INTERVIU Vlad Logigan, actor: „Cred că regizorii de film din România mă vor căuta mai puţin după «#Selfie» şi, mai ales, după «Ai noştri»“

Actorul Vlad Logigan (33 de ani), cunoscut publicului în special pentru rolul lui Magi din „#Selfie“ şi, mai nou, drept Horaţiu din „Ai noştri“, noul serial de la Pro TV, a povestit pentru „Adevărul“ despre actorie, roluri, teatru, film, visuri şi deziluzii.

„Adevărul“: Ce crezi că îi apropie pe oameni de actorie?

Vlad Logigan: Foarte bună întrebare. Visarea poate… Poate că nu e aşa, dar asta cred eu. M-am întrebat mult timp de ce spectacolele sunt seara şi nu sunt dimineaţa sau după-amiaza. Sigur că oamenii lucrează, dar nu cred că e ăsta motivul, că aşa e şi sâmbăta, şi duminica. Cred că se ţin seara pentru că atunci începem şi noi să fim mai predispuşi să visăm, să acceptăm ceva ce e imaginat şi nu adevărat. Când spun visare, spun şi poveste, şi imaginaţie. Cred că ne place asta, într-un fel. Avem concretul zilnic, plăteşte facturi, lucrează, fă aia şi ailaltă şi cumva asta te ajută să te rupi de realitate. Cred că avem nevoie şi de asta, altfel am fi nişte roboţi.

De ce ai ales profesia de actor?

N-am ales-o eu, ea m-a ales pe mine sau întâmplarea a făcut că ne-am ales reciproc. La şcoală erau nişte inspecţii, se puneau inspectorii în ultima bancă şi profesorii aveau lecţie deschisă. S-a întâmplat asta printr-a patra la mine, cu proful de franceză, care era şi director. El a organizat o serbare comunistă, ne-a pus pe toţi în faţa clasei. Mai o poezie, mai un cântec, mai o scenetă şi toată chestia asta era plictisitoare şi unul dintre copii a ţâşnit în faţă şi a început să-i anime pe inspectori, că era lălăită toată treaba, şi oamenii au început să râdă, au cântat amuzaţi. Ăla eram eu. Şi i-au zis mamei: „Doamnă, daţi-l la teatru, poate se prinde de el“.

Şi mai târziu ce s-a întâmplat?

M-au dat imediat la un cerc de teatru la Palatul Copiilor din Iaşi. Mi-a şi plăcut, m-au şi premiat pe la toate festivalurile de copii. Apoi au înfiinţat prima clasă de actorie la liceu, prin 2002, la Iaşi, Cluj şi Bucureşti. M-am dus acolo şi dintr-una în alta uite că…

Care crezi că sunt marile calităţi ale unui actor? Sau calităţile unui mare actor.

Adaptabilitatea aş trece-o printre primele şi poate puterea de a crede în minciuna propusă. Un actor e cu atât mai bun cu cât poate să creadă mai mult în povestea aia. Sigur că actorii au mai multe calităţi şi au nevoie de mai multe calităţi, dar restul sunt antrenabile.

FOTO Pro TV

Ai absolvit UNATC în 2005, care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ai învăţat în facultate, de la profesori şi de la colegi?

Tot, foarte mult. Eu am să-i mulţumesc în primul rând lui Teo Corban, care mi-a fost profesor înainte de facultate, el m-a ajutat să intru la UNATC şi cu el am învăţat ABC-ul. Apoi, în anul I şi o parte din anul II, încă nu-mi spuneau la şcoală lucruri noi. Învăţasem de la el lucrurile astea. Fiecare te completează cumva. Am avut norocul să lucrez şi cu foarte mulţi profesori şi cred că fiecare profesor, oricât de bun sau prost e, are ceva foarte mişto de spus şi ceva mai puţin mişto de spus. Rolul tău e să iei ce-ţi foloseşte ţie. S-ar putea ca ceva ce zice el foarte bine să nu-ţi folosească imediat şi să nu te intereseze, dar să iei o informaţie de calitate medie de la un alt profesor, care ţie în momentul ăla îţi foloseşte mult mai mult. Cred că întânirilea astea cu mai mulţi profesori, oameni, actori, te completează mai bine dacă ştii „să furi“ ce ai tu nevoie în momentul ăla şi poţi să-l faci al tău. Asta e valabil nu doar cu profesorii. La noi, din fericire, poţi învăţa şi după ce ai terminat facultatea. Că faci teatru, că faci film sau televiziune, înveţi întâlnindu-te cu actori mai mari dacă ai ochi să vezi şi urechi să asculţi, dacă nu ţi se pare că ştii deja tot.

Apropo de asta, ai avut vreodată un model în actorie?

Nu, am actori care îmi plac foarte mult, dar şi la ei am lucruri care nu-mi plac sau pe care le-aş vedea făcute altfel şi actori după care nu mă dau în vânt, dar când mă duc să-i văd, caut ceva să-mi placă, pentru că mai greu exerciţiul ăsta decât invers. Când te duci la un spectacol sau la un film care nu ţi-a plăcut, să te gândeşti ce a fost, totuşi, mişto, mi se pare că ieşi mai câştigat. Ceva trebuie să fi fost bine acolo, o secundă, două, cinci minute, un decor, o privire, o replică, ceva.

