Celebrităţi

articolul anterior articolul urmator

INTERVIU VIDEO Tudor Gheorghe, artist: „Oamenii deştepţi din Securitatea Statului m-au ocrotit“

69
18 Oct 2016 06:08:36
Autor: Alexandra Constanda
Tudor Gheorghe FOTO Eduard Enea
Tudor Gheorghe FOTO Eduard Enea

Cântăreţul şi actorul Tudor Gheorghe, în vârstă de 71 de ani, pregăteşte o serie de spectacole, ocazie tocmai bună pentru a rememora momentele ce i-au marcat cariera şi l-au format. Inevitabil, artistul a făcut o radiografie-laser, cum îi place să spună, a societăţii româneşti, cu bune, dar mai ales cu rele.

I-am strâns mâna lui Tudor Gheorghe la începutul toamnei, anotimpul în care artistul a învăţat să se bucure de o mulţime de lucruri mărunte, „altminteri înnebuneşti.“ Tudor Gheorghe este oltean, neam de piatră, a avut o copilărie minunată alături de ţărănuşii lui şi o adolescenţă dificilă, marcată de faptul că tatăl i-a fost condamnat politic la 22 de ani de temniţă grea, la Aiud. Nu-şi aminteşte ziua în care tatăl i-a fost luat, dar îşi aminteşte sentimentul teribil ce-l încerca în momentul în care trebuia să mintă şi să spună că nu ştie ce s-a întâmplat cu el. Şi cu toate astea, Tudor Gheorghe a absolvit Institutul de Teatru, a fost cândva „o nouă stea“ şi a călătorit dincolo de graniţele ţării în perioada comunistă. Asta pentru că au existat, spune el, oameni deştepţi în Securitatea statului care au înţeles că era doar un copil talentat.

Azi susţine concerte sold-out în cele mai mari oraşe ale României, dar mărturiseşte că se gândeşte la retragere, pentru că nu-şi doreşte să fie „atât de penibil“ încât să continue dacă nu va mai avea putere în corp şi vigoare în glas. Deocamdată le are pe ambele. Şi mai are ceva: un mare talent de povestitor. Tudor Gheorghe are şi un farmec aparte, mânuieşte cu măestrie cele mai alese cuvinte şi îţi vine greu să-l contrazici chiar şi când nu eşti de acord cu el. În cele ce urmează, Tudor Gheorghe vorbeşte cu patos despre muzică, despre poezie, dar şi despre politică, educaţie, cultură, despre problemele spinoase ale României. 

Tudor Gheorghe va susţine spectacolul „Toamna Simfonic“ cu casa închisă, însă pregăteşte pentru publicul bucureştean alte două evenimente - „Declaraţie de dragoste“, pe 14 noiembrie, la Sala Mare a Teatrului Naţional Bucureşti (biletele s-au pus deja în vânzare) şi „Degeaba“.

„Adevărul“: Va fi o altfel de toamnă la Sala Palatului. Cum aţi schimbat spectacolul „Toamna Simfonic“?

Tudor Gheorghe: Acest ciclu al anotimpurilor poeziei române, reluat după 15 ani, îmi dă posibilitatea de a testa trăinicia poeziei şi a hainei muzicale în care am îmbrăcat-o. Am făcut „Primăvara Simfonic“ şi s-a bucurat de un succes extraordinar, a fost nevoie de două spectacole la Sala Palatului, ceea ce e un lucru foarte frumos pentru un artist român.

În primul rând, e foarte important că şi de data asta colaborez cu două insituţii majore, Orchestra Naţională Radio şi Corul Naţional Madrigal. E deja un lucru extraordinar. Sigur că nu m-am mulţumit cu faptul de a relua acel spectacol. Pe mine mă uimeşte cum artiştii vin cu acelaşi repertoriu în fiecare an. Eu nu pot. Aş putea să fiu şi uşor modest, d-aia sunt şi unic în peisajul cultural. (Râde) Eu în fiecare an am două spectacole, unul de primăvară şi unul de toamnă, dar niciodată nu sunt la fel. Eu merg prin toată ţara, în turneu, de fiecare dată cu alt spectacol.

Toamna este reorchestrată, aici Marius Hristescu îşi dă valoarea maturităţii lui de compozitor şi de creator absolut extraordinar. Sună altfel, orchestraţia e alta, acompaniamentul e deja altceva, sunt cântece noi, fabuloase. Repet, este un spectacol care îmi este drag şi regret că nu pot să-l fac mai des. Pe 26 octombrie cânt la Bucureşti, pe 7 noimebrie cânt la Timişoara, am cântat în Craiova, Constanţa, Iaşi, Suceava, Cluj, merg acolo unde am orchestre care îmi pot asigura un spate civilizat. Spectacolul este o încântare, ascult şi mă bucur enorm de mult, de parcă nu eu am scris muzica aia.

Cât de greu este să realizaţi un asemenea spectacol?

