Margareta Pâslaru, la Adevărul Live: Este datoria noastră să sprijinim tinerii
0
Cântăreaţa şi actriţa Margareta Pâslaru (72 de ani) a fost prezentă în studioul Adevărul Live, pentru a vorbi despre implicarea sa în cadrul Festivalului Naţional de Teatru (FNT), dar şi despre activitatea sa muzicală prin care susţine cauze umanitare, potrivit propriului motto: „În tinereţe ne străduim să ne facem un nume, la maturitate trebuie să folosim numele spre binele altora“.
Cântăreaţă, compozitoare şi textieră, actriţă de teatru şi film, realizatoare TV şi radio, Margareta Pâslaru a debutat în muzica uşoară în 1958, la Casa de Cultură Griviţa Roşie. După o carieră de excepţie, artista a fost sărbătorită în 2008, la Uniunea Compozitorilor, cu prijelul împlinirii unei jumătăţi de secol de la debutul său. În 2010, artista a primit Trofeul Electrecord pentru discul „Lasă-mi toamnă pomii verzi“.
Considerată de mulţi o artistă complexă, a cărei voce oferă posibilităţi infinite, Margareta Pâslaru a fost sursă de inspiraţie pentru nu mai puţin de 65 de compozitori. Henry Mălineanu, Aurel Giroveanu, Edmond Deda şi Nicole Kirculescu sunt doar câţiva dintre compozitorii clasici ai muzicii uşoare care i-au încredinţat marii artiste creaţiile lor.
Dintre creaţiile sale muzicale fac parte „Timpul“, „Dacă ai ghici“, „Diamant fermecat“ şi „Lasă-mi toamnă pomii verzi“, iar cea din urmă s-a calificat prin votul publicului în „Top 80“ Radio România Actualitaţi, ca fiind una dintre cele mai frumoase melodii din ultimii 80 de ani. Printre filmele în care a jucat se numără „Fumatul strict oprit“ (1961, regia Valeriu Lazarov); „BD la munte şi la mare“ (1971, regia Mircea Drăgan), „Veronica” (1972, regia Elisabeta Bostan) şi „Moartea domnului Lăzărescu” (2005, regia Cristi Puiu).
Până pe 2 noiembrie, în fiecare zi, între orele 16.00 şi 19.00, pe Margareta Pâslaru o puteţi întâlni în Pasajul FNT de la staţia de metrou Universitate.
Cele mai importante declaraţii:
„Adevărul“: Cum aţi ajuns în ipostaza de a vă pune la dispoziţie cele mai frumoase cântece pentru a sprijini actorii?
Margareta Pâslaru: Această tendinţă de a-mi folosi muzica datează încă din 1993, când am început să donez drepturile de autor ale fiecărui material discografic. Am donat inclusiv drepturile volumului meu („Eu şi timpul: Viaţa, vocaţie, viziune“ - n.red.). Din 2010, am creat un fond pentru tinerii extraordinar de talentaţi şi un premiu anual.
Treptat, mi-am dat seama că este nevoie de mai mult şi atunci am început să redirecţionez fie către Spitalul Grigore Alexandrescu, fie către Crucea Roşie, unde sunt voluntar de ani buni, chiar pentru pensionarii Orchestrei Radio. Eu am făcut acest lucru de una singură, dar am simţit nevoia să implic şi alţi colegi, încetul cu încetul. Am avut bucuria de a o întâlni pe Emilia Popescu, i-am povestit şi mi-a dat un curaj suplimentar prin entuziasmul ei. Totul s-a rostogolit ca un bulgăre de zăpadă. Primul disc a avut compoziţii de-ale mele, iar pe CD-ul „Actorii cântă“ au fost imprimate vocile mai multor actori - Emilia Popescu, Marius Manole, Rodica Mandache, Florin Zamfirescu, Maria Buză, Mihai Bisericanu, Ovidiu Niculescu, Corina Chiriac, Marius Bodochi, Mirela Jienescu, Anca Sigartău, Gelu Niţu, Silviu Biriş.
Sunt şi actori care nu au cântat niciodată. Cum i-aţi convins?
Am fost timidă la început, am avut o emoţie teribilă să-i sun şi să le propun să cânte. Dar le-am dat mai multe piese şi i-am rugat să-şi aleagă ce le place. Aşa am procedat cu fiecare artist. Vreau să-mi exprim recunoştinţa faţă de toţi actorii care au răspuns chemării mele. Călin Grigoriu a orchestrat majoritatea acestor piese. Urmează ca pe 23 noiembrie să se lanseze Magazinul Muzica, o altă distribuţie, în frunte cu Maia Morgenstern.