Ai jucat în foarte multe piese de teatru. Care a fost rolul cel mai aproape de sufletul tău? Sau poate cel mai greu.

Caut să nu le diferenţiez aşa, pentru că nu prea fac lucruri care nu îmi plac, asta trebuie să ştii despre mine. Sunt faimos că plec din chestii importante dacă nu îmi plac. Nu îmi place, nu mă interesează. Şi atunci, dacă merg cu filtrul ăsta înainte, mi-e greu să le diferenţiez.

Vlad Logigan în piesa „Ţarul Ivan îşi schimbă meseria“ FOTO Facebook

Atunci care a fost o provocare?

Sunt provocări diferite. De exemplu, am jucat rolul unui orb la un moment dat şi asta a fost o provocare pentru că a trebuit să fac o mie de exerciţii cu lumina stinsă, să-mi creez nişte reflexe, m-am dus la Asociaţia Orbilor să vorbesc cu nişte oameni de acolo, să văd cum sunt ei şi să-mi povestească puţin. M-am dus şi la alţii, am găsit o familie în care ambii soţi orbiseră pe parcurs, dar aveau copii care vedeau. Pentru că nu stăteau prea bine cu banii, ea tricota şi m-am făcut că am nevoie de un pulover să mă duc să văd aşa un pic cum sunt ei, cum vorbesc. Ea, de exemplu, ţinea să-mi zică culorile: „Aveţi acolo un coş, dacă vă place galben sau verde. Mai avem unul albastru în partea cealaltă“. Sunt lucruri pe care nu le ştii. E o provocare că trebuie să înveţi ceva, dincolo de text, mişcare şi partitura emoţională a personajului, înveţi şi un lucru tehnic de făcut: cum să mergi ca orbul, cum nu reacţionează ochiul la mişcare, că îţi vine natural când ai 20 de ani de ani în spate de vedere.

Tot atunci am dat de povestea unui băiat care în liceu era genul chiulangiu şi miştocar şi dacă îţi vine să crezi, de la un spin de trandafir a făcut septicemie, i s-a dus pe ochi şi a orbit. Tipul, la 8 sau 10 ani după asta, a devenit unul dintre cei mai citiţi oameni pe care poţi să-i cunoşti până la ora asta, pe lângă Pleşu şi Liiceanu. Unele roluri nu-ţi cer o pregătire de genul ăsta. Faci un duş emoţional şi cauţi pe acolo, prin ce ai trăit tu.

Te-ai gândit vreodată ce tipologie de personaj ţi-ar plăcea să joci?

Nu-mi doresc, îţi spun şi de ce. Când am dat la facultate, mi-era teamă că n-o să intru la Bucureşti, că la mine, la Iaşi, aşa umblau nişte legende d-astea, că trebuie să dai o garsonieră...Ai mei sunt amărâţi, nu aveau ce să-mi dea, de abia au avut bani de tren să-mi dea. Şi am zis să dau şi la Cluj, dacă intru la Bucureşti, măcar să nu stau un an degeaba. Apoi mi s-a făcut teamă că nu intru nici la Cluj şi am dat şi la Iaşi. Am intrat primul la toate trei cu monologul lui Mercutio (n.r. – „Romeo şi Julieta“ de William Shakespeare). Şi mi-am dorit eu apoi în facultate să-l joc, m-am gândit eu după un an-doi de şcoală că, mamă, acuma, să vezi, după ce am acumulat şi nişte chestii o să fac o treabă... Şi am avut noroc, mi l-au dat să joc la un moment dat, prin anul III şi l-am făcut mai prost ca la admitere, că niciodată ce-ţi imaginezi nu poate să corespundă... Partenerii mei reali nu-mi dădeau replicile cum mi-am imaginat eu, regizorul nu dădea indicaţii cum vedeam eu în visul meu şi atunci... nu ai cum să te ridici la înălţimea a ceea ce ţi-ai imaginat tu, că realitatea e altfel. Şi mai bine nu-mi doresc şi mă bucur de ce primesc. E şi mai sănătos pentru mine, decât să-mi doresc, să nimeresc în piesa aia şi poate primesc alt rol şi o să stau apoi să mă uit două luni la cum repetă ăla un rol pe care mi l-am dorit eu şi nu joacă cum mi-l imaginam eu... pierd timpul. 

Cum e sufletul unui actor sau, dacă vrei, cum e sufletul tău?

(Râde) Şi asta e o întrebare foarte bună, dar nu ştiu să-ţi răspund. El meu e vesel, cred, sau aşa mi se pare că trasmite. Sunt un optimist, greu mă dărâm. Şi dacă mă dărâm, sunt jumătate de zi dărâmat, apoi mă reconstruiesc repede. Nu am coşmaruri, nu am depresii. Dar nu ştiu dacă toţi actorii sunt aşa.

În rolul magicianului din „Selfie 69“ FOTO Facebook

Ce ţi se pare ţie cel mai greu în profesia ta?

Probabil să rezişti. Mulţi caută aşa imediat să fiu faimos, imediat să mă vadă oamenii cu orice preţ, cred că asta ar fi o plasă. Unora li se pare mişto, mie mi se pare că te păcăleşte.

Tu te grăbeşti?

Nu. 

În 2010 ai debutat şi în cinematografie, în „Nuntă în Basarabia“. Cum a fost trecerea de la teatru la film?

Ciudată puţin. Noi nu avem şcoală de film. Mai nou, încearcă nişte băieţi cu şcoala aia de film să facă ceva, dar în esenţă noi nu avem. Universitatea la care şi eu sunt asistent şi predau nu are secţie de actorie de film. Nu se predă asta, cum au americanii: tehnică de gros plan, tehnică de plan mediu, etc. Sunt lucruri care se studiază. La noi nu. Actorul este din start actor de teatru, că aşa e şcoala şi aşa te formează şi înveţi film direct pe platou. Eu în continuare învăţ. 

Te simţi mai apropiat de teatru decât de film?

Sunt mai apropiat de teatru decât de film pentru că am făcut mai mult teatru. La teatru mă simt mai sigur, e mai mult mingea la mine în curte. La film, trebuie să-i cred pe alţii când spun că e OK. „- Tras, merci, gata! – Măi, sigur? Mai vreau o dublă, nu m-am simţit... – A fost bine!“. De la filmare, materialul se duce la montaj, unde montajul poate să te ridice sau să te coboare enorm. Muzica peste montaj contează enorm, uită-te la Psycho, faza aia istorică din duş, cu fata. Dacă te uiţi fără sunet o să râzi. Ritmul montajului, felul în care au filmat, pe care tu nu le vezi şi pe care nu eşti stăpân la filme. Sunt mult mai multe chestii care, la film, nu depind de mine. Trebuie să îi cred pe ăia că au zis că e OK şi să sper că va fi bine. La teatru mingea e mai mult la mine. Nişte indicaţii pe care nu le-am înţeles sau mai slabe de la un regizor, eu pot să le reglez. Azi, în spectacol, văd că la începutul scenei nu funcţionează ceva şi pot să mai încerc în spectacolul următor şi în patru spectacole am reglat-o şi o fac să meargă. La filme nu mai pot să fac asta. Sunt legat la mâini şi mă pun şi eu în sală şi mă rog la Dumnezeu să fie bine ce au făcut ceilalţi. Sunt scene în care la filmare te-ai simţit prost şi ţi se pare că „Dumnezeule, nu, ce am făcut în ziua aia? Nu, nu e bine!“ şi ele arată, de fapt, foarte bine şi scene la care m-am simţit bine şi am râs cu ăia la filmare, „Doamne, ce scenă amuzantă am făcut!“ şi montată nu râde nicio curcă. 

Ascensiunea ta a început odată cu filmul „Selfie“, care a avut succes. Cum ţi-a schimbat proiectul ăsta parcursul?

În niciun fel. Atâta doar că m-am bucurat că a fost un film care a rupt aşa la public, faţă de ce s-a întâmplat în ultimii 10-15 ani în România. Altfel, nu, nu-ţi bate nimeni la uşă să-ţi ofere un rol, din contră, cred că regizorii de film de artă din ţara noastră mă vor căuta mai puţin după filmul „#Selfie“, iar după serialul ăsta (n.r. - „Ai noştri“) şi mai puţin.

De ce?

Pentru că aşa e la noi… Ştii şi tu de ce.

Şi cumva ai acceptat, totuşi, pentru că…

Vrei să lucrezi.

Serialul „Ai noştri“ este primul tău proiect de televiziune?

Da.

Cum îţi descrii personajul, pe Horaţiu?

Un simpatic naiv, un optimist, Horaţiu e un om de treabă. Acum nu ştiu, să vedem ce scriu scenariştii şi pentru sezonul 2, dacă el e şi poliţist cu fapte sau doar cu numele aşa. Aş fi curios să văd. E un om bun, el iubeşte pe toată lumea, oferă credit tuturor - Irinei, părinţilor lui şi părinţilor Irinei -, până la proba contrarie, ca la judecată, până atunci oferă prezumţia de nevinovăţie.

Ce crezi că aduce nou serialul ăsta pe piaţă?

E o combinaţie nouă pe piaţă: un pic de Sopranos românesc, cu un pic de comedie, un pic de familie, e cu de toate. Rămâne de văzut în ce fel îşi capătă identitatea pe sezoanele care urmează.

Distribuţia serialului „Ai noştri“, difuzat în fiecare joi, de la 21.30, la Pro TV 

Care e cel mai mare vis al tău? Nu contează că vorbim pe plan personal sau profesional.

Cel mai mare vis al meu...? Am citit o întrebare undeva: „Dacă toată planeta s-ar uita la televizor, la tine, şi ai avea un minut, ce le-ai spune?“ Nu ştiu ce le-aş spune, dar sper că aş reuşi să-i fac să râdă, măcar un pic. Tot globul să poată ţine minte că, uite, asta a fost ora la care am râs toţi.

FOTO Facebook