OK! Legende: Audrey Hepburn, imaginea supremă a eleganţei şi a feminităţii
0Fără formele voluptuoase ale lui Marilyn Monroe sau Elizabeth Taylor, dar cu ochii ei migdalaţi, surâsul cald şi distincţia sa, a rămas imaginea supremă a eleganţei şi a feminităţii. Dar şi a generozităţii.
Viaţa ei a fost o călătorie în căutarea iubirii şi a binelui, dar şi o lecţie pentru Hollywood despre cum succesul şi imaginea de fashion icon trebuie să aibă în spate mai mult decât decorurile de carton sau armata de PR-işti.
Trebuie să fi fost orele de balet pe care le începuse încă de la 5 ani, dar şi descendenţa ei aristocrată, chiar dacă pe jumătate imaginată de tatăl ei, care i-au dat aerul acela de neuitat, o graţie şi o eleganţă genetică, ce nu pot fi nicicum replicate. Audrey s-a născut pe 4 mai 1929, în Elsene, o municipalitate a Bruxelles-ului, ca fiică a baronesei Ella van Heemstra, o aristocrată olandeză, şi a lui Joseph Victor Anthony Ruston, un bancher bogat, originar din Boemia, care şi-a luat ulterior numele de Hepburn, după ce, studiindu-şi arborele genealogic, a ajuns în mod eronat la concluzia că este descendentul lui James Hepburn, al treilea soţ al Reginei Maria a Scoţiei.
Dar dincolo de şarmul ei de pariziancă, Audrey radia graţie sufletească în stare pură. Iar acesta era secretul frumuseţii ei. Nimic nu era fals la ea. „Ca să ai ochi frumoşi, priveşte binele în ceilalţi. Şi ca să ai buze frumoase, rosteşte cuvinte frumoase“, spunea actriţa care în 1953 se lansa la Hollywood, alături de Gregory Peck, în acea „Vacanţă la Roma“ de neuitat. Când Prinţesa Ann şi-a cumpărat o pereche de sandale romane, s-a tuns pixie şi a savurat o îngheţată pe străzile Romei, dedându-se cu nesaţ micilor bucurii ale vieţii, precum oamenii simpli, lumea a descoperit un nou tipar al frumuseţii. Androgina Hepburn, la cei 1,69 m şi 50 de kilograme, cu sâni mici, dar ochi jucăuşi, era frumuseţea anti-Marilyn. „Sex-appealul înseamnă mai mult decât măsurile fizice. N-am nevoie de un dormitor ca să-mi dovedesc feminitatea. Pot transmite tot atâta sex-appeal culegând mere dintr-un copac sau stând în ploaie“, spunea ea. Şi, desigur, a mai fost şi Hubert. Hubert de Givenchy, cel care i-a desăvârşit statutul de fashion icon. „Nu era deloc genul bombastic, voluptuos, care domina printre clientele mele“, avea să-şi amintească, ulterior, creatorul de modă.
Iar în 1953, când Audrey, împreună cu costumiera ei, Gladys, s-a prezentat la uşa lui Givenchy, nici măcar n-o cunoştea. Auzise de Hepburn, dar se aştepta să fie Katharine Hepburn. Iar când fetiţa aceea cu o pălărie de paie de gondolier pe cap, pe care scria „Venezia“, i-a comandat cu aerul ei ingenuu 15 rochii pentru următorul ei film, „Sabrina“, Hubert a luat foc. Îi era imposibil să facă atâtea rochii într-un timp atât de scurt. Dar Audrey a insistat, probând o mulţime de modele care-i veneau perfect… Iar Hubert a cedat. Aşa s-a născut o prietenie care a durat până la sfârşitul vieţii ei şi care a născut imagini-simbol pentru lumea modei, ce dăinuie şi azi ca etalon al eleganţei. Şi asta dacă ne gândim doar la rochia neagră de neuitat a lui Audrey din „Mic dejun la Tiffany“. Momentul ultra-chic al modei din film, când tandemul Christian Dior-Marilyn Monroe sau Elizabeth Taylor primea o replică la care a amuţit. „O dragoste platonică“, spune Hubert, despre prietenia lui cu Audrey. „Când n-ajungea ea la mine, mă duceam eu imediat la ea“.Iar Audrey îşi alegea impecabil rochiile. Mai bine decât bărbaţii…
Nici mama ei n-a fost fericită în căsătoria cu Joseph, într-o zi din 1935 descoperindu-l în pat cu bona. A fost momentul de ruptură, când Joseph a plecat de-acasă, părăsindu-le pe Ella şi pe Audrey, care avea doar 6 ani. Iar vremurile erau cumplite. „Aveam nevoie cu disperare de tatăl meu“, spunea actriţa. Şi să nu vă închipuiţi că fiica unei baronese a trăit în puf. De-aici venea şi autenticitatea zâmbetului ei cald şi aerul aristocrat, complet dezbrăcat de orice snobism toxic. Audrey cunoscuse greutăţile vieţii cu adevărat, de la o vârstă fragedă. Iar războiul o marcase pe viaţă, amintindu-şi mereu cum ea şi fraţii ei (din căsnicia anterioară a mamei) mâncau hrană pentru câini, din cauza sărăciei, cum pâinea de la masa lor era verde, fiindcă singura făină disponibilă în vremuri de război se făcea din mazăre… Iar dincolo de lipsuri, mai era şi durerea surdă a trădării duble a tatălui. Căci, pe lângă infidelitatea lui şi nepăsarea pentru copiii săi, Joseph devenise nazist. În aceste vremuri, la doar 11 ani, Audrey era deja o mică eroină, ajutând rezistenţa din Olanda, în Arnhem, oraşul natal al mamei, unde se mutaseră. Şi a făcut asta destulă vreme, căci studiase baletul la Conservatorul din oraş, iar în 1944 dansa la diverse ocazii ca să strângă bani pentru rezistenţa olandeză. Mult timp după, abia în 1964, Audrey avea să-şi regăsească tatăl în Edinburgh. O întâlnire rece, dar în urma căreia ea avea să-i trimită, lunar, câte un cec, până la moartea lui, în 1984.
Se încarcă comentariile...
