi pare a fi o televiziune, pentru că pe vremea mea, aceste camere aveau operatori, acum nu mai au. Asta este prima schimbare de care pot pomeni. În al doilea rând, nu aveam pic de barbă, mă rog, nu ştiu dacă asta s-ar putea numi barbă, dar eram total aerian, dar aveam un lucru pe care nu-l mai văd astăzi: dacă mi se cerea să fac ceva, dacă cineva îmi spunea „Du-te acolo!“, mă duceam fără să crâcnesc, mă duceam fără să pun foarte multe întrebări. Voiam să fac de toate şi lucrul ăsta s-a văzut pe prima parte a activităţii mele de prezentator TV şi anume faptul că ani de zile nu am ieşit din Televiziunea Română, dacă îţi vine să crezi. Deci eu după 3 ani de zile, cineva mi-a zis: „Vrei să vii până la Romană?“, la care eu am zis cu mare ruşine, dar cu francheţe: „Unde e Romană?“. Deci cam aşa era viaţa mea atunci. Primii 7 ani de la TVR au fost precum CV-urile de la tipii aia de ţin discursuri motivaţionale: „Băi, am trecut prin greu, poţi şi tu! Ai încredere în tine, speranţă!“ Ceva de genul ăsta. În cei 7 ani de zile am văzut lucruri pe care niciodată nu am crezut că le pot vedea, am cunoscut oameni pe care niciodată nu am crezut că-I pot întâlni şi bineînţeles că am mixat într-un mod activ şi facultatea şi ATF-ul şi Televiziunea Română şi nu mi-a fost deloc uşor pentru că la TVR ajunsesem în ’98 să prezint 4 emisiuni. Era acea înclinaţie a mea spre a oferi tot sprijinul posibil. Mă întreba cineva pe hol: „Horia, vrei să prezinţi o emisiune?“, „Sigur că da“, „Mă ajuţi?“, „Sigur că da.“ Astfel că în ’98 am ajuns să prezint 4 emisiuni săptămânale, nu ştiam nimic despre sezoane, nu exista cuvântul sezon, nu exista cuvântul implementare sau orice alt neologism pe care îl fructificăm astăzi în conversaţiile noastre.

Îmi spuneai că îţi place foarte mult să cunoşti oameni. La „X Factor“ cunoşti mulţi oameni şi afli poveştile lor de viaţă. Cum au fost audiţiile? 

„X Factor“ este unul dintre puţinele locuri în care nenea Ion îşi poate pune forţa artistică la încercare. Este o poartă deschisă tuturor. „X Factor“ e tara tuturor posibilitătilor in momentul de faţă. Eu, dacă aş da timpul cu 24 de ani în urmă şi aş zice „Vreau să mă duc la o preselecţie, nu sunt atât de tare, dar hai totuşi să încerc“, nu ştiu dacă neapărat m-aş îndrăgosti de juriu, oricare ar fi fost el, dar aş înţelege că a veni la un „X Factor“, este un fel de «Bă, dacă am noroc?» Nu e suficient să ai talent cât carul, e necesar să vii cu încrede şi să munceşti înainte şi s-ar putea să prinzi juriul în toane bune sau nu, ai putea să vezi oameni în culise care leşină sau nu, ai putea să vii liniştit şi pe parcursul intrării tale în scenă să te apuce emoţiile şi să ai palpitaţii, astfel încât, aşa cum mi s-a întâmplat mie la primul concert de canto, eram încrezător în mine, profesoara mea de canto îmi spunea «Ce voce dramatica de tenor ai! Dumnezeule!» şi eram încântat, iar când am ajuns pe scenă şi am început să cânt, era un teatru la Piaţa Sfatului, jugulara a început să se bată şi toate sunetele pe care le scoteam erau cu o bătaie pe care eu  nu o aveam de obicei şi, în acelaşi timp, toată cardiologia mea se dusese la infinit. Cred că dincolo de a fi un tip muncitor şi perseverent, dacă nu ai noroc, cum mi s-a întâmplat mie de exemplu, ar fi mai greu să atingi steaua ta, la care visezi.

Cum ai continuat în acel moment? Ce s-a întâmplat?

