Celebrităţi

articolul anterior articolul urmator

Mihai Petre: „Toată lumea face băşcălie, nimeni nu-şi mai ia lucrul în serios“

0
3 Oct 2013 07:13:21
Autor: Corina Cosmescu
"E o furtună permanentă în mine pe care o stăpânesc foarte bine. Nu las să se vadă, dar consumul emoţional este foarte mare", spune Mihai Petre (34 de ani) despre actul artistic. FOTO Pro TV
"E o furtună permanentă în mine pe care o stăpânesc foarte bine. Nu las să se vadă, dar consumul emoţional este foarte mare", spune Mihai Petre (34 de ani) despre actul artistic. FOTO Pro TV

Critic şi perfecţionist, Mihai Petre recunoaşte că nu acceptă decât superlative atât în emisiunile pe care le jurizează, cât şi în viaţa sa. Asta este, câteodată, chinuitor.

Unii visează la fericire, alţii la iubire sau la realizarea unui unui ţel suprem. Mihai Petre visează la performanţă, iar asta le include pe toate. Fie că se află pe ringul de dans, în sala de repetiţii, la catedra de la „Românii au talent“ sau de la „Dansez pentru Tine“ ori în familie, campionul naţional la dans îşi doreşte ca azi să fie mai bun ca ieri. Solicitat de televiziune, recuperat prin mişcare, artistul se pregăteşte de competiţia Romanian Open, pentru care va aduce cei mai buni dansatori ai lumii, la Sala Palatului, pe 5 şi 6 octombrie.

Şcoala de dans Mihai Petre a organizat o tabără de pregătire pentru concurenţii din a 12-a ediţie Romanian Open. Week-end-ul acesta, te vedem dansând sau la pupitrul juriului?

De adata asta, sunt organizator la acest eveniment de suflet. Romanian Open a devenit una dintre cele mai importante competiţii internaţionale de dans din lume, la care vor participa în jur de 500- 600 de perechi. Anul trecut am arbitrat competiţia, dar anul ăsta am hotărât că nu e cazul, pentru că n-am timp, sunt prea multe lucruri de făcut şi îmi doresc să iasă foarte bine.

În ce ipostază te simţi mai bine: la pupitrul juriului, când le explici celorlalţi ce a fost bine şi ce nu sau când le arăţi cum se face treaba?
Sentimentul e diferit. Întotdeauna te simţi mai bine făcând lucruri, decât vorbind despre lucruri. Întotdeauna mă simt mai bine dansând, dar, din păcate, acum am o vârstă (34 de ani – n. r.) care nu-mi permite să mai dansez chiar în fiecare zi şi să merg la competiţii (râde). Altele sunt priorităţile mele acum. Îmi place foarte mult să pregătesc perechile să înveţe să danseze pentru că, până la urmă, dansul e un limbaj de comunicare şi mă bucur mult când cineva reuşeşte să spună o poveste după ce îl învăţ câţiva paşi. 

Fiecare stil de dans reflectă o anumită filosofie de viaţă, o cultură, o istorie. În care stil de dans te regăseşti cel mai mult?
Îmi plac cel mai mult dansurile latino-americane, energice: samba, jive şi paso doble.

De ce crezi că s-au înregistrat audienţe record în cele trei sezoane de la „Românii au talent“? Prin îşi atrage emisiunea publicul?
Prin diversitate. Oamenii iubesc poveştile diferite, iubesc atât poveştile de succes, cât şi pe celelalte, iar la „Românii au talent“, le vedeţi pe ambele, pentru că, după cum bine ai observat, vin şi oameni care doar cred că au talent.

Am observat în ediţiile precedente că poveştile de viaţă prind foarte bine, în primul sezon, câştigătorul Adrian Ţuţu a impresionat cu piesa „Iubiţi-vă părinţii“. Este publicul vulnerabil la cazurile emoţionante?

Publicul, da. Adrian Ţuţu a avut un mesaj foarte bun nu cred că tehnica lui vocală era minunată.

Apoi, în ediţia trecută, a câştigat Bruno Icobeţ, cu numărul de dresură canină. Unii au spus că emoţia a prevalat din nou şi că, mai degrabă, câinii au făcut show-ul.
Îi încurajez pe toţi să vină cu animale. Cred că ai nevoie de mare talent să comunici cu nişte animale aşa cum a făcut el. E adevărat, sunt voturi emoţionale şi e firesc să fie aşa. Suntem oameni şi emoţia e definitorie, dar asta nu înseamnă că sunt şi de acord cu voturile emoţionale, pentru că, pentru mine, ceea ce contează cel mai mult este performanţa. Cazul ideal pentru mine e când emoţia face pereche bună cu performanţa. Este important să am ambele caracteristici prezente şi voi susţine un astfel de act artistic, aşa cum am făcut-o cu Bruno.

Mihai Petre s-a împrietenit cu protagoniştii canini din finala talent-show-ului. FOTO Toma Nicolau

Dar ca membru al juriului, ai spus că încerci, pe cât posibil, nici să nu afli poveştile, ca să nu te influenţeze şi să înduplece.

