Sergiu Nicolaescu: „Am scos toţi evreii din sinagogă“

În copilărie, în timpul războiului, Sergiu Nicolaescu a ajutat peste o sută de evrei din Timişoara să scape de soldaţii nemţi care îi ţineau prizonieri în lăcaşul de cult. Regizorul Sergiu Nicolaescu a avut o copilărie fabuloasă, desprinsă parcă din filme. Toată viaţa sa stă sub semnul unei hiperactivităţi moştenite de la tatăl său.

„Adevărul": Aţi realizat peste 70 de filme. De unde atâta energie?

Sergiu Nicolaescu: Eu sunt un om al muncii.  Muncind mult, cu pasiune, am reuşit în toate domeniile pe care le-am încercat. Am, probabil, o genă bună. Mama e dintr-o familie foarte veche, Cambrea, confirmată de pe vremea construirii Mănăstirii Tismana, la 1435. Un unchi de-al meu a studiat originea acestui nume şi a descoperit că provine de la Cambré, o regiune din Franţa care a dat nişte cruciaţi care s-au oprit la Istanbul. Probabil că unul dintre ei a luat pământuri în zona asta a Europei. S-ar putea să fie sau să nu fie adevărat, cert este că numele Cambrea, romanizat, a existat în 1435.  Tata, român macedonean, inginer de profesie, inspector pe Banat şi  Transilvania, era un om anormal de muncitor. Eu  nu-mi aduc aminte să fi stat la masă cu el. Nu a fost afacerist, dar a câştigat bine. Tata muncea în stilul meu: imens. Nu am fumat, nu am băut niciodată. Îmi explic, într-un fel: mama era fumătoare. Îmi dădea ţigara ei şi-mi spunea să i-o aprind. Niciodată n-am avut curiozitatea să fumez.

 Cum era copilul Sergiu Nicolaescu?

Încă din şcoala primară eram un copil  isteţ. M-am născut în Târgu-Jiu, dar la cinci ani ne-am mutat în Timişoara, unde am stat până la 17 ani. Am locuit pe strada Paris nr. 19. Copilăria mea a fost fantastică. Plecam de-acasă dimineaţa şi mă întorceam seara, iar mama, ciudat, nu-mi făcea observaţie. Toată ziua mă jucam pe un maidan de lângă noi. Conduceam o bandă de vreo 40 de copii - una dintre cele mai puternice bande de copii din Timişoara. Ne jucam cu săbii, refăceam toată istoria Franţei. Din 40 de copii, fiecare ajungea o dată rege. Pe urmă trecea pe gradele inferioare şi rămânea pe acel grad cât era capabil să-l ţină. Aveam arme albe, dar şi arme de război.

De unde aveaţi arme?

Vizavi de casa noastră era o cetate turcească, în Parcul Militar. Mai era şi o bisericuţă cu un deal sub care am descoperit inima subteranelor din Timişoara, oraşul fiind fostă cetate turcească. Am ajuns prin subterane la  pivniţe, la cazărmi unde erau de la uniforme până la obuze şi arme, pe care le furam. Desfăceam obuzele, scoteam plumbul, scoteam praful de puşcă, îl aruncam în stradă şi îl aprindeam ca să speriem fetele. Spitalul Militar era vizavi de o sinagogă. Şi într-o sâmbătă, nemţii care erau la spital au pus o mitralieră la fereastră şi au zis: „Nu iese nimeni, tragem în ei". Şi au rămas evreii în sinagogă. Eu aveam şi evrei în banda mea şi aşa am aflat. Ajunsesem în sinagogă, prin subterane... Numai că furasem de acolo o carte veche, şi în momentul acela, îmi zic, cum să mă duc acolo? Până la urmă am luat cartea şi le-am dus-o înapoi. Ei miraţi, către mine: „Dar cum ai ajuns aici?". Şi eu le-am spus: „Dacă vreţi, vă scot de aici". Şi am scos toţi evreii din sinagogă, prin subterane. Nu spun cum arăta sinagoga după trei zile, cât au stat închişi acolo peste o sută de oameni. Nu s-a uiat nimeni la carte, erau atât de bucuroşi că au ieşit!... La un moment dat am primit o scrisoare de la un evreu plecat în Israel.

Aţi fost un mic Oskar Schindler, deci...

E prima dată când povestesc asta, să ştii.

Ca licean, tot aşa de inventiv eraţi?

Am terminat liceul la 16 ani şi jumătate şi am dat Bacalaureatul în aceeaşi toamnă. Am dat examen la trei facultăţi şi am fost admis la toate trei: la Belle Arte - aveam talent la desen şi pictură - la Ofiţeri de Marină şi la Politehnică. Ştiam toate bătăliile navale că i-am uimit pe profesori! Am preferat Şcoala de Ofiţeri de Marină, unde am stat aproape doi ani, după care, tata fiind arestat, am căutat să scap - ca viitor ofiţer aş fi avut o „pată" la dosar. În '48, am venit la Bucureşti şi am intrat muncitor la Fabrica Ford. M-am dus din nou la Politehnică. Am dat examen la Politehnică şi la Matematici, am reuşit la amândouă şi din urmă mi-au recunoscut examenul la Belle Arte. Îmi câştigam existenţa desenând coperţi de reviste şi cărţi pentru copii. Am fost repartizat la Sadu, în Gorj, dar datorită faptului că făceam sport de performanţă, atletism şi rugby, am rămas în Bucureşti, ca angajat la IOR. La IOR am stat între '52 şi '54. În '54 au vrut să mă avanseze: aveam origine sănătoasă, fusesem muncitor! Şi am fost făcut director tehnic la cel mai mare SMT din România. Aveam 2000 de mijloace mobile şi în momentul acela m-am speriat. Atunci am făcut schimb cu un coleg care locuia lângă IOR, care fusese repartizat în cinematografie, la Buftea. Aşa am ajuns, întâmplător, în cinematografie.