Am cântat până la capăt. Ţin minte că vocea mea o luase pe câmpii şi undeva în rândul 4-5, pe interval, profesoara mea, care era în picioare, se agita, îşi punea mâinile în cap. O vedeam şi practic uitasem de mine şi era mai important spectacolul ei, decât ceea ce făceam eu. Şi atunci mi-am dat seama că nu trebuie să inhalezi pur şi simplu faptul că cineva îţi spune: „Băi, ce rochie frumoasă, eşti foarte talentă, eşti o jurnalistă minunată“. Dacă îţi spune toate astea, s-ar putea ca aceste cuvinte să-ţi intre sub piele şi dacă îţi intră sub piele e ca un drog. De asta trebuie să fugim noi, de asta fug eu. Practic, în momentul de faţă, eu transform felicitările în nişte cuvinte dure, care m-ar putea impulsiona, decât să mă bucure şi să mă relaxeze. 

Mai are Horia Brenciu emoţii la concerte?

Vocea mea este puţin rablagită în momentul de faţă pentru că ieri noapte m-am întors de la Brăila, unde am avut un concert în oraşul Ianca. În momentul în care orchesta a urcat pe scenă, aveam nişte emoţii atât de virulente, gândindu-mă nu ce cânt, pentru că asta îmi intra maşinal în gură, ci ce spun după aceea, dacă o să răspundă bine publicul, dacă sunt oameni care aşteaptă alt gen de muzică. Şi îmi pun tot felul de probleme care au legătură cu oamenii, cu starea lor. Asta îmi provoacă tot felul de emoţii galopante, parcă sunt în faţa unui extraterestru, în loc de în faţa unui public român pe care îl ştiu de ani de zile. Ăsta este şi paradoxul, pentru că deşi sunt de atâta timp în business-ul ăsta, tot nu ştiu ce vrea publicul: o prezenţă distinsă cu vorba aleasă, vrea ceva zglobiu în cadrul, vrea ceva ieşit din tipare? Ce vrea? Ba e chiar mai greu la nuntă. Când mă cheamă cineva la nuntă, e vorba de experienţă. Adică eu de-a lungul celor 24 de ani, mi-am spus: „Băi, eu trebuie să-mi cunosc din ce în ce mai bine publicul, iar când ajung în faţa lui, orice fac, trebuie să se concluzioneze cu un zâmbet, aplauze sau mi-a plăcut băiatul ăsta“. Dacă niciuna dintre variante, nu am fost eu pregătit. În sensul ăsta, deşi e luată în băşcălie chestia asta cu nunta şi botezul, sunt cel mai grele întâmplări. De ce? Pentru că acolo te ajută intuiţia. Cineva – mirele, mireasa, naşul mare, habar nu am – te vrea acolo. Dar restul de 400-500 de oameni sunt fanii mei? Mă urmăresc? Mă îndrăgesc? Habar nu am. La fel se întâmplă şi la zilele unui oraş, m-a chemat cineva acolo, dar restul oamenilor de acolo mă place? Va trăi cu mine spectacolul? Sau se va întoarce cu spatele şi voi avea un singur spectator în faţă? La Sala Palatului e puţin mai uşor pentru că te duci targetat. Dar şi acolo, poate cineva e forţat să vină. Poate soţul a adus-o pe soţie să-i facă un cadou, dar soţul e ăla: „Da, hai, cântă Brenciu“. Provocarea mea e soţul, care stă cu mâinile încruşişate şi îşi dă ochii peste cap. Poate îi place alt stil de muzică. Deci, pentru mine, orice tip de spectacol este o provocare şi există emoţie. 

Concurenţii îţi transmit emoţii?

Hai să-ţi spun încă o chestie de la audiţii. Audiţiile de la „X Factor“ trebuie să le primeşti cu zâmbetul pe buze. Cine se aşteaptă să facem şcoală de muzică în audiţii, nu îşi confirmă aşteptările. La „X Factor“ este bucurie, aşa le spuneam şi colegilor mei. Experienţa mea de membru al juriului, de la „Vocea României“, la „X Factor“, m-a învăţat de toate. Am plâns de multe ori. Am plâns şi acum la audiţii. N-o spun ca un fel de mândrie personală, dar eu, când vine fluviul peste mine, îl las să mă ude. A venit o fată, Jennifer, o italiancă de 17 ani care ştie foarte bine româneşte, şi a cântat o arie cu voce de bel canto şi la final am plâns. Nu mai sunt omul care îşi opreşte reacţiile, nu mai sunt omul care zice: Băi, nu plâng acum că nu e bine la televizor. Sunt omul care din 2011 a dat frâu liber sentimentelor. Pentru că dacă vrei să transmiţi lucruri importante pentru public şi dacă vrei să-ţi fie aproape, atunci tratează-l deschis. Nu cu fiţe, nu cu infatuare şi sub nicio formă cu o atitudine de „Băi, ştii cine sunt eu?“. Am întâlnit de-alungul anilor atâţia oameni faimoşi care au devenit necunoscuţi pentru că această notorietate este precum postul pe Facebook- azi e, mâine te-a uitat toată lumea.

