Comedy

articolul anterior

Cu scară la cap

2
16 Oct 2020 10:03:24
Cezar Pârlog

Da, ştiu, expresia corectă e „a avea scaun la cap”. Nu ştiu care i-ar fi originea, dacă vine dinspre înţelepciunea neaoşă a lui Păcală, deşi acolo era cu uşa-n spate, Papaiani îmi este încă pe retina memoriei, nu mai stau să caut pe net, esenţa e că-n ziua de azi scaunul la cap cam lipseşte pentru multă lume. Mai rău este că şi pe la înalţii noştri reprezentanţi de prin jilţuri cu blazon.

      ...şi cum eram eu la înviorarea de dimineaţă, pe undeva prin spatele blocului, aproape orbecăind pe întuneric, iluminatul stradal tocmai se dusese la culcare, se aude o maşină. Cine-o fi aşa de matinal?!, dar asta o zic doar în gînd şi îmi văd în continuare de treabă, deh!, eram pe la nişte flexii şi extensii, cineva coboară din ea şi se apropie venind din spatele meu. Nu m-am impacientat, creierul încă nu mi se trezise complet şi nici instinctele de apărare. E adevărat că şi eu am mers cu grijă, tiptil şi-n vîrful picioarelor, pentru ca vreun şoc să nu-i dăuneze sănătăţii dumnealui; creierului adică. Mă salută, răspund politicos şi mă întreabă ceva de-o scară. Adaugă cum că ar lucra la electrica, niet vreun ecuson ori vreo ţidulă plastifiată şi că ar fi avut ieri ceva lucrări pe-aci. Obiectul, l-or uitat după vreo cinci, şase beri de căciulă, probabil. Nu, n-am găsit dozele, dar mă gîndeam. O intervenţie la transformatorul din căsuţa aia de beton, mai dai de cîte vreuna prin cartier. E drept că salopeta şifonată confirma aproape jumate din ce a spus. Şi din cele presupuse de mine. Îi zic omului că nu, şi că oricum eu apar seara tîrziu de la slujbă, pe întuneric şi cînd totul e deja furat. Ei, asta ultima nu i-am zis-o, ce naiba! Mai face o tură, se uită de jur împrejur, se duce spre maşină, se deschide o portieră, se închide, porneşte un motor şi pleacă. Aşa că-mi dau seama că a renunţat. Eu îmi văd în continuare de egzerciţ, dar deja mă roade curiozitatea şi şansa nesperată de a avea o scară profi, proprie şi personală; mai ales că vine ziua mea, de Sf. Mihail. Aşa că nu-mi duc fandările pînă la capăt şi ţuşti!, sar în picioare şi dau o tură de recunoaştere.

Fac treaba cu băgare de seamă, orice cotlon ar putea să ascundă viitoarea mea scară, bănuiesc că una telescopică, eu aşa mi-aş dori-o; adică una exact bună, bună la casa omului. Doar că ea nu-i, n-am eu norocul ăsta! Sigur a fost şterpelită. Conform unui principiu onest în fond, conform căruia, primul venit, primul servit. Esenţa este că în cartier, unul sus-pus, se pare că se cam fură. Pardon, se completează, pentru cei cu stagiul militar satisfăcut, cum se spunea odinioară. Vremurile alea revolute, în care, cu livretul în buzunar, deja erai bun de însurat şi mai ales de încadrat în cîmpul muncii. Sau dacă aveai scaun la cap, cum zicea Goldoni, prin Bădăranii; Doamne ce moacă avea Birlic! Bag şi alergarea pe circuitul zilnic, cei cîţiva kilometri, Strava îmi zice că am primit o medalie de argint şi alte patru de bronz, mda, bune, fie! şi mă întorc la locul faptei pentru nişte serii amorţite de tracţiuni. Prima e cu surle, trîmbiţe şi lauri, a se citi un număr surprinzător de bun de repetări, aşa că ego-ul meu mulţumit zice că merit să mai dau o tură de căutare a scării; ea chiar ar fi binevenită în avutul onor amploaiatului care sînt. Deja s-a luminat şi pot creşte şansele să am şi eu o un asemenea obiect în proprietate. Dar nimic! Ea nu este ori poate că doar nu vrea să mă recunoască de stăpîn. Opa!, dar ce avem noi aici? Pe uşa de metal a acelui punct de transformare, un bileţel, băgat cu îndemînare la un capăt pe sub tăbliţa aia cu Pericol de electrocutare!: „Dacă aţi uitat scara”, şi alături, un număr de telefon. Evit să gîndesc prea mult, cred că exerciţiul ăsta mi-a rămas de la campania electorală nu demult încheiată, cu tot cu alegerile trecute şi rezultate întîrziate, apoi mai pun de-o serie de tracţiuni. De data asta una slăbuţă. Mno, ce să zic, cred că şi medaliile alea de la Strava îşi cer plătit obolul. Şi gata, obiectiv îndeplinit! Jumate din activitatea pe ziua de azi e deja bifată, gîndesc eu pozitiv şi o iau uşor descentrat spre casă. Dar stai, măcar să-i zic ăluia care probabil a recuperat scara că au venit unii pe întuneric, m-au întrebat de ea, n-am ştiut ce să le zic şi nu era nici lumină ca să se vadă biletul cu indicaţii. Să o mai ţină acolo în siguranţă, bine, dacă o foloseşte la văruit în bucătărie, se ştie că vinetele cam afumă, se rezolvă c-o lavabilă şi, că-l rog să lase biletul, ori să-l bage pe sub uşa de metal înăuntru, ca să-l găsească oamenii ăia cînd or mai veni pe-aici cu treabă.

Nu ştiu de unde pornirea asta binevoitoare, la o oră atît de matinală. Chiar nu ştiu! Posibil ca la vîrsta mea să încerc să mă gîndesc, desigur involuntar, că un loc de veci asigurat în Rai, cere şi mici eforturi. Fapte bune, adică. Mda, se pare că neuronii au pornit şi chiar sînt mîndru puţin de asta, dar n-am cui să arăt, sînt încă singur pe zonă, nimeni pe-afară, doar ici şi colo prin cîte-o ferestruică deschisă de la baie se aude curgînd apa trasă la veceu. Hm, aproape toţi la aceeaşi oră, ca guvernaţi de un imens ceas biologic! Hai să-l sun! Mă-ntorc şi cu biletul sub faza scurtă a ochelarilor, deschid rabla mea de telefon şi purced a arunca cifrele de pe bileţel pe ecran. Gata; dau să fac apelul, apăs cu dezinvoltura unui lucru bine făcut, cum o spune şi Preşedintele însuşi, îmi dreg vocea, însă, drace, lipseşte o cifră!... Aşa că toate intenţiile mele bune se duc dracului cu un zgomot surd. Deşi aş fi putut să încerc toate cele zece variante posibile; dar nu. Asta e!, zic tot în gînd şi merg mai departe. O nouă zi anostă se pregăteşte să înceapă. E îndoielnic şi cu locul meu rezervat din Rai. Măcar am încercat! Şi oricum în alergare am dat peste un botoşel de bebe, care mi-a venit în dar cu tot cu-n zîmbet cald expus instantaneu. L-am luat şi băgat în buzunar. E-adevărat că mîţa mea cea mare, bună şi blîndă, Snickărselul, a răcit, strănută de mă stropeşte pe picioare şi-şi tot şterge, sărăcuţa, cu lăbuţele, nasul. Poate că i-ar prinde bine nişte încălţări. Doar că-mi mai trebuie trei. Dar voi alerga şi mîine pe acelaşi traseu. Şi poate cineva căruia nu-i mai trebuie doar unul, cel rămas, se va gîndi pe unde l-a pierdut şi vine şi cu celălalt. Vizînd tot acel loc ceresc. Măcar picioarele din spate ale mîţei să fie asigurate. Şi am încălecat pe-o şa şi v-am zis povestea aşa. Bună dimineaţa!

*

Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele cărţi apărute sînt „Ce mult te-am iubit!“, Editura Libris Editorial, 2018 şi „Facts of life“, Editura Junimea, 2018.

Citiţi aici toate editorialele semnate de Cezar Pârlog.

Pe Cezar Pârlog îl găsiţi şi aici:

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

2 Comentarii

pathfinder
16.10.2020, 17:11:18

Lectura extrem de placuta, ca de obicei. Felicitari! +++

+1 (1 vot)
Cezar Pârlog
16.10.2020, 20:58:57

Mulțumesc frumos. Cuvntele dvs mă bucură și-mi prind bine. Să-mi mai veniți!

+1 (1 vot)
Modifică Setările