Da, ca jurat, mai mult te încurcă, pentru că rolul meu nu e să-mi dau cu părerea despre cât de emoţionant e un caz sau altul.

Dincolo de emoţionalitatea pe care o pot duce la extrem, pentru a profita de vulnerabilitatea publicului, unii concurenţi apelează la diverse tertipuri pentru a câştiga: o fustiţă scurtă sau îndrăzneală confundabilă cu impertinenţa. Ce te deranjează la participanţi?
Neseriozitatea şi neprofesionalismul. Nu contează cum vii îmbrăcat, în anumite situaţii. Dar, în momentul în care pretinzi că eşti profesionist, însă ţie nu-ţi pasă cum eşti îmbrăcat, atunci contează. Cel mai mult mă deranjează neseriozitatea care se generalizează. Nimeni nu-şi mai ia în serios lucrul, toată lumea face băşcălie. Băşcălia e bună, dar băşcăşia de calitate e bună.

De ce crezi că vin oamenii al concursurile de talente? Unii au, într-adevăr, talent, dar alţii duc lipsă.
Unii cred că au talent şi e dreptul lor.

Unii chiar se fac de râs.
Mai mult sau mai puţin. Eu sunt un tip tolerant, n-am nimic cu ei personal, dacă am ceva, am cu actul lor artistic. E dreptul lor să creadă că au talent şi e dreptul meu, din poziţia în care sunt acolo, să le spun că nu au. Până la urmă, tot publicul o să decidă cine are sau nu, însă eu, acolo, mă simt liber să-mi exprim părerea şi o voi face. Mă mai deranjează un lucru. Unii spun: „Ăsta nu-i talent, a muncit pentru talent“. Asta e cea mai mare prostie. Actele bune sunt actele în care munca se îmbină cu talentul, perfect. Pentru că un talentat nu o să facă nimic fără exerciţiu.

Din dorinţa de a îmbunătăţi actele artistice, îi critici pe concurenţi şi, uneori, părerile tale nu coincid cu cele ale lui Andi Moisescu. Câteodată vă contraziceţi şi pare că aţi fi în conflict. Cum stă treaba, de fapt?

N-am nimic cu Andi, suntem prieteni foarte buni. Îl respect pe Andi, el pe mine, sper (râde). Îmi place Andi, îmi place. E puţin cam tolerant, cu orice, dar îmi place.

Aveţi abordări diferite şi, până la urmă, asta e bine.
Asta e bine în economia emisiunii, cred eu. Andi e un super băiat. Am tot respectul pentru el, îmi place ceea ce face. Uneori e cam tolerant, dar şi el este acolo să-şi exprime propriul punct de vedere. Ne face viaţa grea: calificând atâtea numere, când avem de ales, muncim de două ori mai mult şi, oricum, unele numere nu au ce căuta în semifinală. Asta încerc să-i explic de trei ani şi sper să înţeleagă.

Nu sunt de acord cu voturile emoţionale. Ceea ce contează cel mai mult pentru mine este performanţa.

Eşti un iubitor de animale şi în finala de la „Românii au talent“, ai sărutat câinii câştigătorului Bruno Icobeţ. Ce părere ai despre posibilitatea de a aplica legea eutanasierii?
Sunt împotriva eutanasierii de orice fel. Nu mi se pare normal să omori o fiinţă.

Ai adopta un câine?
Dacă aş avea posibilitatea, asta însemnând o casă mult mai mare, un copil mult mai mare şi, poate, un coteţ. Cred că aş adopta, dar în situaţia în care mă aflu acum, nu aş adopta.

Cum simţi că te-a schimbat televiziunea?
Mă simt complet la fel, dar nu îmi mai plac aşa de mult locurile aglomerate, pentru că obosesc mai repede când e multă lume, obosesc fizic.

Dincolo de camere ce îţi place să faci, când ai timp liber?

Îmi place să merg la sală, deşi n-am mai fost de peste o lună, pentru că organizez competiţia care îmi ia toate resursele, îmi place să joc tenis, să înot şi îmi place să joc FiFa pe consolă.

Ce mai face fetiţa ta?
Foarte bine.
În decembrie împlineşte un an. Pe cine a moştenit mai mult, pe mama sau pe tata?
Cu mama ei seamănă, a moştenit-o 97%, la înfăţişare.

Vreţi să vă mai extindeţi familia?
La ce te referi? Dacă mai adoptăm un câine? (râde)

Dacă vă mai doriţi un copil.
Da. De ce nu? Nu ştiu. Niciodată nu am plănuit treburile astea. Nu sunt adeptul planurilor: „O.K., acum trebuie să facem un copil, ia să ne uităm pe calendar“. Nu. N-a fost aşa niciodată şi nu va fi vreodată.

În ziua de azi, relaţiile interumane par tot mai fragile, oamenii se despart. Care crezi că e aşa-zisul secret al unei relaţii longevive?