E mai greu, am fost întrebat la un moment dat care sunt textierii mei. Când e vorba de spectacolele mele, termenul de textier mă deranjează, în general nu-mi place cum sună. M-a bufnit râsul şi i-am răspuns: „Dragul meu, textierii mei se cheamă Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, George Coşbuc, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Grigore Vieru, adică marii poeţi ai literaturii române.“ De-aia întreaga mea activitate nu trebuie să fie confundată cu ceea ce numim astăzi showbiz, nu sunt din această categorie. Activitatea mea, viaţa mea, munca mea e inclusă în spaţiul cultural-educativ al acestei ţări, pentru că trăim o perioadă destul de amară din acest punct de vedere, în care educaţia şi cultura lasă mult, mult de dorit. Şi atunci încerc şi eu cu minimile mele puteri să umplu acest gol pe care, iată, cei 26 de ani l-au creat în societatea română.

M-a inspirat şi mă inspiră viaţa de azi, bulibăşeala asta în care ne zbatem şi din care nu ieşim

Tudor Gheorghe, cântăreţ şi actor

Aţi declarat că nu vă plac aglomeraţiile de paradă şi snobism şi că aţi fi putut fi un om bogat dacă aţi fi acceptat să cântaţi la diverse evenimente.

N-am ştiut să cânt la evenimente. Pentru mine evenimente sunt spectacolele mele nu altceva. Nu ştiu să cânt în spaţii deschise, în aer liber, la zilele oraşului. Mi s-a spus că fac pe nebunul. Nu! Dintr-un raţionament foarte artistic şi foarte simplu: într-un spaţiu închis emoţia nu se disipează; în aer liber emoţia dispare, se pierde. Însă marile show-uri în aer liber, ca Michael Jackson, Tina Turner, André Rieu, compensează prin fast, prin lasere, prin imagini, ori la mine nu e important asta, la mine importante sunt calitatea vorbelor şi ideea de a comunica o stare sufletească.

Cu ce vă mai ocupaţi timpul?

Pregătesc în noiembrie pentru bucureşteni un spectacol incitant şi absolut minunat, „Declaraţie de dragoste“. Este o poezie mai puţin cunoscută a lui Adrian Păunescu. El a fost receptat ca un poet al societăţii, un om implicat în viaţa socială, lăsa impresia unui tip dur până la brutalitate, în spatele acestui personaj era un om de o sensibilitate absolut fabuloasă. Eu l-am cunoscut bine, bine, bine, l-am cunoscut şi prin faptul că m-a şi cununat şi fiul meu îi poartă numele. Când spun că îl cunosc ştiu de ce spun asta. Aveam dialoguri lungi cu el, îmi citea câte o poezie de dragoste. Spre bucuria cititorului şi iubitorului de poezie din România, Păunescu se îndrăgostea des şi era de multe ori părăsit şi atunci scria. Poezia lui de dragoste este extraordinară, poezia lui de dragoste i-a dat marea lui dimensiune de poet, în sensul cu majuscule scris. „Eu sunt poet al cetăţii, sunt om care trebuie să răspund durerilor poporului meu, să scriu durerea şi suferinţa lui.“ Dar tematica poeziei păunesciene este fabuloasă. Sunt lucruri care nu se ştiu, dar nu vreau să dezvălui prea multe, se va vedea în spectacol. Apoi, anul trecut nu am făcut spectacolul „Degeaba“ şi mi s-a imputat acest lucru.

De către cine?

Mulţi tineri mi-au spus că aşteptau ca pe o sărbătoare spectacolul „Degeaba“, care este unul agresiv, implicat esenţial în viaţa noastră politică, socială, cu toate durerile pe care le trăim, cu toate neajunsurile pe care le avem. E o radiografie laser a 25 de ani de aşteptări inutile. Spectacolul nu e uşor de digerat pentru anume parte a publicului, dar pentru oamenii de bună credinţă este un spectacol minunat.

Am hotărât să-l reiau, dar l-am schimbat, aproape un sfert din spectacol are poeme noi, la acest spectacol sunt vinovat de tot: am scris şi versurile, şi muzica, dacă e să cerţi pe cineva sunt singurul care poate fi certat. Sunt poeme dure până la sarcasm, dar sunt şi cutremurător de actuale, de contemporane. M-a inspirat şi mă inspiră viaţa de azi, bulibăşeala asta în care ne zbatem şi din care nu ieşim.

În urmă cu mai mulţi ani vă declaraţi mâhnit de starea României. Mi se pare că nu s-au schimbat prea multe între timp, tot mâhnit sunteţi.

Da, aş spune că sunt şi mai mâhnit. Eu sunt un tip plin de optimism, nu sunt vreun melancolic. Dar optimismul meu scade încet-încet, simt că se duce, filosofia mea de viaţă e să mă bucur de lucrurile mici, mărunte, exact cum m-a învăţat profesoara mea, doamna Eugenia Popovici. Vine toamna, mă bucur de culoarea copacilor, mă bucur că a fost rod în vii, mă bucur că s-au copt roşiile.

Dar oare sunt de ajuns doar micile bucurii?

