La ghişeu cu Maniu
0
Cînd cineva a citit o formă a textului ce urmează şi nu a înţeles mare lucru, am fost înţelegător şi băiat fin. Asta pentru că şi eu, la rîndul meu, nu înţeleg multe cîntări faine în limbi exotice, şi tot le ador. Căci nu în orice situaţie trebuie să înţelegi pentru a trăi momentul, ori pentru a te entuziasma. Aşa că fiind eu a-toate-iubitoru’ şi nevărsător de sînge nevinovat, am iertat şi mi-am văzut de treabă. Şi asta a ieşit:
Parter de clădire veche. Dintr-un antreu înalt pleacă cîteva uşi. La una, singura deschisă, de fapt treaba asta numai pe jumate, un fel de ferestruică, care nu-ţi permitea înaintarea. Înăuntru, vizibil totul, însă doar atît, veneau oamenii să te servească. Unii i-ar zice distanţare. O singură încăpere, care nu dădea în altele. Undeva, într-un colţ, mergea un teveu. Ciocănesc discret în tejghea, mi se răspunde cu un „Imediat!” şi, nu după multe secunde, de la un pupitru se ridică cineva, era singura persoană de pe-acolo, se întoarce şi vine spre uşă. Drace, era chiar el! După cîteva cuvinte introductive, Maniu mi-a prezentat pe scurt situaţia actuală şi necesitatea unei consultări publice. Cu argumente. Ok, pe multe le auzeam pentru prima dată, dar, în general, eram de acord cu omul. Destul de tîrziu mi-am dat seama că nu era el, probabil folosea o dublură. Posibil că am fost păcălit de mustaţă. Sau de elocinţa pe care i-o ştiam; l-am auzit de multe ori la postul naţional de radio, pe cînd îl combătea pe Carol şi unipartidismul lui. Şi recuzita era în regulă. Costum negru şi o cămaşă albă al cărei guler rotunjit ascundea aproape de tot nodul cravatei. Moda corectă în epocă. Cînd mi-a fost clar că nu era decît o sosie, bine, recunosc, o copie destul de bună, mi-a fost ruşine de mine şi m-am admonestat public în faţa unei audienţe în care mă aflam numai eu. Cineva ar fi zis că e doar o probă de adaptare la acel disconfort provocat de modul prezentării retoric-emfatic al informaţiei de către o copie şi nu de elocinţa originalului. Pe care nu aş fi trecut-o. În sfîrşit! Totuşi, ca pentru a-mi restabili cota în ochii mei, am început să număr deosebirile. Cînd am ajuns pe la cinci, o schimbare de ton a preopinentului, m-a adus din nou unde mă aflam, la ghişeul ad-hoc din tocul uşii. Dintre variantele discursului politic viitor care mi-au fost expuse, am ales-o pe cea demnă şi cu spinarea menţinută dreaptă; aşa am fost mereu. Deja moralul meu, întremat, era unul ridicat. Ok, poate am pierdut cîteva dintre versiuni, pe cînd eram la faza de găsire a diferenţelor. I-am explicat şi de ce, adică motivaţia mea de moment. Omul m-a ascultat, m-a aprobat, mimica bună, desigur doar de convenienţă şi cu puţine cuvinte, după care s-a întors, şi a făcut o steluţă într-un tabel de pe o masă aflată alături. Sau poate o liniuţă, asta chiar n-am reuşit să văd, oricît mi-am deformat cristalinul. Părea satisfăcut şi mi-a zis că, drept mulţumire, o să-mi ofere ceva, după care şi s-a dus spre un raft pe care avea două teancuri de cărţi subţirele. Mda, eu speram la altceva. A luat cîte una din fiecare şi mi le-a întins. Cărţile erau de fapt două reviste, format mic, asemănător broşurii ăleia cu programele de la ProTV. Cred că-i zicea ProTv Magazin, apăreau mai demult pe la chioşcuri. Am remarcat rapid că erau două numere mai vechi, din mai şi din iunie. Uşor dezamăgit de asta, sînt sigur că şi vizibil, am îndrăznit să-i şi zic. Oricum nu era Maniu! Deja nu mai semăna deloc. Mi-a spus că deşi par numere vechi, cele două sînt ultimele pe care le-au scos. Că pandemia, că chestii şi bani mai puţini în perioada asta. Că nu prea mai plăteşte lumea cotizaţiile. Le-am luat, am mulţumit de complezenţă şi am plecat. Mai aveam multe de făcut în ziua aia.
Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele cărţi apărute sînt „Ce mult te-am iubit!“, Editura Libris Editorial, 2018 şi „Facts of life“, Editura Junimea, 2018.
Citiţi aici toate editorialele semnate de Cezar Pârlog.
Pe Cezar Pârlog îl găsiţi şi aici:
Se încarcă comentariile...