Ce făceaţi la Buftea?

Am fost trimis la construcţia studiourilor cinematografice. Un consilier sovietic alesese Buftea, iar eu i-am demonstrat că era mult mai practic să construiască studiourile în Floreasca, nu la 28 de km de Bucureşti. El mi-a zis: „Serghei, tu nu înţelegi ce înseamnă socialismul. Între Buftea  şi Bucureşti va fi un tren  din cinci în cinci minute". În '55, am venit la Studioul Sahia ca şef de serviciu tehnic. Aveam 25 de ani şi am început să învăţ cinematografie. Acolo veneau Gheorghiu-Dej şi Maurer să vadă filme franţuzeşti şi americane. Pentru că vorbeam foarte bine franceza şi germana, le traduceam unele filme. Amândoi mă luau în sală cu ei. În felul acesta i-am cunoscut foarte bine.

18 milioane de spectatori

Cum aţi început să faceţi filme?

Când am venit la Sahia, începuseră filmările sub apă la nivel mondial: primul scufundător şi primul film făcut de un neamţ, Hans Haaz. Am văzut filmul şi am vrut să mă apuc şi eu de filmări submarine. Am construit aparate şi am făcut al şaselea film din lume sub apă la mare adâncime, la 35-40 de metri în Marea Neagră, „Scoicile nu au vorbit niciodată". Pe urmă m-am apucat de macrofilmări. Şi aşa am făcut un scurtmetraj de opt minute, „Memoria Trandafirului" pe care l-am trimis la Cannes. L-au văzut americanii şi l-au cumpărat cu 20.0000 de dolari, o sumă foarte mare - cel mai scump film vândut de români fiind „Tudor Vladimirescu", cu 3.000 de dolari, cumpărat de italieni. Datorită acestui film, am ajuns la Cannes, la vârsta de 34 de ani. Din acel moment a început cariera mea internaţională. Am cunoscut doi oameni, doi evrei plecaţi din România, Henry Deutchmeister şi Paul Helmann. Ei mi-au dat şansa de a face o carieră internaţională.

Cum?

La început, oferindu-mi să fac un film după Jules Verne, „Castelul din Carpaţi". Apoi Deutchmeister, care era unul dintre cei mai importanţi producători independenţi din lume, m-a trimis la Bucureşti. „Sergiule, mergi la Bucureşti şi fă un film istoric". Şi atunci am făcut „Dacii", producţie internaţională, cu Pierre Brice, Marie José Nat, George Marchal, trei mari actori francezi, în 1967. Filmul a fost vândut în lumea întreagă şi aşa a început cariera mea internaţională. Era ceva! Apoi am făcut un alt film istoric mare, „Bătălia pentru Roma", cu Orson Welles şi Laurence Harvey şi încă 14 actori străini.

Pe urmă au venit multe alte propuneri din Franţa, Italia, Germania. Am făcut 27  de filme internaţionale... Am lucrat într-un ritm de 2,4 filme pe an. Am stabilit recorduri. Anul trecut, pe site-ul imdb.com „Mihai Viteazul" era pe locul trei, la filme istorice, după „Lista lui Schindler" şi „Submarinul". Succesele mele nu s-au datorat decât muncii mele. Nimeni n-a mai făcut ce am făcut eu şi din păcate nimeni n-o să mai facă.

De unde aplecarea pentru istorie?

Făceam din patriotism. Eu am cântat pentru prima dată într-un film „Deşteaptă-te române". Am filmat pentru prima dată într-un film românesc preoţi, biserici, colinde. Subiectul din „Osânda" este dominat de biserică. Aveam împotriva mea însuşi regimul prosovietic. Maurer, care era de o inteligenţă şi o cultură deosebite, a rămas uimit de „Dacii", pentru că simţea fiorul românesc pe care îl transmitea. Filmele mele plăceau, eu aduceam 18 milioane de spectatori la cinema. De ce? Pentru că trezeam mândria în români, demnitatea, le dădeam naţionalism de bună calitate. Şi până la urmă, acest lucru s-a văzut la Revoluţie. Pe mine mă cunoşteau oamenii, au făcut legătura cu mine, prin filmele mele, la Revoluţie. Dar ce s-a întâmplat după Revoluţie este trist. S-au distrus toate condiţiile pricopsite pe care le aveam: industria grea, industria chimică, agricultura. Unde sunt azi? Eu m-am dus la Revoluţie ca la propria mea înmormântare, cu toată demnitatea de care eram capabil. Am mers pe aceeaşi linie pe care am făcut şi filmele. Sunt singurul regizor care nu a scos după Revoluţie, din filmele sale, „limbile" faţă de regim. Nu am fost prieten cu Ceauşescu, dimpotrivă!

L-aţi cunoscut pe Ceauşescu?

Da. De trei ori m-am întâlnit cu el, de trei ori am dat mâna cu el. Niciodată nu m-a privit în ochi.

"Eu m-am dus la Revoluţie ca la propria mea înmormântare."