Peste 65 de compozitori v-au încredinţat creaţiile lor.
Sunt onorată, a fost o perioadă interesantă, nu toate piesele mi s-au potrivit, unele mai mult, altele mai puţin. Există o solidaritate extraordinară a breslei şi este un exemplu pentru toţi cei care urmează, nu trebuie să aşteptăm favoruri, putem să ne ajutăm între noi. Toţi banii din vânzările discurilor se duc către actorii care s-au retras din cauza problemelor de sănătate.
Mă doare foarte tare ce se întâmplă cu pădurile. E o înţelegere greşită a libertăţii şi mi-aş dori foarte tare să putem face un video la o altă dimensiune, ilustrând cu ceea ce se întâmplă pentru că poate aşa schimbăm nişte mentalităţi.
Cum compuneţi?
Pentru mine nimic nu este vechi. Este o anume emoţie care mă tulbură, uneori notez aceste lucruri, apoi merg repede la pian, nu care cumva să uit. Este o ardere extraordinară care porneşte o flacără anume şi e greu de controlat. Suntem inspiraţi, bucuroşi, realizăm piese şi după aceea ce facem dacă nu sunt difuzate? Este foarte important să fie auzite de public.
De-a lungul carierei aţi lansat zeci de şlagăre. Care vă este cel mai aproape de suflet?
De obicei este cel mai recent. Fiecare are o altă temă, nu sunt doar cântece de dragoste, pe mine m-au frământat încă din secolul trecut. Când am compus piesa „Timpul“, în '70, oamenii n-au prea înţeles, au fost unii care, după ce au auzit versurile „Aş da orice să întorc timpul înapoi/ Să regăsesc tot ce-am pierdut/ Să-ndrept răul ce-am făcut“, au zis: „Cum, tovarăşa, dumneata vrei să întorci timpul înapoi? Păi ce rău ai făcut dumneata?“. După mine au venit multe soliste care au preluat tema timpului. Zece ani după ce am compus-o m-au inspirat versurile poetului Virgil Carianopol şi aşa a apărut cu totul altceva, „Eu şi timpul“. Aşa se împletesc lucrurile, foarte interesant. Dar după '89, alte persoane care au auzit piesa şi au ajuns la refren, „Aş da orice să întorc timpul înapoi“, n-au înţeles, nici aşa nu era bine, „Care timp, pe care vrem să-l întoarcem înapoi?“ (Râde)
Nu sunt într-o competiţie cu nimeni. L-am respectat foarte mult pe Gică Petrescu, ceea ce ne-a făcut să ne înţelegem foarte bine a fost că eram amândoi foarte punctuali, aveam respect faţă de meserie şi faţă de public şi am fost studenţi la Drept, aşa încât mă tachina întotdeauna când ne vedeam. Am abandonat Dreptul pentru că am fost invitată de Liviu Ciulei să joc în „Opera de trei parale“ şi atunci am zis: „Lasă, Dreptul poate să aştepte puţin“. Se întâmpa în 1962, atunci m-a ales pe mine Ciulei şi pe Maria Tănase.
Unde v-aţi simţit cel mai bine? Pe scena teatrului, la televizor sau pe scena muzicală?
Pentru mine diversitatea este cuvântul de ordine şi asta pentru că, fiind curioasă şi interesată, am avut norocul să fiu aleasă. S-au legat lucrurile.
Cât credeţi că a fost noroc?
Cred că este o îmbinare, pentru că ne-am servit reciproc şi asta este calitatea unei colaborări deosebite, când ambele părţi beneficiază de idei, încercări, acţiune. În clipa în care un regizor te vede într-un rol e fantastic, dar trebuie să ştii să-i răspunzi. E o împletire, pentru că niciodată nu ştii cât şi cum. E o simbioză foarte puternică. Dacă nu simt acea dragoste şi schimb de exeperienţe, de sentimente, de iubire, profesional vorbind, nu pot lucra cu cineva. Trebuie să vibrăm la acelaşi ton, trebuie să fim într-o vibraţie perfect sincronizată ca să dăm acel rezultat.
Cum vedeţi muzica actuală?
Sunt unii foarte buni, eu susţin tinerii. Am o rubrică la Radio România Cultural şi invit tineri pe care îi consider de viitor. E foarte interesant să aflu cum gândesc ei. Nu-mi place să aud „Eh, tineretul din ziua de azi...“. Nu! Sunt foarte buni, e datoria noastră să-i susţinem. Mimetismul domină în momentul de faţă. Nu e nimic rău în divertisment, dar cum ajung eu să cunosc esenţa unui artist, să ştiu exact ce poate, dacă o imită pe Celine Dion. E nostim, nu zic că e rău, dar vreau să-i aud cântând româneşte. Sunt trupe bune, cei care rezistă şi merg înainte, au posibilitatea să creeze videoclipuri. A început să devină şi la noi o industrie închegată, dar aş vrea să nu se piardă esenţa românească. Mie îmi plac la nebunie piesele moderne, în engleză. Chiar la festivaluri internaţionale este un ocean de interpreţi în limba engleză, în clipa în care vine cineva şi cântă în româneşte, e ceva exotic. Piesa „Dragostea din tei“ pe străzile din New York şi în magazine se cântă în varianta românească. De fiecare dată aud versiunea în limba română. Asta a prins.
Cum se vedea muzica românească din SUA?
Oricine se duce în turneu acolo sigur că are succes, nimeni nu iese neaplaudat, dar să laşi o urmă, să reţină cineva, asta e mai greu. Piesele cu un filon românesc captează atenţia. Maria Tănase şi azi este recunoscută peste tot în lume. Eu nu am încercat să intru pe piaţa muzicală din SUA, acolo mi-am descoperit alte valenţe.
Cum v-aţi adaptat la viaţa de acolo? A fost greu sau uşor?
Nimic nu este uşor. Mie nu-mi place să mă lamentez, să fac o tragedie. Este greu să te adaptezi în nordul Moldovei sau pentru cei care vin din Maramureş la Bucureşti, această transformare, mentalitate pe unii îi sperie. Alta este să vezi New York-ul ca turist şi alta este să fii absorbit şi acceptat şi să te implici în viaţa cotidiană. M-a ajutat accentul, ăsta a fost norocul. Timbrul şi accentul.
Aţi avut vreodată complexul românului?
Eu n-am avut viză în primii zece ani, eu mă gândeam doar la muzică, atunci eram tânără şi nu mă preocupau aspectele politice, când eşti tânăr vrei să te afirmi. Ieşirea în Vest are un anume scop, începi să cunoşti, dar atunci parcă observai că pământul este rotund, vedeai că se poate. Ideea că se poate este foarte importantă, înaripează imaginaţia, toată această efervescenţă mi-am păstrat-o şi acum am o dorinţă mare de a-mi realiza visele, nu ştiu de unde vine, dar atâta vreme cât voi găsi persoane care răspund şi cu care am acest schimb de energie, voi continua.
De unde găsiţi energia să faceţi atâtea lucruri?
Am idei pe care nu le pot ţine în sertar. E o pasiune, prin muzică putem ajuta. Totul este făcut pentru a susţine arta. Totul este să vrei şi să ai această deschidere. De ce să nu încerc?
E obligatoriu să ţin pasul cu tehnologia. E o şansă de a disemina idei şi acţiuni frumoase, avem lucruri bune de anunţat. Nu am foarte mult timp să stau pe internet, intru puţin dimineaţa şi apoi plec la treabă. Îl folosesc atât cât mă ajută în aceste acţiuni pe care vrem să le facem.
Despre filmul românesc ce părere aveţi?
Este un val promiţător şi din moment ce atrag atenţia altor jurii internaţionale înseamnă că sunt pe drumul cel bun. Tristeţea mare este că nu sunt suficiente săli de cinema şi ar trebui să se gândească cei de care depind reparaţiile şi renovările unor vechi clădiri. În fiecare etapă a vieţii alegem alte titluri şi gusturile evoluează. Au fost multe filme, sigur că gândul mă duce la Liviu Ciulei, la „Pădurea spânzuraţilor“, „Tunelul“, dar publicul a rămas în minte cu seria Veronicilor.
Aţi primit Discul de Marmură la Cannes. Cum a fost?
Eram novice, a fost prima mea ieşire în Vest. A fost o experienţă formidabilă, senzaţională şi un moment istoric, pentru că nu s-a mai repetat. Lipsa unui impresar care să te urmeze, care să-ţi deschidă drumul, asta ne-a lipsit tuturor din generaţia mea. Am avut colaboratori extraordinari, au fost mari profesionişti, mâncam cu toţii televiziune pe pâine, filmam până noaptea şi rezultatul s-a văzut.
Se încarcă comentariile...