Altminteri înnebuneşti şi eu nu vreau asta, nu are niciun sens.

Tudor Gheorghe: „Eu nu sunt implicat în politică, dar fiecare gest al meu este unul politic“

Credeţi că se mai poate reforma clasa politică sau e doar o iluzie?

Nu. E foarte greu, s-a pornit pe un tipar greşit, experimentele astea cu alegerile sunt total aiurea, politicienii se ceartă între ei, e jenant, omul de rând e debusolat. Ar trebui introdus sistemul american, care mi se pare extraordinar. Să faci întâi o concurenţă reală pentru candidaţii din propriul tău partid.

Dar ce părere aveţi despre implicarea artiştilor în politică, pare-se că devine un trend.

Aici e o întrebare cu două răspunsuri. Teoretic, artistul ar trebui să-şi vadă de ce ştie el mai bine. De pildă, eu nu sunt implicat în politică, dar fiecare gest al meu e un gest politic. Ăsta e absurdul nostru, noi nu ne putem detaşa de lucrurile astea. Am primit şi reproşuri, am fost atacat că de ce ţin cu Ponta, de ce nu ţin cu Iohannis. Dragă, e dreptul meu de român să spun ce vreau. Eu am un singur mare regret în ultimă instanţă: că am avut dreptate.

Credeţi?

Absolut. Este evident. Ce am spus eu atunci? Îmi doresc un preşedinte tânăr, activ, viu, implicat direct în schimbarea societăţii române. Avem un preşedinte, l-a ales poporul, îl respect, e preşedintele meu, fără doar şi poate, am toată stima şi tot respectul pentru preşedintele ţării, aşa şi trebuie, aşa şi fac, dar nu este preşedintele pe care mi l-am dorit. Nu e un preşedinte activ, nu e un preşedinte implicat, îl văd rar.

Revenind la artişti şi politică.

Poţi să te înscrii în partid, să fii militant, să fii partizan, dacă toţi oamenii de valoare se retrag, atunci se duc iar jagardelele în frunte. Nu vezi că toată inteligenţa română fuge? Pentru că aici şi sistemul, dacă nu eşti foarte tare, te toacă. Şi atunci, scumpa mea, eu am de făcut lucruri importante pentru cultura naţională, nu am timp, nervi am, Slavă Domnului, dar nu am timp să pierd cu şedinţe de partid, cu prostii d-astea. Eu după ce mi-am declarat opţiunea faţă de Ponta, am făcut spectacol la Sibiu şi feisbuciştii au scris că abia aşteaptă să-l apla-ude pe Tudor Gheorghe, a venit impresarul la mine: „Domne, e nenorocire, sunt foarte mulţi tineri în sală.“ Şi eu zic: Foarte bine! Spectacolul se chema „Lecţia“, erau 700 de persoane, la sfârşitul spectacolului erau în picioare şi strigau Tudor Gheorghe. Înţeleseseră. Românul nu e prost, lui trebuie să-i explici, nu să-l amăgeşti, să-l minţi, trebuie să-i explici, asta nu fac politicienii.

O ultimă întrebare despre politică...

Toată viaţa e o politică, nu mă deranjează. (Râde)

Nu credeţi că este şi vina noastră pentru clasa politică pe care o avem? Până la urmă, noi am ales-o, am votat pentru aceşti oameni.

Nu trebuie să mai dăm vina pe noi, românii. Mereu ni se spune asta. Nu e vina noastră. Culegem acum rezultatul a 26 de ani de incultură, de lipsă de civilizaţie, abia acum culegem roadele acestui sistem şi a experimentelor făcute. Mă înfior când văd câtă lipsă de educaţie civică şi nu numai este în rândul acestor tineri uşor manipulabili. E foarte important acest lucru. Avem nevoie de o societate română stabilă şi asta nu se poate face decât prin cultură şi prin educaţie.

INTERVIU Tudor Gheorghe: „În toată structura fiinţei mele sunt liberal, dar cine-i liberal în ţara asta?“
 

Tudor Gheorghe: „M-am săturat să tot aud «Vrem schimbare!»“

Care e marea nemulţumire faţă de sistemul educaţional şi cel cultural?

Faptul că în ultimii 26 de ani nu s-a găsit un Guvern, din toate câte s-au perindat, care să aloce mai mulţi bani pentru cultură şi educaţie, asta spune foarte mult. M-am săturat de termenul schimbare. M-am săturat să tot aud „vrem schimbare“.

De ce? Dvs. nu vă doriţi să se schimbe lucrurile?

Eu nu vreau schimbare, eu vreau continuare, vreau ca atunci când vine cineva cu o idee bună să nu vină altul şi doar dintr-un capriciu să spună că vrea schimbare. Nu! Dacă ideea este bună, ia ideea lui şi du-o mai departe, continuă. Asta ne-a lipsit nouă, continuitatea în ideile bune, pentru că au fost idei bune aruncate la coş din interese şi din orgolii mărunte de oameni mici. Eu mi-aş dori un Parlament redus, mic, dar de-o eficienţă cumplită.

