Hipnoză regresivă

I-am admirat mereu pe psihologi, au fost întotdeauna prietenii mei, mai ales dacă aveau fuste scurte, colanţi negri şi erau de genul feminin. Însă m-am ferit obsesiv să le devin pacient. Sau mai degrabă material didactic. Deocamdată sînt un căştigător, am reuşit.

Mă tot înnebuneşte unu’, cînd ne întîlnim, presat de nişte nevoi ale mele, omu’ e bun în calculatoare, despre pisica lui. Cum că ce-a mai învăţat, că-l urmează prin casă la picior ca un ogar australian, că i se uită în ochi, îi citeşte gîndurile şi înţelege tot ce-i spune, numai că nu vorbeşte. Adevăru-i că omul a şi plecat puţin cu sorcova, deşi nu-i încă sezonul, şi a început să citească numai despre mîţe. Are abonament la şapte reviste străine, de-alea de trei sute de pagini full-color fiecare, de-l înjură poştaru’ de maMĂ de zece ori pe săptămînă cînd trebuie să i le distribuie. Îi şi dă mîna cu meseria asta a lui fără program, şefi, avertismente scrise şi alte pedepse, ba şi cu lucru la domiciliu. Ultima dată mi-a zis că rasa din care-i animalul lui minune e cea mai inteligentă, au făcut-o în laborator, s-au chinuit douăj’ de ani şi au luat ce-i mai bun de la toate, şi că s-a descoperit că nu-şi îngroapă treaba mare nu din motive de igienă, cum cred tot boborul şi doamnele de la coaforul din colţ – bine, n-o să recunosc, dar se pare că şi eu am minte de coafeză –, ci pentru a-şi pierde urma şi a scăpa de inamicii lui din sălbăticie. Şi oricum, Viky, fata de la scaunul de lîngă uşă, chiar arată bine, şi am mai zis.

Acum sînt a doua zi după un parastas pe la Străuleşti 2, e la mama dracului cimitirul, undeva pe centură, spre autostradă, chiar în cîmp, cred că erau cu cinşpe grade mai puţin ca în Bucureşti, am îngheţat ca un... hm, din ăla neîngropat, îmi mai luasem şi pălăria aia „oaţă” de piele, dar oricum a fost pentru unchiu-meu bun, singurul la peste 80 de ani din familie şi care mai era prin „zonă” pînă anul trecut. Aşa că se cădea, şi era absolut „omeneşte uman” ca, odată ajuns la localul cel cu masa, să trag la măsea şi pentru ciolanele mele corespunzător îngheţate. Mult, bine, cu zgomot decent, fruntea plecată, „Să fie pomenit!”, şi cu spor.Problema e că nu prea mai ştiu ce s-a mai întîmplat după-aia. Mi-amintesc doar că trebuia, şi ulterior chiar s-a dovedit că am fost pe la un spectacol la „Nottara” cu cîţiva pretenari, că probabil am trimis nişte mesaje injurioase la nişte foste vechi amice apropiate şi am găsit şi nişte chestii noi prin frigider.

           Să fie pomenit!

Şi abia cînd am dat peste bonurile de Billa prin buzunare, a doua zi, am verificat data şi ora, se pare că eu am fost cel care a umplut frigiderul - sînt gospodar chiar şi înconştient! - mi-am dat seama că e cazul să mă bucur şi să trag o bere bună, că oricum nu mai pot de sete. Sînt tare, domnule, şi probabil că nu-s mulţi ca mine. Creierul meu gîndeste pisiceste ştergînd urmele. Cu ce m-ar fi ajutat dacă aş şti toate prostiile pe care le-am făcut ieri? Chiar aşa, cu ce?!...

(din volumul „Electric puzzle” aflat în curs de apariţie la Editura Neuma din Cluj-Napoca)

*

Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele cărţi publicate sînt „Life stuff sau Învăţături pentru Andreea”, Editura Tracus Arte, 2016, „Flori, fete, fiţe sau băieţi”, Editura Tracus Arte 2014, Premiul Naţional “Vasile Voiculescu”, 2015.

Citiţi şi:

- De Sîn' Andrei
- Cronica unei cărţi în curs de apariţie