Sunt poveşti ale concurenţilor care te-au impresionat foarte mult?

Una dintre poveştile care îmi stă în cam şi acum este din primul an de X Factor, când a venit un tip de doi metri şi a cântat „Nessun dorma“. Eu sunt foarte apropiat de bel canto pentru că asta am studiat în primii ani de muzică şi atunci când o face cineva şi o face bine, las toată energia cântecului să mă invadeze, îmi deschid toţi porii. El a cântat piesa asta impecabil şi l-am întrebat despre viaţa lui şi mi-a spus aşa: „Domne, eu în urmă cu 10 ani nu cântam, nu aveam studii muzicale, şi deodată am avut un accident pe motor, mi-am rupt picioare, mâini şi în spital, când îmi îndreptau oasele, am început să cânt.“ Sigur că unii îşi pot înfrumuseţa povestea şi şi-o pot dramatiza, spre bucuria urechilor şi ochilor noştri, dar nu era cazul lui, pentru că omul era prea simplu ca să improvizeze ceva spectaculos. Ca atare, am luat-o de bună. Era un motociclist, îl chema Sergiu Braga, a fost o întâmplare care spune multe despre oameni în general. Oamenii şi poveştile lor sunt unde dintre cele mai bune motivaţii pentru noi, să mergem mai departe, să avem încredere în noi. Eu le iau de multe ori în considerare şi spun: concurenţii sunt combustibilul nostru. 

Cele mai multe satisfacţii ţi le aduce muzica sau show-urile TV?

Cele mai mari şi frumoase satisfacţii, fără îndoială, mi le-a adus muzica, dar cum mie îmi place să vorbesc, asta e o problemă a mea, şi trebuie să o fac în mod echilibrat. Au fost clipe în viaţa mea în care la anumite emisii, pentru care eu, cel de astăzi, mi-aş da o palmă peste frunte, mă uitam să văd ce am vorbit şi cum m-am băgat peste vorba altuia şi l-am sărit şi l-am invadat şi l-am terminat de nu mai putea să zică nimic şi mi-am dat seama că e prea mult, Horia. În viaţa mea au fost întâmplări în care am zis „E prea mult!“. Efervescenţa e bună, dar săritul peste cal în anumite momente şi limbajul pe care îl foloseşti sunt nişte chestii foarte delicate. E adevărat că unora în public le plac şi extremităţile, dar eu vreau să fiu un om al publicului, al oamenilor deschişi. Comportamentul tău îţi desemnează şi publicul pe care îl ai.

Ce pregăteşti de Crăciun?

De Crăciun, pregătesc aşa (scoate din cutia pregătită): un telefon, nişte ochelari de soare şi o cheie de la maşină. Acesta este cadoul meu de Crăciun. De Crăciun pregătesc cel mai greu spectacol de până acum, de la Sala Palatului. Pentru că vor fi două spectacole în aceeaşi seară. Pe 9 şi pe 10 decembrie voi avea de făcut unul dintre cele mai complexe spectacole de până acum şi, în acelaşi timp, unui dintre cele mai surprinzătoare. Crăciunul concide şi cu stilul prin care am ales să-mi prezint spectacolul. De fiecare dată, oriunde mă duc, iau un cadou cu mine. Aşa s-au vândut primele peste 1000 de bilete, în august, şi prin intermediul acestui lucru. Le-am promis că dacă dau o comandă de bilet, au un cadou de la mine. Au plecat 150 de cadouri şi în fiecare cadou erau câte trei elemente diferite pentru fiecare cadou. Am încercat din prima să anunţ spectacolul ca un cadou. 

Spectacolul de Crăciun cere cea mai multă energie?

Este prima dată când merg în decembrie. Este o mare provocare pentru că sunt 3 oameni pe care îi ştiu de ani de zile făcând spectacole în decembrie: Fuego, Hruşcă şi Bănică. Oamenii ăştia deja sunt deja ulta cunoscuţi: dacă spui Hruşcă spui decembrie, dacă spui Fuego spui „Împodobeşte, mamă, bradul“, dacă zici Bănică, zici „Doar o dată-i Crăciunul“ şi vin eu pionierul lunii decembrie. Îţi dai seama că dacă nu fac un spectacol care să mă scoată puţin în evidenţă, „Domn’le, am venit şi eu în decembrie“, atunci o să fie „Băi, ia du-te tu în vară, lasă-ne pe noi în decembrie“. Invitaţii mei sunt unii la care nu te-ai fi aşteptat. Aud şi acum comentarii legate de Andi Moisescu. Andi are o voce de bariton foarte frumoasă şi atunci când l-am invitat la Sala Palatului, acum 5 ani, el a acceptat imediat, şi am văzut şi bucuria oamenilor - „Băi, dar ce caută omul ăsta aici? Cântă, mă!“. Atunci aveam repetiţii şi cu Iulia Vântur, ţin minte că a venit la mine la studio şi chiar mă bucuram că are o voce foarte frumoasă, sensibilă şi mi-ar fi plăcut să colaborez cu ea, dar nu s-a întâmplat, că între timp ea a fost „răpită“ în Serai sau undeva. (Râde)

Când lansezi o nouă piesă?

Piesele mele sunt făcute cu mult drag. O să lansez chiar mâine la Magic FM o piesă care a început ca o piesă epică, de viaţă, dar a devenit o piesă de party. Piesa pe care o lansăm mâine se numeşte „De ziua ta“ şi cred eu că va bucura pe foarte multă lume care îşi doreşte o piesă de aniversare. Aş vrea să cred că o să le placă şi sper că o să fie piesa lor preferată atunci când împlinesc 2-3-45 de ani şi dacă ar fi să mă iau după reacţia publicului unde am cântat-o până acum, ea a fost bună, dar la radio, când asculţi piesa, nu-l vezi pe Brenciu, doar îl auzi. E important să-ţi însuşeşti piesa şi cu mişcări, e esenţial. Săptămâna asta o lansăm pe radio şi sper ca până la sfârşitul lunii să lansăm şi clipul. Am în pregătire alte piese pentru octombrie şi noiembrie şi aş vrea să punctez cei 10 ani de activitate ai mei în muzica românească cu încă un album, al fi al patrulea. Ideea este că tot timpul vreau să fac ceva nou, ceva şi ca să păstrez legătura dintre mine şi public aprinsă, dar şi pentru că simţirile mele trebuie să se concretizeze în ceva practic: o melodie, un album sau un spectacol. Cântările de club sunt şi ele importante, dar sunt mai efemere. Vreau să fac mereu ceva nou, iar la asta mă ajută şi copiii foarte mult. Acasă la noi este starea aia de fericire şi, dincolo de endorfinele alea, mă bucur că am o linişte a mea fără de care nu pot să fiu apt, să vin în faţa publicului şi să spun tot ce am pe suflet.

Eşti atât de energic şi acasă?

Acasă nu eşti energic pentru că vin copiii care sunt energici. Acasă eşti ascultător, ţi se spune că trebuie să faci: „Vreau aia, vreau aia“. Acasă eşti sclav asumat. Acasă eşti omul care face poftele tuturor copiilor, eşti omul care vine în căsuţa copiilor şi stă înghesuit într-un colţ în timp ce Mina pregăteşte un ceai în nişte ceşcuţe goale şi îmi dă să gust din când în când, şi Toma vine şi îmi spune „Am mângâiat-o pe Aida“ – noi avem 4 pisici şi 4 copii. Chestiunea energiei nu are de a face cu vârsta pe care o ai. Încerc să pun asta în aplicare în fiecare zi, neforţat, firesc şi natural.

Horia Brenciu a cunoscut vreodată tristeţea sau depresia profundă?

Da. Există multe gânduri pe care le bifez şi eu la rândul meu, potrivit cărora trebuie să greşeşti în viaţă. Trebuie să te dai cu capul de asfalt, trebuie să-ţi dea cineva o palmă. Dacă nu se întâmplă lucrurile astea nu o să ştii care sunt lucrurile jos şi sus în viaţă. Interesant este că viaţa mea a fost un slalom printre televiziuni, după 7 ani de TVR, am 3 ani la Antena 1, apoi un an şi ceva la National TV, am revenit în 2006 cu primul serial de la Pro TV – „Om sărac, om bogat“ - şi am continuat în 2011 cu Vocea României, urmând ca în 2014 să revin la Antena 1 la X Factor. Numai drumul ăsta îţi poate spune ceva şi despre mine, dar şi despre societatea în care trăim. Despre mine – faptul că eu caut. Dacă îmi zici că totul va fi bine, nu te cred, vreau să pun umărul sau să creez eu binele, nu să-l aştept să vină în braţele mele. De fiecare dată, au fost momente delicate într-o televiziune sau alta şi, dincolo de soarta unei televiziuni sau alteia, există şi drumul meu, de care trebuie să am grijă. Cu atât mai mult că în ultimii ani nu mai sunt singur pe lume. Şi lucrul ăsta mi-a dat o responsabilitate în plus faţă de ceea ce fac eu, dar în acelaşi timp mi-am păstrat nebunia. Soţia mea mă întrebă de ce investesc în anumite lucruri. De fiecare dată când fac un eveniment, investesc în el, în cadoul ăsta de exemplu. De ce? Pentru că timpurile s-au schimbat, nu ajunge un simplu anunţ, trebuie mai mult decât atât pentru a rămâne în fruntea clasamentului în industria muzicală şi, dincolo de asta, să ai un lucru nou să spui în fiecare an. Din păcate, noi nu avem săli de spectacole în ţară, avem săli de sport. În Bucureşti avem alte probleme, ce mai bună sală de spectacole e o sală de congrese. Teatrul Naţional e puţin abordabil şi sunt delicat cu exprimarea, iar celelalte săli au foarte multe carenţe la capitolul fonic. Iar, dincolo de asta, dacă vrei să faci un spectacol, bagi mulţi bani în scenografie şi repetiţii 6 luni de zile, se depune un efort formidabil, care se concretizează într-un spectacol la care profitul nu există ca să merg mai departe şi să bag bani noi în videoclipuri ş.a.m.d. Lucrul ăsta ţi-l poate confirma orice artist de calibru din România care a cântat la Sala Palatului. E o provocare să fii artist în România.

Poate fi considerată muzica un business în România?

A fi artist în România, pentru mine, este considerat un business de suflet. Business-ul este un cuvânt mai rece. Aşa cum spunea iubita mea soţie: „Dar de ce vrei să faci iar concert la Sala Palatului? Iar vrei să pierdem bani?“ (Râde). Ăsta e adevărul, pentru că eu investesc mai mult decât mi se dă înapoi. Gândeşte-te că acum am doi copii mici. Părinţii sunt de acord că trebuie să stai cât mai mult lângă copiii tăi. Lucrul ăsta nu se întâmplă când pregăteşti un astfel de spectacol, asta e prima pierdere. De fiecare mi-am zis că e important să trăieşti viaţa la maximum, să creezi amintiri. Amintirile înseamnă că ai făcut un lucru ieşit din comun, de care îţi aduci cu drag aminte. Dacă eşti plafonat şi faci de fiecare dată acelaşi lucru, o să treacă anul fără amintiri. Eu i-am spus soţiei mele: „Nu vreau să treacă niciun an din viaţa noastră fără amintiri“. Asta înseamnă să petreci timp cu copiii, ca ei, peste 20 de ani, când sunt întrebaţi dacă au amintiri din copilărie să spună: „Nu“ sau „Da, îmi aduc aminte cânt întram cu tata în căsuţă şi făceam ceai“. Asta e prima pierdere. Sigur că există un business, pentru că în momentul de faţă, dacă nu există bani, nu există nici spectacole. Dacă la vârsta mea şi la scurta mea carieră muzicală, pentru că dacă stau bine să mă gândesc la cei din juriul de la X Factor, Ştefan sau Delia, au o carieră muzicală mai îndelungată decât a mea, câteodată nu ştiu de ce mă cheamă lumea, pentru că eu nu sunt un om de mainstream, eu nu am melodiile mele în Media Forest şi nici nu înţeleg câteodată de ce mi se vând spectacolele la Sala Palatului. Nu ştiu ce îi mână pe oameni să cumpere bilet. Şi după aceea, încet-încet, încep să motivez lucrul ăsta cu cea mai adâncă modestie: Mă, poate oamenilor le place ce le ofer ca surprise, ca elemente muzicale, ca interactivitate. Pentru că o parte bună din spectacol este o discuţie cu ei. Deci, deocamdată, este o mare dorinţă de a mea de a avea o relaţie cu publicul, dar este şi un business, pe care îl tratez cu foarte mare seriozitate.