Sunt multe lucruri. Noi pur şi simplu ne înţelegem bine, n-avem niciun secret. Trebuie să-l asculţi pe celălalt şi să fii tolerant şi să ai grijă să menţii un echilibru întotdeauna între cât timp petreci cu familia şi profesie, trebuie să menţii un echilibru, să fii atent la nevoile celuilalt. 

Tu ai cucerit-o pe soţia ta sau ea pe tine?
S-a întâmplat deodată, n-am avut niciun plan şi ne-am purtat destul de firesc în prima parte, după care, în momentul în care am simţit că s-a înfiripat ceva, normal că am insistat puţin, dar nu ştiu cu ce am cucerit-o. Pot să spun cu ce m-a cucerit ea pe mine, asta e mai uşor. Personalitatea ei mi-a plăcut foarte mult, e complet diferită de mine, e foarte calmă, foarte echilibrată, foarte frumoasă. Atracţia fizică e cea care a funcţionat prima dată. Nu m-am îndrăgostit de sufletul ei prima dată, trebuie să recunosc, asta s-a întâmplat după (râde). Sorry.

Spui că este diferită faţă de tine şi că e foarte calmă şi echilibrată. Aş putea să cred că nu eşti calm?
Nu. Deloc.

Şi nici echilibrat?
Am momentele mele. Echilibrat sunt, pot spune că sunt, dar calm nu. Întotdeauna, cam tot ce fac, fac cu pasiune. E o furtună permanentă în mine pe care o stăpânesc foarte bine, nu las să se vadă, dar consumul emoţional este foarte mare. Nu mi-ar plăcea să fiu foarte calm în interior, pentru că mai greu să scoţi ceva la iveală. Dacă n-ai o emoţie anume, n-ai cum să produci nimic.

Certificatul de căsătorie v-a schimbat cu ceva relaţia?

Nu. Cel puţin, din punctul meu de vedere, nu. Puteam fi şi necăsătoriţi, contează alte lucruri. Pentru mine, ceea ce te defineşte ca om sunt sufletul tău, emoţia pe care o trăieşti. Sunt mai mult emoţiile decât convenţiile sociale cele care ne definesc în mod natural. Bineînţeles, că şi celelalte bariere au fost puse şi ne definesc şi ele, pentru că, uneori nu mai ştii cum e, de fapt, persoana pe care o ai în faţă, din cauza lor, dar sunt fireşti şi ele. Trăim într-o lume, oamenii se adaptează. Adaptabilitatea asta presupune crearea unor bariere pentru a supravieţui în societate.

Pentru unii oameni eşti un model, un reper. Dacă ar fi să-i mulţumeşti cuiva pentru că ai ajuns aici, cui i-ai mulţumi?
Sunt foarte mulţi care m-au ajutat să ajung aici: părinţii care m-au încurajat să mă duc la dans, apoi cei care m-au susţinut când nu eram persoană publică. Ţin minte că eram campionii României şi era foarte greu să găsim sponsori, iar noi aveam sponsor. Eu şi Elwira eram una dintre perechile norocoase, pentru că puteam să luăm lecţii cu cei mai buni antrenori din lume. Sunt oamenii de la Pro TV, iar în viaţa de familie, e Elwira, e sora mea, sunt părinţii mei.

Ai un motto sau o filosofie de viaţă? Unii zic: „Vreau să fac bine“ sau „vreau să mă simt bine“. Tu ce zici?
Vreau să fac performanţă, iar asta este, uneori, chinuitor.

Performanţă în orice?
Absolut. Perfomanţă în orice încerc să fac. E frumos măcar să încerci ca cel mai bun lucru să fie cel pe care îl faci tu, dacă nu din lume, măcar din ţară. Ideal ar fi să fie cel mai bun din lume. Trebuie să ne propunem mult, pentru că dacă nu schimbăm ceva, atunci ce facem? Întotdeauna am încercat să câştig campionatul mondial sau să fiu aproape de asta, să fac cel mai mare concurs de dans posibil. Noi, oamenii, avem tendinţa naturală de a respecta anumite matrice, avem tabieturi, obiceiuri, e undeva scris în gena noastră pentru că lucrurile astea îţi asigură un confort. E important să nu uiţi niciodată că trebuie să le mai spargi şi să faci ceva diferit, pentru că altfel ajungi la o platitudine care nu e bună niciodată. Atunci, te gândeşti cum poţi să îmbunătăţeşti orice ai face. Cam asta fac în funcţie de energia cu care mă trezesc în fiecare dimineaţă, dar am un motiv.

Cum se simte Mihai Petre la 34 de ani?
Un pic mai obosit fizic. Anii de dans încep să-şi spună cuvântul. Am avut nişte probleme cu coloana, de care nu prea scap uşor. E normal, după atâţia ani în care mi-am supus corpul unor tratamente nefireşti (râde). Nu mai sunt în forma fizică de la 20 de ani, dar sunt bine, nu mă plâng. 

Te consideri un om fericit?

Eu? Da. N-am de ce să nu fiu.    

Ai un mesaj sau un sfat pentru cititorii „Adevărul“?
Să treacă prin viaţă în paşi de dans, dar să lase urme demne de luat în seamă, ca să fie bine.

 

  

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii