Celebrităţi

articolul anterior articolul urmator

Nicu Alifantis: „Acum îmi doresc cel mai mult să plec din ţară“

0
9 Jun 2011 07:07:00
Autor: Sinziana Boaru
Nicu Alifantis (Arhivă)
Nicu Alifantis (Arhivă)

Nicu Alifantis este dezamăgit de ceea ce se întâmplă în România astăzi, dar credinţa de-o viaţă a artistului rămâne „bucuroşi l-om duce pe toate“. Nicu Alifantis a împlinit recent 57 de ani, dintre care 39 i-a dedicat teatrului, poeziei şi muzicii. Nu este mulţumit de cum stau lucrurile dimprejur, dar rămâne fidel meseriei şi publicului de aici.

„Adevărul": A fost ziua dumneavoastră. Sunteţi „îngrozit" că trec anii?

Nu, nu, nu. Când am împlinit 50 de ani, am realizat că am ajuns la jumătate. Vrem să credem că la jumătate (zâmbeşte). A fost un pas mai greu, dar nu de neînfrânt. Şi ca să trec peste ziua aia, mi-am pus un spectacol atunci. A fost şi înregistrat, există pe un DVD, „Simfonicu". A fost un spectacol extraordinar şi a ieşit un lucru foarte frumos. Şi e bine că s-a întâmplat aşa, am avut multă treabă şi am depăşit momentul acela.

Obişnuiţi să sărbătoriţi?

Da, de ce nu? Îmi place să fiu înconjurat de prieteni, să ne întâlnim să bem, să mâncăm, să bârfim. Şi ăştia de sunt pe scenă şi care au devenit, împotriva voinţei lor, persoane publice, sunt oameni şi ei şi duc o viaţă normală. Ce fac, fac pentru oameni, mi se pare firesc să trăieşti în mijlocul lor. Sigur că orice an în plus după vârsta de 50 este o performanţă, aşa că e cu atât mai plăcut.

Vârsta de acum arată aşa cum v-aţi închipuit-o la 20 de ani?

Nu, Doamne fereşte. Habar n-aveam ce o să se întâmple cu mine. La 20 de ani, aveam un an de când intrasem în teatru şi-mi doream foarte mult să continui, dar nu-mi imaginam ce urmează. N-am bănuit vreodată că o să ajung să am albume. Aveam nişte idoli, mă uitam la Baniciu ca la altceva. Îmi ziceam că atunci când o să mă fac mare, aşa vreau să mă fac, să ajung ca el. Mă gândesc acum că am avut atunci nişte modele: Phoenix, Sfinx, Aldea, Baniciu, o groază de oameni.

Anii nu v-au împiedicat să daţi la Facultatea de Teatrologie la 53 de ani...

Am terminat anul trecut. A fost un joc, dacă vrei. La un moment dat, m-am suspectat de o uşoară puturoşenie a spiritului. Stăteam ca prostu' şi mă uitam la televizor, citeam ziare, reviste. Prostii! Am zis că nu se mai poate aşa şi mi-am dat de lucru. Dintr-o joacă a pornit totul. Şi aici fac o paranteză. Lucrând foarte mult în teatru, aveam contacte tot mai dese cu noua generaţie. Care generaţie îmi aluneca un pic printre degete, fie că erau actori, regizori, scenografi. Toţi aceşti trei ani petrecuţi în mijlocul lor i-am adorat. Ştiu despre ce e vorba, le-am înţeles mentalitatea, drumul pe care vor să păşească. Acum lucrurile îmi sunt foarte clare.

Dar unde era hiba?

E o chestie a noii generaţii, care, în ciuda faptului că are credinţa unei informaţii foarte vaste, sunt multe carenţe. E totul superficial, de suprafaţă, după care i-am suspectat, şi încă-i mai suspectez, de nerespectarea şi nerecunoaşterea valorilor. Dar, la final, iubesc şi apreciez foarte tare noua generaţie. Cred mult în ea. De asemenea, îmi place să mă înconjor de mulţi tineri. Iar revenind la povestea cu teatrologia, aceşti trei ani au fost un cumul de energie extraordinară. Să stai printre copiii ăştia - mi-au trebuit două luni să-i conving să zică pe nume, iar fetele, colegele mele, erau de vârsta fetelor mele. Am plecat de acolo foarte încărcat şi pornit pe treabă. A fost binevenită povestea asta. Mai am un pas, trebuie să-mi dau licenţa, pentru că n-am apucat. Şi după aia masterul şi aşa mai departe. E un joc pe care vreau să-l duc până la capăt. Cu cât ştii mai multe lucruri, cu atât ai mai mult de învăţat.

Una dintre poveştile pe care le spun numeroasele albume ale dumneavoastră este cea a unui om care a rămas fidel unei muzici anume. V-aţi găsit drumul muzical de la bun început sau sunteţi o fire conservatoare?

Nu sunt conservator deloc. Sau cel puţin aşa mă simt (râde). Mi-am găsit drumul, într-adevăr. Am avut şansa să-l dibuiesc, cel puţin, de foarte tânăr. Trăind în lumea teatrului, am început munca în teatru cu un an înainte de munca pe scenă, am avut parte de nişte întâlniri extraordinare. Că erau regizori, că erau poeţi, toate acestea au contribuit la o cizelare permanentă a bunului meu gust vizavi de scriitura propriu-zisă. Şi atunci am constatat că ce scriam pentru cântecele mele erau nişte inerţii, n-aveau niciun rost. După ce am constatat că scriu nişte tâmpenii banale şi că intram în marea şi generoasa categorie a muzicii uşoare româneşti, am zis că nu e cazul şi am băgat nasul în poezie. Am avut şansa unui profesor extraordinar în liceu, de limbă şi literatură română, Nicolae Ungureanu, care încă mai trăieşte şi mă văd de câte ori am ocazia cu el, căruia îi port un respect deosebit.

Am zis că e clar: trebuie să cânt o poezie bună, cu un mesaj bine conturat şi bine ambalat, din punct de vedere poetic. Bineînţeles că după lupta a fost ca şi muzica să fie la înălţimea versurilor. A fost să fie, Dumnezeu ştie cum, de s-au îngemănat unele cu altele, şi au apărut produsele pe care le ştiţi. Era caraghios să mă apuc de altceva, să anulez o muncă de o viaţă şi să o iau pe un drum pe care nu-l ştiu. Încerc ce am de încercat, marile mele examene: să fac o muzică foarte bună, să mă înconjor de lume care să mă incite la treabă permanent, iar produsele să fie frumos ambalate. De aici a plecat totul, nu e un mare secret, mi-am văzut de treaba mea. Să trăieşti în anul în care eşti. Acum sunt în lucru cu un album nou, suntem în anul de graţie 2011. Trebuie să fiu Alifantis, cel pe care îl ştii, dar vin cu încărcătura experienţei, a anilor acumulaţi. Trăim în 2011 şi trebuie să sune ca în 2011. Am fost realmente deschis în faţa tuturor experienţelor tehnice. Sunetul trebuie să fie modern, dar în acelaşi timp cald, uman...

Ce poveste va spune viitorul album?

Acum vreau să aduc un omagiu lumii teatrului în care am crescut, am învăţat foarte multe şi a însemnat foarte mult pentru educaţia mea culturală. Şi atunci m-am hotărât să fac un album pe versuri scrise numai de actori. Am avut o surpriză deosebită de a găsi nişte versuri remarcabile, scrise de actori care trăiesc printre noi, încă muncesc şi sunt pe scenă. Albulescu, Ioana Crăciunescu, Radu Stanca, lista e lungă. Nu ştiu cum voi ambala din punct de vedere muzical povestea asta. Acum triez versurile, nu ştiu titlul încă, dar ştiu că va fi lansat pe 10 octombrie, iar după voi pleca în turneu în toate teatrele din ţară.

Stilul nu s-a schimbat, dar publicul dumneavoastră?

Pot să vă spun că am constatat că a întinerit foarte tare. Te şi bucură, te şi flatează, te şi onorează. Singura problemă este că lucrul acesta te obligă al dracului de tare. Sigur, nu de muncă mi-e teamă, ci de roadele ei. Lăsând gluma la o partea, întinerirea publicului te obligă să-i convingi pe oamenii aceia, o parte dintre ei pentru prima dată la un concert Alifantis, că ai ceva de spus şi să-i convingi să vină şi a doua oară. Asta e miza, şi e mare şi importantă. Am o mare bucurie să văd că sălile sunt încă pline, că vine lumea la ceea ce se cheamă artistul Alifantis. E de muncă, ce să mai. E bine.