Format din ce fel de oameni?

Ce drag mi-ar fi! M-am întâlnit cu aceşti oameni prin lume, toţi doctoranzii ăştia, toţi intelectualii români plecaţi, absolvenţi pe la nu ştiu ce mari Universităţi, din toate domeniile. Avem minţi strălucite în toată lumea asta, ei să vină în Parlament şi ştii de ce?

De ce?

Sunt obligaţi să facă asta, le-am şi spus-o. Aşa cum eu cred foarte tare şi sunt mândru că sunt român, pentru că ştiu două mari evenimente care mă fac mândru să fiu român: perioada prepaşoptistă şi perioada interbelică. Aşa cum acea mână de tineri, pe care la un moment dat însuşi Eminescu îi ridiculiza – „ai noştri tineri la Paris învaţă“ –, ei bine, tinerii noştri plecaţi să studieze la Paris, la Viena, la Berlin, la marile universităţi, înainte de ‘48 s-au întors şi au făcut o ţară, au făcut România. Vreau acum ca toţi tinerii şcoliţi prin toată lumea să se întoarcă să facă România şi atunci legile vor fi clare, că aici e o sufeirnţă mare la noi, legile la noi sunt pline de ambiguitate, de portiţe.

De ce spuneţi că sunt obligaţi să revină?

Sunt obligaţi moral, că sunt români. Ştii ce uşor e să stai departe şi să te vaiţi. I-am cunoscut şi sunt mulţi care vor. Viaţa în diaspora nu e uşoară, indiferent la ce nivel eşti, niciodată un român dus în Franţa nu o să fie cetăţean francez decât la a treia generaţie. Recunoscut nu va fi, întotdeauna va fi outsider.

Deci vreţi un fel de Parlament tehnocrat.

Asta cu tehnocraţii e o prostie. Tinerii trebuie să-şi găsească afinităţile interioare, ori eşti social-democrat, ori eşti liberal. Trebuie să fie două partide puternice şi după cum crezi tu.

Dumneavoastră ce afinităţi politice aveţi?

Eu în toată structura fiinţei mele sunt liberal, dar care-i liberal în ţara asta? Mă identific cu Brătienii mei, meseria mea e una liberală. Şi atunci sunt social-democrat, pentru că ăştia măcar îşi manifestă ideea, chiar dacă nu o realizează, că sunt de partea celor mulţi, laburiştilor.

Cum adică îşi manifestă ideea chiar dacă nu o realizează? Asta înseamnă că mint poporul. Credeţi că e bine?

Treaba lor. Într-un fel ei nu au nicio doctrină. Mai degrabă social democraţii se declară de la început, toate măsurile pe care le-au luat ei sunt evident spre social democraţie. Liberalii, ca să câştige, i-au programe din partea social democrată, ceea ce e o prostie. (Râde)

Tudor Gheorghe: „România nu are nicio aspiraţie acum“

Sunteţi nemulţumit şi de starea culturii, dar vi se pare că românii sunt deschişi...

Românilor li s-a închis uşa spre cultură, românii au fost ţinuţi la uşă, nu li s-a făcut un program cultural. Pe mine mă deranjează foarte tare sistemul de învăţământ din România, faptul că experimentăm mereu. Ni s-a băgat în cap asta: „Domne, ce nevoie are copilul meu să ştie atâtea materii.“ El vrea să fie ca americanul, numărul 1 într-un singur domeniu, restul nu-l interesează. Nu e bine, nu trebuie să fim ca americanii. Din punctul meu de vedere, asta este o jignire adusă capacităţii de asimilare a copilului român. Copilul român e un copil inteligent, doritor să afle cât mai multe, dă-i baza din toate materiile şi când va fi să-şi aleagă, o va face. Eu am dat examenul de Bacalaureat la 12 materii. Şi ăştia se vaită acum că de ce să dea la trei materii, de ce le trebuie.

E rău să vrei a excela într-un singur domeniu?

Nu ai cum să fii un medic idiot. Nu ai cum! Din păcate nu mai sunt, dar înainte fiecare mare centru medical din România avea Orchestra Simfonică a Medicilor. Nu-ţi mai dau exemplu câţi poeţi de mare clasă erau medici. Am cunoscut şi cunosc medici extraordinari din această ţară, dar care sunt de o deschidere culturală de te sperii. Am cunoscut şi cunosc ingineri, dar cu care poţi discuta oricând despre Wagner, despre Shostakovich, despre Cehov, despre Shakespeare. Nu poţi să fii o valoare într-un domeniu şi să ai ochelari de cal.

Nu toată lumea e făcută să fie aşa, nu toată lumea are capacitatea de a fi aşa. Dar e nevoie şi de un meseriaş foarte bun, nu vezi că nu mai avem isntalatori, sunt pline afişele la mica publicitate, nu sunt.

Să fie oare pentru că românii au aspiraţii mai înalte acum?

România nu are nicio aspiraţie acum, România trece printr-o perioadă în care încearcă să supravieţuiască.

România are şanse de supravieţuire pentru că suntem un popor plin  de fantezii şi găsim subterfugii, dar cărarea noastră, drumul nostru încă nu l-am găsit

Tudor Gheorghe, cântăreţ şi actor

Credeţi că va reuşi?

Are şanse pentru că suntem un popor plin  de fantezii şi găsim subterfugii, dar cărarea noastră, drumul nostru încă nu l-am găsit. Eu cred enorm de mult în potenţialul creativ al acestei naţii, noi suntem încă un popor tânăr din punct de vedere creator, faţă de Franţa, Germania, Anglia.

Spuneaţi mai devreme că ni s-a închis uşa către cultură? Cine ne-a închis-o?

Noi înşine, cei care ne-au condus, pentru că nu au fost cei mai rafinaţi oameni, din păcate. Mi-aş fi dorit o clasă politică...mi-aş fi dorit să intri în Parlamentul României şi să te cutremuri de nivelul la care se discută. Am asistat la o şedinţă a Parlamentului britanic, la Ottawa, în Canada, să fi văzut la ce nivel se discuta...

Spuneaţi că tinerii sunt uşor de manipulat. Deci nu sunteţi din cei ce au încredere că noua generaţie va face diferenţa.

Ba da, cred enorm de mult în această generaţie, cred că ei vor fi salvarea acestei ţări, dar trebuie să se trezească, să-şi dea seama, ei încă nu ştiu, şi tot de la învăţământ se trage. Pe mine mă îngrozeşte când îi văd că ies de la BAC, sunt de-o inconştienţă...Mai apare şi câte un băiat elegant, o fată frumoasă care spun: „Nu am luat decât 9,87 şi sunt supărat.“ În ăştia îmi pun speranţa, nu-mi pun speranţa în ăla care zice: „Să moară mama, am luat 2, mă duc la mare.“ Nu ăştia vor conduce România. Aşa trebuie să fie.

Îmi amintesc de o declaraţie controversată a Rectorului Universităţii „Babeş Bolyai“, Ioan Aurel Pop, care critica „generaţia Google, Facebook“ şi spunea că e formată din oameni lipsiţi de cultură generală şi de orizont artistic. Vi se pare că există o prăpastie între generaţii?

Luat ca instrument de informare, internetul este fabulos, este extraordinar, este cea mai mare invenţie pusă în slujba omenirii, dar acest instrument se poate întoarce împotriva omului când e folosit de oameni incapabili, oameni care nu au discernământul necesar, de oameni care nu caută ce trebuie pe internet, nu informaţia. Un puşti din clasa a VII-a e mai informat decât mine când eram student, el ştie tot, acum e important ce selectează. Sunt tineri care se uită pe Facebook, care îşi fac poze, selfie, nu sunt fan Facebook.

Ne întoarcem la educaţie.

Evident!

Tudor Gheorghe, între o copilărie minunată şi o adolescenţă foarte grea

Aş vrea să ne întoarcem puţin şi în timp, la copilăria lui Tudor Gheorghe din satul Podari. Cum a fost?

Eu m-am bucurat de tot ceea ce înseamnă frumuseţea copilăriei, ca în versul eminescian – „Băiet fiind păduri cutreieram.“ Până în ’59, când tata a fost arestat şi închis, am avut o copilărie extraordinară. Copilăria unui copil de ţăran alături de ţărănuşii lui, cu vacile, cu oile. Toamna era un anotimp absolut fabulos, veneam cu vacile acasă şi până să apună soarele plecam prin vii să vedem ce au mai uitat culegătorii. Toţi aveam viţă de vie acasă, dar nu era nimic mai bun decât strugurele ăla pe care îl găseam pe câmp. Am avut o copilărie minunată, adolescenţa mea a fost foarte grea.

Chiar vreau să-mi construiesc la Podari o căsuţă mică, liniştită, să mă retrag acolo, să încep să scriu.

Vă gândiţi la retragere?

Sigur, nu o să fiu atât de penibil încât să continui dându-mi seama că nu mai am forţa fizică şi impactul puternic pe care glasul meu îl are acum. Când îmi voi da seama că nu mai pot cânta cu aceeaşi vigoare, cu aceeaşi forţă, mă voi retrage. Să fac playback după discuri din tinereţea mea? Nu!

Sunt însă şi actori care acceptă greu sau deloc ideea retragerii.

Mie mi-a dat Dumnezeu şansa extraordinară a plurivalenţei mele artistice, pentru un actor care a jucat o viaţă întreagă juni primi, bătrâneţea este ultima şi cumplita tragedie. Actorii mari trec în zona compoziţiei, eu am pornit în teatru ca un june prim de comedie extraordinar. Se scria despre mine când am terminat Institutul că sunt o nouă stea. Eram fermecător, eram şarmant.

Aminteaţi de tatăl dumneavoastră, aţi avut probleme din cauza faptului că a fost deţinut politic?

Tatăl meu a fost condamnat politic 22 de ani, pe timpul comuniştilor, iar eu atunci am terminat un institut de teatru şi am ajuns ce sunt. Nu am avut probleme. Tu crezi că cei de la cadre nu ştiau, dar au zis: „copilul are talent, lăsaţi-l, mă, în pace, ce vină are el.“ Au fost oameni care mi-au şi atras atenţia la un moment dat: „Opreşte-te, nu mai spune, că nu e bine.“ Se face o mare confuzie între Securitatea torţionară, care te aştepta să spui un banc cu Ceauşescu şi să te ia să te bată, şi Securitatea statului. Şi pe mine oameni aleşi, oameni deştepţi din acea Securitate m-au ocrotit. Eu am fost mai mult plecat în străinătate înainte de ‘89 decât după.

Când aţi plecat prima dată?

Am plecat cu Teatrul de Păpuşi din Craiova la un festival lângă Paris. Nu eram căsătorit, nu eram membru de partid, tată făcea puşcărie, nu aveam nicio şansă, cum să-mi dea mie voie Securitatea să plec în Franţa? Şi atunci domnul Davidescu, directorul teatrului, s-a dus la Bucureşti la un anume tovarăş Ştefan Andrei, care era din sat cu mine şi care s-a dus la miniştrii lui: „Eu îl ştiu, îl cunosc şi nu numai că nu rămâne, ăsta va duce o politică adevărată şi frumoasă românească oriunde va merge.“ Şi de atunci...

Nu v-aţi gândit niciodată să rămâneţi în străinătate?

Nu, absolut niciodată, nici măcar un gând nu mi-a trecut vreodată. Eram tentat cu tot felul de lucruri, eram rugat, la prima mea deplasare în America numai că nu plângeau ăia. Diaspora înainte de ‘89 era cu totul altceva decât e acum, românii care plecau atunci în străinătate nu erau lăcătuşi mecanici, zidari, culegători de fructe. Nu, erau intelectuali, care mergeau la congrese şi rămâneau, nu rămânea oricine şi tocmai de-aia în clipa în care alegeai calea pribegiei rupeai cu ţara, rupeai cu familia, nu mai aveai nicio şansă să te întorci. Era clar că dacă plecai şi te întorceai te închideau, iar durerea şi disperarea erau reale, materiale aproape. Prezenţa mea la românii de acolo era salvatoare, eu veneam şi le cântam de părinţi, de iubiri, de acasă. Îţi dai seama ce însemna să mă duc în Detroit şi să le cânt „cărăruie, cărăruie care duci la Bucureşti“?

INTERVIU Tudor Gheorghe: „Oamenii deştepţi din Securitatea statului m-au ocrotit“

   

Generaţia asta care acum are totul trebuie să ştie lucrurile astea. Ei s-au trezit dintr-odată că au dreptul la orice şi li se cuvine tot. Eu sunt împotriva definitiv ideei de a nu exista uniforma şcolară. În ’90, când m-am dus la un liceu şi am spus acest lucru, m-au huiduit copiii. Eu nu zic să purtaţi nenorocirea aia de am purtat noi, vă adunaţi voi şi decideţi cum să fie uniforma liceului, care ar trebui să fie şi o mândrie. E o splendoare să vezi că fiecare liceu are uniforma lui. În clipa în care există această inegalitate extraordinară în soceitatea românească de azi, vine un copil foarte bine dotat, o fetiţă foarte sensibilă şi deşteaptă şi nu are în ce să se îmbrace, pentru că mama ei stă la ajutorul social pentru că are 40 de ani şi nu o mai angajează nimeni, şi vine în aceeaşi pereche de pantaloni, iar fata buticarului vine cu toate ifosele pe ea şi se uită de sus. Asta e din păcate societatea română, o spun cu mare durere şi mare tristeţe.

Vă mai amintiţi ziua în care tata a fost arestat?

Nu. Nu. Nu l-am mai văzut, atât.

Dar v-a afectat profund.

Enorm. Faptul că a trebuit să mint în permanenţă. Mama a divorţat, sfătuită de un avocat, şi eu am spus mereu: Nu ştiu, a plecat de acasă. Pentru un copil de 14 ani să spună aşa ceva era cumplit. 

Tudor Gheorghe: „Liiceanu şi Pleşu sunt doi scriitori fără operă“

V-aţi refugiat în studiu. 

Da! Mie mi-a plăcut să învăţ, să citesc, să ştiu. Eu discutam cu profesorii, am avut profesori eminenţi. Plus că actorii trebuia să se bată să obţină roluri. Eu am avut ghinionul să lucrez cu nişte regizoare care nu mă vedeau în niciun rol şi atunci a trebuit să fac ceva să demonstrez că am talent şi aşa s-a născut menestrelul Tudor Gheorghe, menestrel la porţile dorului, omul care a încercat să aducă poezia la forma ei primară, la poezia-cântec. M-am luptat pentru asta. Te lupţi. Îmi spunea o prietenţă actriţă de un moment de la Gala HOP: „Dragă Tudor, a venit Caramitru şi a făcut un recital de poezie, în sală eram noi, actorii vechi, ăştia tineri, viitorii actori erau afară, fumau şi beau bere pe scări.“ Păi, bă, tată, te lupţi ca să demonstrezi. Sigur, în teatru există şi şansă, dar meseria asta e aşa: trece un tren prin gara vieţii tale, o dată trece, dacă nu eşti pregătit să urci în vagon, nu-l mai  prinzi. Trebuie să fii pregătit în permanenţă, trebuie să fii într-o permanentă pregătire interioară, fizică, psihică. Eu mă uit la ei acum, nu toţi, dar la mare parte, şi nu înţeleg nimic din ce spun pe scenă. Sunt fireşti, da, există un firesc pe scenă, dar ăla e teatral. Şi ne întoarcem din nou la educaţie, la cultură. Să ştii că nu-ţi dă nimeni în viaţă, nu aştepta, trebuie să faci, să demonstrezi. Mi-a zis mie un actor foarte bun, Ion Pavelescu, eu făcusem deja nişte roluri bune şi mi-a zis: „Eu o să plec de aici, tu să ştii însă că nu-ţi dau locul meu, trebuie să ţi-l iei. “ Nu poţi să vii să ceri tot timpul. Vrem asta. Bun, dar tu ce faci?

Mie îmi place de băieţii din „Las Fierbinţi“, sunt fan, sunt nişte actori excepţionali. Nu toate episoadele sunt bine scrise, dar este de departe cel mai mişto serial din România. Intelectuaţii, „esteţii“ întreabă: „Ai citit ultima chestie a lui Pleşu?“ M-aţi tâmpit, m-aţi omorât cu Pleşu şi cu celălalt, ăştia deştepţi amândoi au ştiut foarte bine să speculeze vidul de după ‘90, au scris atunci nişte chestii d-astea, „Apelul către lichele“.

O să scoateţi şi o carte.

Da şi în ea sunt foarte rău cu societatea română, se cheamă „Vă dau un an din viaţa mea“, este un jurnal al unui individ care a bântuit timp de un an toată România şi Basarabia cu un spectacol. Ce se întâmplă în România timp de un an cu spectacolul meu, în jurul spectacolului meu şi în toată ţara. E cu un umor fabulos cartea, o să râzi de te prăpădeşti, şi la un moment dat scriu şi despre ăştia doi fără jenă. Doi scriitori fără operă! Ce au scris? Păi pui unul dintre ăştia doi lângă Barbu, lângă Dumitru Radu Popescu, lângă Păunescu, lângă Nichita, lângă Vulpescu, lângă Sorescu? Ăştia au lăsat o dâră în urma lor în cultură.

Domnul Liiceanu a tradus Heidegger

Jos pălăria pentru Heidegger.

Mă enervează faptul că li se spune filosofi. Filosof eşti la 16 ani când descoperi o chestie fabuloasă şi pe urmă o viaţă întreagă acumulezi cultură ca să umpli cu sens ideea ta filosofică. Când ştii multă carte nu mai eşti filosof, nu mai ai scăpărare, nu mai ai nebunie. Norocul lor că l-au cunoscut pe Noica. Nu am vrut să intru în dialogurile astea cu ei, eu am multă treabă.

M-am dus la Noica la Păltiniş, m-am dus să-i colind într-un Crăciun, m-a pus dracu şi i-am cântat o singură strofă, de dobitoc m-am dus cu cobza, şi i-am zis: „Pasăre galbenă în pene, ce dai vreme peste vreme, şi soroc peste soroc, nu mă vezi cum ard în foc.“ Şi el mi-a spus: „Îţi dai seama ce mi-ai spus? Eu nu mai am mult de trăit, trebuie să mă gândesc ce înseamnă: «ce dai vreme peste vreme şi soroc peste soroc. Trebuie să mă gândesc o viaţă de acum încolo la asta...» Ăştia sunt filosofii!

Nu, or să mă înjure mulţi, d-abia aştept, păi dacă nu te înjură nu ai un haz, dar e frumos. Nu, că sunt lucruri aşa de frumoase în carte, momente de aduceri aminte, ajung la Soroca şi-mi aduc aminte de o întâmplare extraordinară. După o noapte din aia făcută moldoveneşte, ruseşte, cu Doga, cu Grigore Vieru, cu Emil Loteanu, Ion Ungureanu, fost ministru al Culturii, ne-am dus la Bulibaşa din Orhei, o noapte de vis, cu icre negru, cu porţelanuri rafinate, cu aurărie, au adus o trupă de dansatori de la Teatru Ţigănesc din Odesa, Doga s-a apucat să cânte la pian, Grigore să salmodieze nişte versuri senzaţionale de-ale lui şi pe la ora 4 dimineaţa am plecat. Când coboram scările Andrei Strâmban zice: „Frate Tudore, vezi tu câinele?“ Bulibaşa avea un câine, un maidanez nenorocit, o arătare jigărită, era în lanţ. „Du-te şi păleşte-l pe dată cu piciorul.“ Cum să dau într-un câine, suntem beţi, dar nu nebuni. „Du-te că de nu îl pălesc eu.“ Şi s-a dus, dar doar s-a făcut că-l loveşte. Şi în clipa aia toţi aburii alcoolului din capul meu s-au risipit. Ca să sfideze toată opulenţa slavă şi toată sărăcia moldavă, nenorocitul ăla pusese câinelui dinţi de aur.

INTERVIU Tudor Gheorghe: „Pleşu şi Liiceanu sunt doi scriitori fără operă“
 

Ce mai înseamnă azi credinţa?

De când e lumea şi pământul, în momentele de criză economică, socială, de neîmpliniri, de neajunsuri, omul caută spijin la divinitate. Pe măsură ce se înăspreşte existenţa cotidiană în egală măsură omul se îndreaptă spre Dumnezeu. Şi către Biserică pentru că acolo ştie românul că îl găseşte pe Dumnezeu. Românul nu are educaţia aia biblică, reală, în care spui că Dumnezeu e în tine şi îl găseşti pretutindeni dacă îl cauţi, românul ştie de mii de ani că acolo în biserică e locul Lui. În bisericuţe mici.

Şi e rău?

Nu am avut voie să fim mai mari de atât. În Transilvania numai bisericile catolice aveau voie să fie mari, ale noastre mititele. Lasă-mă şi pe mine să am un simbol, dă-mi şi mie Catedrala pe care o merită sufletul acestui neam, dă-mi Catedrala Neamului şi nu mă mai certa că vreau chestia asta. E locul unde românul ştie că îl găseşte pe Dumnezeu. Tatăl meu a fost cântăreţ de biserică, iar eu am cunoscut marii prelaţi ai acestei ţări, de la Înalt Preasfinţitul Nestor Vornicescu (fost Mitropolit al Olteniei) până la Antonie Plămădeală (fost Mitropolit al Ardealului). Am cunoscut cele mai luminate minţi ale ortodoxiei române, l-am cunoscut pe Prefericitul Daniel când era Mitropolit la Iaşi, un om de o cultură cutremurătoare; nu vă daţi seama ce sfinţenie poate să exite în Teofan (Teofan Savu, Arhiepiscop al Iaşului şi Mitropolitul Moldovei şi Banatului – n.red.); ce cultură e în Streza (Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului – n.red.); ce spirit gospodăresc şi ce bunătate e în Ioan (Ioan Selejan, Arhiepiscopul Timişoarei – n.red.); nu vă puteţi da seama ce nopţi am petrecut cu Bartolomeu Anania, dezbătând mituri esenţiale ale cântecului popular românesc. Există preoţi cu har dumnezeiesc şi există funcţionari sau preoţi de colac. Există profesori universitari la care se bulucesc studenţii pentru că ştiu să le vorbească şi există profesori pe care îi ocolesc toţi. Omul sfinţeşte locul. Un om sfânt face dintr-o biserică lăcaşul lui Dumnezeu.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

69 Comentarii

gyll
18.10.2016, 07:37:22

Da,da,iar ca răspuns la ”ocrotit un copil talentat”!s-a găndit și el,după 1989 nșă le răspundă cu aceeași monedă susținănd cu fervoare ”de os tare oltenesc” toxina numiră PSDR-PSD condusă de gașca de securiști ăn fruntea cărora se afla criminalul Iliescu,da,da.

+25 (33 voturi)
Adrian Foangă
18.10.2016, 08:03:56

Niciun om sub 50 de ani nu merge la concertele lui Tudor Gheorghe. El are succes la pensionari, la sfertodocti educati pe vremea lui nea Nicu...e din categoria lui Dan Puric... mizeaza pe nationalismul de mucava care umfla taratele in omul de rand.

+20 (36 voturi)
Popa Pius
18.10.2016, 07:58:02

Sigur ca daaa. Păcat de talent, că nu este susținut și de caracter. ”Votați-l pe Ponta că este român verde de-al nostru” - vi se pare cunoscut sloganul, nu? Să tot pupi în fund Securitatea, atunci... mai ales cînd te duci cu scripca pe la sindrofiile lor și le mai scapă și ceva printre degete. Pfoaaaa.

+30 (32 voturi)
Ioannis Karathomas
18.10.2016, 07:58:41

Ce este mai probabil: ca securistii sa fi avut brusc un acces de constiinta si de mila crestina, sau ca acest individ era un turnator sau colaborator platit de ei ? Mai ales ca dupa revolutie el a avut usa deschisa in politica, in partidul PSD/USL, anume partidul cel mai corupt care a existat vreodata in istoria romaniei.

+24 (24 voturi)
Popa Pius
18.10.2016, 08:24:33

Uitasem - do'nșoară Alexandra Constanda, vezi ca Dere Popescu e de fapt D.R.Popescu. Da' pe feisbuci nu scrie asta...

+17 (17 voturi)

Vezi toate comentariile (69)