INTERVIU Silviu Petcu: „Când eram mic, nu suportam să fiu luat la mişto, eram supărăcios“

Silviu Petcu (53 de ani) a crescut într-o familie de „oameni hâtri“. Când nu era destinatarul poantelor crude ale celorlalţi, îşi amuza familia. Ulterior, după intrarea în Divertis, avea să stârnească hohote de râs pentru milioane de români

Sună telefonul. E Silviu Petcu, se scuză că nu poate fi punctual. Zice că el nu e aşa, nu face aşa, dar, na, s-a întâmplat că i-au venit nişte meşteri acasă şi… Mă rog, de aici ştim cu toţii cum continuă povestea. La 15 minute de la telefon, cronometrat parcă, Silviu Petcu apare, încă aparent transfigurat de experienţa pe care a trebuit să o suporte. Îşi cumpără o limonadă, se conversează în franceză cu un cerşetor, care-l ia drept străin. Meditează puţin la ironia asta a vieţii: după ce, zeci de ani la rând, oamenii i-au zis „Arabul“, după unul dintre rolurile preferate din scheciurile grupului Divertis, acum cerşetorii îl iau direct în franceză. Pe parcursul următoarei ore, Silviu Petcu vorbeşte despre sine folosind persoana I plural. Cu rare excepţii, momentele pur autobiografice, părinţi, copilărie, studii, viaţa sa se identifică cu activitatea din Divertis. Simţi cât de dor îi este să mai facă spectacole ca pe vremuri, cu sălile pline, cu sute de oameni tăvălindu-se pe lângă şi sub scaune. Acum e epoca televiziunii, a feedbackului, a ratingului. 

Silviu Petcu: Da’ cum m-aţi ales tocmai pe mine?

„Weekend Adevărul“: Vă potriviţi criteriilor de căutare ale rubricii. Aveţi experienţă de viaţă, ceva de spus şi vă ştie lumea.

Câteva persoane, poate.

După nume, poate. Dar dacă vă vede faţa credeţi că nu ar şti de unde să vă ia?

Da, da. De la televizor, mai puţin de la Divertis. Sau, cum mi se mai spune, „uite-l p’ăla de la Vacanţa Mare“. Sau de la emisiunea aia de pe Naţional TV, cum îi spune...

„Vouă“.

Aşa, da, Vouă! „Sunteţi de la Vouă!“.

Dar dumneavoastră ce mai faceţi acum, apropo?

Păi, după despărţirea de Toni Grecu, de fapt, plecarea lui din grup, pentru că nu a fost o despărţire din partea noastră, noi am rămas în Distractis. Asta e o denumire care datează de prin anul 1984. Atunci, Toni şi doi colegi ai lui, care erau şi fondatorii Divertis, terminaseră facultatea, iar noi ceilalţi, care eram încă studenţi, am decis că nu e bine să păstrăm numele grupului şi ne-am numit „Distractis“ pentru un an.

Voiam să vă întreb...

Întreabă-mă.

Despre oraşul natal, Bacău.

A fost o întâmplare că m-am născut în Bacău. Bunicii locuiau acolo, dar părinţii stăteau în Iaşi. Mama a vrut să-şi viziteze părinţii. Iar în anul de graţie 1961, cel mai important an din istorie, se făceau vaccinuri pe stradă. Mama a întrebat-o pe felcera care făcea vaccinul: „Doamnă, dar eu sunt în 8 luni. E vreo problemă?“. „Nu, ce problemă să fie? O să iasă copilul foarte sănătos, mai tare“, i-au spus. Şi m-a născut în noaptea aia. Aşa de bun a fost vaccinul, încât a provocat naşterea instantanee.

Ştiu că la 8 luni e o perioadă mai delicată a sarcinii...

Da, mulţumesc. Nu erau dezvoltaţi nici plămânii, nici capul.

Dar văd că v-aţi revenit.

Da, mi-am revenit pe parcurs. Mi-a trebuit mai mult timp la şcoală ca să recuperez, dar, uite, sunt bine.

„Mama a fost «copil de chiabur»“

Aţi copilărit în Bacău sau în Iaşi?

În Iaşi. La două săptămâni de la naştere, m-am întors în Iaşi.

Cu ce se ocupau părinţii?

Tata a fost inginer şi a lucrat în domeniul CFR-ului, la Iaşi. Mama era contabilă, tot la regionala CFR. Ea a fost considerată copil de chiabur. Bunicul meu, tatăl mamei, fusese zugrav şi, în anii 1950, orice om care ştia să facă ceva era considerat chiabur. Mama a avut ghinion, pentru că a prins exact perioada în care, dacă erai considerat urmaş de chiabur, nu ţi se permitea să faci o facultate. Aşa că a rămas fără studii superioare. Norocul lor, dacă poţi să-i spui aşa, a fost că bunicul din partea tatei îşi dăduse pământul comuniştilor şi era considerat ţăran adevărat. Tata avea „origini sănătoase“ şi i s-au permis studiile superioare.

V-aţi gândit să vă mutaţi în Iaşi? Aveţi nostalgia pentru oraşul copilăriei?

Am nostalgia locurilor pe unde am trecut până am terminat facultatea, pentru că eu am făcut şi studiile superioare la Iaşi. Mă mai atrag prietenii de acolo. Oraşul era foarte frumos când eram eu tânăr. Acum, de vreo cinci ani, e doar un şantier enorm care pare să nu se mai termine niciodată. Aştept ca în decursul vieţii mele să termine de lucrat în oraş, ca să mă pot plimba liniştit. Am văzut foarte mulţi oameni care spun, „Mamă, cum era pe vremea copilăriei, la bunici, la alea...“. Mie îmi place acum foarte mult, pentru că acum trăiesc. Nu poţi să trăieşti în trecut tot timpul. Poţi compara, într-adevăr, cum e acum şi cum era înainte, dar mă îndoiesc că poţi compara cum e acum şi cum erau lucrurile acum 40 de ani.

Să înţeleg că nu sunteţi unul dintre nostalgicii după comunism.

Niciodată! Dar văd că 80%, sau cât o fi, din populaţia României e nostalgică. Îi înţeleg pe cei care atunci munceau, aveau o viaţă activă. Dar au uitat că stăteau la coadă pentru orice, au uitat cum se făceau listele. Pentru mine, asta a însemnat copilăria. Statul cu rândul, cu bunicii şi părinţii, câte 24 sau 48 de ore, pentru un kilogram de zahăr şi un litru de ulei. Asta înseamnă comunismul! Nimeni nu o să mă poată convinge că era mai bun decât sistemul ăsta, în care trăim acum. OK, ăsta e incorect, dar dacă poţi să faci ceva, faci! Pe vremea comunismului nu puteai să faci nimic, oricât ai fi vrut tu.

„Aduceam veselia în grup“

Am înţeles, astea sunt părţile negative. Dar cum vă distraţi în comunism?

Pentru mine distracţia a însemnat Divertis. Pentru că eram şi foarte tânăr când am intrat în grup. El s-a înfiinţat pe 17 decembrie 1981. Am avut marele noroc că aceia care propovăduiau comunismul la nivelul centrului universitar Iaşi erau nişte băieţi foarte destupaţi la minte. Nu toţi comuniştii cu acte erau tâmpiţi. Ei, la Iaşi, au lăsat această supapă care se numea Divertis, care era mult mai puţin permisă în alte centre universitare din ţară. În Bucureşti, de exemplu, aveam interdicţie de spectacol. Bine, studenţii ştiau şi făceam săli de 2.000-3.000 de oameni, dar fără promovare, din gură-n gură şi mai underground, aşa. În Iaşi, în schimb, era preşedintele Asociaţiei Studenţilor din localitate, care ne cunoştea. Şi ne-a ajutat mult, pentru că eram inconştienţi. Pe cuvânt! Am făcut nişte lucruri absolut incredibile pentru perioada respectivă.

Cum ar fi?

Făceam reviste, le redactam la maşini de scris, împrumutate de pe la mătuşi, unchi, de pe unde apucam. E adevărat că dacă ai citi acum ce scriam atunci, ţi-ai pune mari probleme legate de sănătatea mentală a autorilor. Dar, pe atunci, totul era în subtext. Nu puteai să scrii direct: „Ăla e prost!“. Asta era distracţia noastră, ca să-ţi răspund la întrebare. Să facem glume despre sistem, să cântăm până dimineaţă. Şi toată lumea ne dorea, pentru că aduceam veselia în grup. Din 1981 şi până în 1986, când am terminat facultatea, Divertis-ul a reprezentat ceva fantastic pentru cei de o vârstă cu noi.

În perioada asta, despre care îmi vorbiţi, 1981-1986, Divertis-ul era chiar în componenţa celebră, pe care o cunosc oamenii?

În 1987 au intrat ultimii din cei pe care-i ştii tu, Gyuri Pascu şi Cătălin Mireuţă.

Gyuri e ardelean, restul eraţi de la Iaşi. Cum l-aţi racolat?

Cu Gyuri Pascu ne-am întâlnit în Tei, în Bucureşti. Era o întâlnire între mai multe grupuri de umor studenţeşti. Gyuri ne-a fermecat cu spontaneitatea şi cu vocea extraordinară. A cântat o seară întreagă. La sfârşit, a vorbit cu Toni Grecu şi a fost de acord să ni se alăture.

„Când am văzut Divertis prima oară, mi s-a deschis aşa capul“

Grupul Divertis, la începutul anilor 1990 FOTO: ARHIVĂ PERSONALĂ

Sunt curios, cum se produce un proces de selecţie pentru un astfel de grup de umor? Cum vă găseaţi?

Da, da, da, era cu examen, admitere... Nu, dragule, era cum stăm noi acum şi discutăm. Şi din vorbe şi din cât de haios era un tip, puteai fi acceptat sau nu. Cei trei care au fondat grupul era colegi de facultate, chiar de an. Scriau împreună, îşi trimiteau bileţele, mă rog, erau haioşi între ei. Eu eram în anul I când i-am văzut pentru prima oară pe scenă. Am rămas cu gura căscată, sincer îţi spun! În liceu, mă uitam la televizor, îi vedeam pe Stela, Arşinel, mă rog, comicii neamului. Când am văzut Divertis prima oară, cum scriu şi cum interpretează, mi s-a deschis aşa capul.

Dumneavoastră când aţi intrat în Divertis?

În 1983, alături de Cristian Greţcu şi de Darie Valentin. Am fost în primul val de racolări. Făceam vacanţele împreună, stăteam tot timpul împreună. Ne şi întrebam unul pe celălalt, „Tu ce ştii să faci?“, aşa era la început. Nu exista selecţie cu juriu. Funcţionează, în primul rând, chimia între oameni. Dacă nu funcţionezi într-un sistem, nu ai cum să faci treabă. Gândeam la fel! Chiar şi după ce a plecat Toni, când erau două emisiuni, la posturi concurente, descopeream că aveam aceleaşi poante. Ne legam de acelaşi lucruri. Până şi cântecele erau asemănătoare. Eu am fost cu băieţii ăştia din 1983, oficial, iar de căsătorit, m-am căsătorit în 1988. Am stat cu băieţii ăştia mai mult decât cu familia mea.

Regretaţi asta?

Nu regret nicio secundă. Doamne fereşte! Familia o susţii şi şi ea m-a susţinut pe mine. Dar cu Divertis a fost altceva. Gândeam la fel, automatismele erau identice!

„Le numeam «glume carteziene»“

Aţi fost toţi absolvenţii unor facultăţi de profil real?

În afară de Gyuri, care terminase Litere la Cluj, restul terminasem Electronică, Computere şi Mecanică.

Nu e curios ca nişte oameni care trăiesc printre cifre şi noţiuni exacte să se afirme tocmai în zona umorului?

Ştii ce mult te ajută un profil real? Mult mai târziu mi-am dat seama de asta. Îţi pune ordine în cap. Bine, nici noi nu am fost toţi complet ordonaţi, dar asta mai e şi firea omului. Ingineria îţi pune ordine în scris, îţi aranjează lucrurile. Am avut şi multe glume din domeniul ăsta, la care am mai şi revenit de curând. Le numeam „glume carteziene“. Îmi plac glumele cu vectori, fac viaţa mai frumoasă. E şi chestiune de contrapunct. Uite, încerci să descrii scaunul ăsta care stă. E altceva când introduci noţiuni de fizică, devine totul mult mai haios.

Dar asta cu „simţul umorului“ nu e o chestie cam vagă, aşa? Întrebarea e, de fapt, cum v-aţi dat seama că puteţi face asta pe post de meserie?

Vezi, asta e! La început, credeam că umoriştii sunt cei mai deştepţi oameni din lume. Dar nu cei mai deştepţi oameni de pe Pământ au şi simţul umorului. Nu e reciprocă. Am cunoscut o grămadă de oameni brici la minte care nu reacţionau deloc la aluziile noastre. Şi nu suntem chiar „cartezieni“ când vorbim, mai scăpăm piciorul, mai una-alta... Mă, şi erau unii, în America, profesori, oameni care au construit microprocesoare, cu Stanford, cu ce vrei tu, dar la noi... Poate nu aveau referinţele noastre, dar nu erau glume politice, erau d’astea, uşurele. Şi în România am întâlnit oameni d’ăştia. Aveam o mătuşă, Dumnezeu s-o odihnească!, brici la minte, ştii cum? Nu înţelegea cum de râde lumea la ce le spunem noi. Sunt nişte conexiuni care se fac în cap. Dacă ăla cu care vorbeşti nu are neuronii pregătiţi să facă sinapsa, nu merge.

„Scoteam glumele la care râdeam doar noi“

Revin. Când v-aţi dat seama că aveţi umor?

Aaa, asta de mic copil. Îmi amuzam familia. Oamenii din familia mea erau foarte haioşi. Foarte hâtri, era greu dacă nu puteai să răspunzi la miştoul celorlalţi. Când eram mic, nu suportam să fiu luat la mişto, eram supărăcios. Dar, cum să-ţi zic, anturajul m-a condus către umor (râde). Aşa erau ai mei, cel puţin din partea tatălui. Şi acuma sunt, verişorii, unchii. Hâtri, ăsta e cuvântul, nu râde nimeni, dar bagă d’astea (imită), „Oooo, dar tu mai ai păr, mă… Bravo!“. Şi m-a ajutat foarte mult, când m-am întâlnit cu băieţii de la Divertis, mi-am dat seama că sunt de acolo, că ne adunăm.

Cum se simte un om care trăieşte din umor, face o glumă despre care e convins că e bună şi-l vezi pe cel din faţă abia schiţând un zâmbet?

Te muţi la altă masă. Când făceam spectacole, era ceva mai complicat, atunci când ajungi să trăieşti din asta. Un spectacol avea cam trei ore şi făceam şase reprezentaţii. După a şasea, spectacolul să tăia, se refăcea, scoteam glumele la care râdeam doar noi. Simţeam imediat, chiar şi o pauză, dacă vedeam că publicul o muşcă, rămânea şi seara următoare. 

„Abia după 2008 mi-am luat duminicile libere“

Cum se scriau textele? Venea o idee, o scriaţi şi le-o duceaţi celorlalţi sau era un proces mai organizat?

Era un proces mai organizat. Plecam la o cabană în munţi, o săptămână. Toţi. Fără telefoane, fără nimic. Aveam de scris spectacolul pentru vara următoare. Ştiam că o să mergem la litoral şi trebuia să inventăm ceva, să schimbăm peste 70% din spectacolul care fusese primăvara. Şi cum era? Păi, tu faci aia, ăla face asta, băieţii ăştia doi se ocupă de asta... Ne împărţeam totul. Eu făceam o pantomimă. Cum se face deschiderea, când vine ăla, cum intră ăla... Totul era proiectat, scris, regizat, repetat.

Cred că vă e dor de spectacolele astea de pe scenă, cu public.

N-are nicio legătură spectacolul cu public, faţă de cel de televiziune! Gândeşte-te că făceam trei spectacole pe an. Când am ajuns la televiziune, după 2001, am făcut câte un show pe săptămână. Normal că după nouă ani lucrurile au început să dea în manierism. Ajunsesem să credem că nici nu mai există ştiri, nou, inedit care să ne ajute. Aşa că am început să inventăm.

Cât din Divertis era improvizaţie?

În înregistrările de la Radio România nu era scris absolut nimic. Venea Toni şi ne spunea: „Hai să vorbim despre asta. Alegeţi-vă un personaj“. Şi înregistram ore în şir, improvizaţie pură. Unele erau mai bune, altele mai puţin bune, cum era ziua. La spectacol, părea improvizaţie, dar marea parte erau scrise şi repetate de nenumărate ori.

Cât repetaţi?

Măi, ca să pregătim un spectacol, ne lua cam o lună. Zi de zi. În anii 1990, dacă aveam trei săptămâni pe an de stat acasă cu familia...! Trăiam din asta, câştigam din asta. Nu aveam sâmbete, duminici. Ne adunam la prânz, la 1-2, şi stăteam până se termina, seara târziu. Ani de zile s-a întâmplat asta. Abia după 2008, când ştiam fiecare foarte bine ce aveam de făcut, mi-am luat duminicile libere.

„Şi azi, în cartier, lumea mă ştie de «Arabul» şi «Beţivul»“

„Weekend Adevărul“: Când aţi început să scoateţi bani din umor? Să trăiţi din asta?

Silviu Petcu: După 1995. Până atunci, fiecare eram angajat undeva.

Dumneavoastră unde aţi fost angajat?

Cred că, până în 1996, eram reprezentantul unui trust de presă din Iaşi, eram trimisul lor în Bucureşti. Mă vedeam cu oamenii, întâlniri, interviuri, am făcut chiar şi un catalog al tuturor ONG-urilor din România. Iar până în 1992 am fost inginer. Am fost un om foarte serios. Uite, am vrut să mă angajez, în 1998, la British Council. Scoseseră un post de organizator de evenimente. Exact cu ce mă ocupam eu la Divertis. Am fost „creierul administrativ“ al grupului. Le-am povestit cum am organizat eu turneul din America, din 1997, cum am mers 26.000 de kilometri cu maşini închiriate, hoteluri, tot. Dar le-am cerut să vin de dimineaţă, de la 8, să lucrez până la 3, şi apoi să mă ocup de Divertis. N-au vrut. Şi mi se pare corect. Nici eu nu mi-aş da banii unui băieţel d’ăsta, care vine câteva ore şi apoi se duce să facă glume.

Dar cum s-a produs schimbarea asta din 1995? Cum de aţi început să şi câştigaţi bani din activitatea grupului?

Ne-am organizat. Am avut impresarul nostru, omul nostru, care locuia în Bucureşti şi se ocupa numai de noi. Ne-a ajutat foarte mult, rezolva tot.

Când spuneţi „ne-am organizat“ înseamnă că v-aţi şi dat seama că trebuie să faceţi pasul ăsta, pentru a putea trăi din spectacole?

Da, da. Pentru că dacă stăteai la mâna organizatorilor de spectacole, cum se întâmplă şi astăzi, ăştia îşi trăgeau aproape tot şi ţie îţi lăsau mărunţişul. Plus că eram mulţi, 12 oameni. Când am început turneele, aveam şi formaţie, lumini, scule, ajunsesem la 18 persoane. Trebuia ca banii să ajungă şi la noi. Asta s-a întâmplat până am ajuns în televiziune în 2001. Şi n-am mai făcut spectacole.

„L-am făcut terci pe Geoană!“

Nu pot să nu observ cum schimbaţi tonul când vorbiţi despre spectacolele Divertis şi despre Divertis la televiziune.

Nu poţi să trăieşti din spectacole, pe termen lung. Îţi plăteşti factura la curent şi-ţi cumperi două cămăşi. Trăiam din munca noastră, e adevărat. Dar asta când aveam spectacole, trei luni pe an. Când aduceai bani acasă era în regulă, dar în rest… Nu puteai să faci nici credit la bancă, nimic. Erau bani de subzistenţă şi atât.

Dar decizia de a merge la televiziune s-a legat doar de bani sau şi de nevoia de a ajunge la o categorie mai mare de oameni?

Nu, asta ce ţi-am zis a fost o explicaţie, nu un scop în viaţă. N-am avut niciodată obsesia banilor. Soţiile sigur se gândeau la asta. Noi am fost mai boemi. Decizia cu televiziunea a venit din nişte discuţii între noi şi alţii, producători şi regizori. Am ajuns la Antena 1 după cel mai bun turneu al nostru, în America, şi am făcut prima emisiune în mai 2001. Am făcut, în prima fază, patru spectacole. Şi au mers foarte bine. Sorin Oancea, de la Antenă, ne-a mai cerut patru spectacole. A fost un efort enorm, dar rezultatele au fost pe măsură. În plus, tot în 2001, s-a terminat şi cu sponsorii pentru turneul de pe litoral şi pur şi simplu nu mai aveam ce să facem. Nu poţi trăi numai din ce vinzi. Aşa că ne-am decis definitiv să intrăm în TV.

O mare parte din repertoriul dumneavoastră de dinainte de 1989 era subversiv. Aţi avut senzaţia, când aţi ajuns la televiziune, că vi se pun anumite piedici în calea glumelor cu tentă politică?

Până în 2009, nimeni de la Antena 1 n-a venit la noi să ne spună să nu mai facem despre unul sau despre altul.

Ce s-a întâmplat în 2009?

Făceam vocile pentru o animaţie politică, „Animal Planet“, nu ştiu câţi îşi mai amintesc. Era pe val domnul Geoană. L-am făcut terci! Săracul, dar şi-o şi căuta. Ei, şi n-a mai fost dată pe post o emisiune. Fusese înregistrată în toamna lui 2008, acum eram în 2009 şi era an electoral. Într-un final, au dat-o, la o oră imposibilă, cât să omoare subiectul, să nu cumva să deranjăm pe cineva. Dar până atunci, nu fusese nici măcar un telefon sau o aluzie. Oricum, a picat la fix, asta cu interzicerea, pentru că şi plăţile începuseră să întârzie, o lună, două, trei şi ne-am cărat de la Antena 1 pe Pro TV. Măcar aveau audit american. Le dădeam o factură azi şi în 15 zile o plăteau.

Aţi negociat direct cu Adrian Sârbu?

Nu, dar Toni e prieten bun cu Sârbu, se sfătuiesc, se consultă.

„Aveam păr de Jimi Hendrix“

Ca să-ţi menţii umorul, ani de zile, n-ai nevoie de o anumită detaşare de ceea ce vezi şi ţi se întâmplă în viaţa de zi cu zi?

N-am avut momente de cădere, dacă asta mă întrebi. Dacă nu eşti optimist, dacă vezi totul în gri, nu poţi face nimic. Trebuie să mai şi râzi. Eu am privit totul mult mai detaşat. M-am râs de tot ce se întâmplă în jurul meu. Aşa am trecut peste necazuri. Divertis-ul m-a ajutat să trec peste tot, frustrări, probleme, tot. Plus publicul, care mi-a dat tot timpul energie pozitivă, m-a ajutat enorm. Când vezi că stau în picioare şi aplaudă ceea ce ai făcut, e incomparabil. Asta era şi problema la televiziune. În faţa camerelor, am avut un şoc, nu aveau feedback instantaneu. Râdeau patru cameramani.

Şi care era barometrul?

Audienţele. Dar astea sunt nişte cifre pe hârtia de luni dimineaţă. Nu reprezintă nimic. Nu ai omul de lângă tine, să-ţi zică că a fost mişto sau nu. Nu-l aveai lângă tine pe unul care să-ţi zică ce mişto ai jucat în aia cu arabul…

A, da, „arabul“. Chiar voiam să vă întreb despre asta. Cum aţi ajuns să aveţi rolul ăsta? În afara asemănărilor fizice, evident.

Nu m-am ales eu, m-a ales un poliţist. Eram în clasa a IX-a cu o prietenă şi ne plimbam prin Grădina
Botanică din Iaşi. Pe vremea aceea, la noi în oraş, erau foarte mulţi studenţi străini: arabi, africani. Aveam 16 ani. Aveam păr de Jimi Hendrix, mare, umflat, aveam capul enorm. Când mergeam la şcoală, îmi puneam o basma pe cap, să-mi ţină părul lipit, să nu mă oblige să mă tund. Am şi acum un pieptăne din clasa a XI-a, cu dinţi laţi, din oţel. Altfel, nu mă puteam pieptăna. Aşa, şi eram cu fata asta în parc. Mă opreşte un caporal cu soldatul după el. Îmi cere buletinul. Îl scot şi era uimit peste măsură că sunt român. „Credeam că eşti arab, tovarăşe!“. Dar ştii cum, o dezamăgire pe el… Şi am rămas „Arabul“.

Aţi început să-i şi imitaţi?

Îi imitam din liceu. Aveam şi un prieten evreu, Romică, arăta exact ca mine. Când ieşeam pe stradă era jale. Intram în cămine, venea lumea la noi să ne întrebe dacă avem Kent sau valută. Apoi, când m-am întâlnit cu băieţii de la Divertis, am imitat un arab. Au râs de s-au spart. Şi aşa am rămas. Şi azi, în cartier, lumea mă ştie de „Arabul“ şi „Beţivul“.

Scurtă istorie a celui mai iubit grup de umor din România, în patru instantanee. FOTO: ARHIVĂ PERSONALĂ

„N-am făcut chemări la arme. Eram mult mai subversivi“

Înainte de 1989, dat fiind domeniul de activitate, să-i spunem, aţi avut vreo problemă cu Securitatea?

Eee, astea le-am aflat după 1989. Am avut două momente grele cu Securitatea. Dar au fost oprite de comuniştii care ne sprijineau, cei despre care îţi povesteam la început. Cea mai mare problemă am avut în vara lui 1989.

Ce s-a întâmplat?

Andrei Partoş, care acum lucrează la Radio România Actualităţi era disk jockey la Costineşti. Ţinea Radio Vacanţa. În vara lui 1989, Ceauşescu era plecat, făcea un turneu prin Africa, parcă. Noi am scris ceva despre traseul lui Neptun. Înainte să ajungă Neptun pe uscat, se transmitea, din sfert în sfert de oră, pe unde era şi ce mai făcea. Era exact traseul lui Ceauşescu. Bine, era şi un an tulburător. Iar noi păream duşi cu capul, parcă eram nebuni! S-a aflat, normal. Erau 10.000-12.000 de oameni acolo, era imposbil ca unul dintre ei să nu fi ciripit ceva. Au venit cei de la Securitate din Constanţa şi s-au dus direct peste directorul staţiunii. I-au cerut să asculte benzile de radio care se dăduseră pe post cu o zi înainte. Ăsta, directorul staţiunii, i-a trimis la Radio Vacanţa. Cum au ieşit securiştii pe uşă, l-a sunat pe Andrei şi i-a spus. Iar Partoş s-a apucat să tragă peste benzi muzică populară. Între timp, securiştii au tot fost plimbaţi prin staţiune, ca să câştigăm timp. Când au ajuns la Radio Vacanţa, securiştii au ascultat muzică populară.

Şi s-a oprit aici?

Nici vorbă! Ancheta a continuat foarte sus, în septembrie-octombrie. La Securitate la Bucureşti. Pentru că, la Costineşti, cineva scrisese un raport, în urma unei informări. Exista deci o sesizare scrisă, trebuia investigat. Se auzise pe plajă, se auzise totul. Noroc că a venit Revoluţia şi s-a terminat totul.

Aţi avut noroc.

Noroc şi sprijin de la nişte oameni. De asta îţi spuneam că nu-i putem condamna pe toţi comuniştii, aşa, la grămadă. Păi ştii cum era Costineştiul înainte de 1989? La ora 23.00, se închidea tot! Şi totuşi existau 6.000 de oameni care veneau la noi, la spectacole. Erau comuniştii turbaţi! Ce puteau face oamenii ăia, ce vorbeau, ce făceau… La Constanţa se ştia tot! Tot ce făceam, şi ce spusesem cu o seară înainte la spectacol!

„Pentru comunişti, eram acceptabili“

Dar credeţi că v-a ajutat, în relaţia cu fostele organe, faptul că făceaţi parte dintr-un grup de umor?

Noi n-am făcut chemări la arme. Eram mult mai subversivi. Îşi dădeau şi ei seama că e altceva. Plus că noi nu puteam scula masele, pentru că mulţi nu înţelegeau. Ne adresam unui public inteligent care era, ca şi astăzi, minoritar. Nu eram un pericol pentru societate, pentru comunişti eram acceptabili, din punctul lor de vedere. A mai fost un episod, de exemplu, în timpul facultăţii. Era un concurs de umor. Am umplut holul Universităţii din Iaşi cu bannere. Unul era aşa: „Deşi OMUL se împotriveşte, inteligenţa contraatacă“. Se ştia la ce „OM“ ne referim. Dar câţi ştiau? O minoritate. Tot ce puteau face era să ne taie textele. De exemplu, era o poveste cu un profesor, doi asistenţi şi trei studenţi. Profesorul îi zice unui asistent: „Când am fost la Moscova, a costat 200 de ruble, nu mai ştiu ce, concasorul cu fălci!“. O prostie, îţi dai seama! Ne-au tăiat cuvântul „ruble“ şi au scris „orice altceva în afară de ruble“. Băi, aşa am spus în spectacol! Când am spus asta, lumea s-a spart de râs. Mai era una, când profesorul venea şi trebuia să-şi pună în cuier haina. La cenzură, ne-au interzis cuierul, pe motiv că e prea multă recuzită. Şi atunci, când jucam, lăsam haina să cadă pe jos şi spuneam: „Nici cuierele nu mai sunt ce erau odată…“.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.