Există totuşi un volum de poezie, semnat Nicu Alifantis...

Volumul de poezie a apărut în '97. În acelaşi an, eu am făcut infarct, unul urât de tot. Când Doamne Doamne e bun cu tine şi-ţi dă zile, că e clar că am avut zile, îţi vezi de treabă mai departe. Vali Nicolau, care avea deja editura Nemira, avea poeziile mele la el. Şi mi-a făcut cadou acest volum, după această întâmplare. Îmi amintesc că eram în spital, la Elias, monitorizat, ca un fel de marionetă, iar el mi-a adus cartea. A fost un gest foarte frumos, prietenesc, mi-a dat încredere în mine. Aşa a apărut. În rest, e o tâmpenie, sunt nişte poezii adolescentine, e ceva de groază. I-am zis: „Bai, m-ai făcut de râs, nu se face aşa ceva". După care am dus gluma mai departe şi i-am zis că, de fapt, că spera să dea lovitura cu volumul ăsta, să fie ultimul. A fost realmente un gest foarte frumos din partea lui.

Ce vă amintiţi din întâlnirea cu Nichita?

Prima întâlnire a fost profesională. Mi-a strâns mâna, am schimbat două vorbe, la Cercul Militar din Bucureşti. La puţin timp, după vreo şase luni, ne-am întâlnit din nou la ziua lui Florin Zamfirescu. Atunci ne-am cunoscut mai bine, se întâmpla în anul în care urma să moară. Lui îi plăcea „Rar", a lui Bacovia, din tot ce făceam eu. Abordasem altfel poezia lui Bacovia, cu puţin umor. „Băi, grecule, tu l-ai simţit pe Bacovia, că ăsta avea foarte mult umor şi era foarte ironic", mi-a zis atunci. M-a pus să-i cânt cântecul şi atunci a spus povestea aia cu „să smulgem fildeşii din Alifantis". A rămas înregistrată pentru că Florin Zamfirescu, în casa căruia Nichita mergea des, înregistra tot ce spunea poetul. Multe au fost date la transcris şi au devenit materiale.

Nu-ţi ascund că Nichita, din punct de vedere al poeziilor lui cântate, avea un mare sentiment de iubire pentru Augustin Frăţilă. Se găsiseră foarte tare. „Ploaie în luna lui marte" nu i-a plăcut atunci, n-a avut mari cuvinte de laudă.

Sigur, nici nu m-a acuzat, am comentat mult subiectul acesta. A fost o variantă atunci, unde era cu sunet sintetic, un pic agresiv, şi nu se pupa. Varianta din '96 este cu totul alta. Din păcate, l-am cunoscut foarte târziu. Dar am descoperit omul Nichita, care era absolut extraordinar, iar toată întâlnirea a fost una intensă. Avea umor, era generos, prietenos, cald, extrem de uman. Degaja o căldură şi o bunătate şi o deschidere către tot ce era în jurul lui. Atunci am înţeles şi poezia lui, după ce am cunoscut omul.

A deschis şirul întâlnirilor din viaţa dumneavoastră?

A fost una dintre întâlniri, una extrem de importantă. Dar lanţul întâlnirilor s-a deschis în 1972, de la primul regizor în teatru cu care am început să lucrez, Constantin Dinulescu, iar după au apărut actori, regizori, colegi de breaslă, dramaturgi. Alte întâlniri extraordinare au fost Marin Sorescu. Dumitru Solomon, Valentin Silvestru. Marea mea şansă care m-a ţinut consecvent în ceea ce fac a fost povestea asta cu întâlnirile. Mulţi dintre ei mi-au întins mâini de ajutor, am descoperit în colegi dovezi de generozitate, dorinţa de a pune umărul să te arunce şi pe tine în faţă. Am învăţat enorm de multe de la Damian Enescu, este mentorul meu spiritual, în tot ce înseamnă zona componistică, culisele tehnice ale muzicii.

Dacă ar fi să alegeţi un loc fruntaş în ierarhia muzicală, ce moment aţi alege?

- După ce termină armata, devine membru al Cenaclului Flacăra
- Între 1973 şi 2011 a susţinut peste 4.500 de concerte.
- A lansat 17 albume de studio

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii