400 de ani de sclavie

BIBLIE Noul film al regizorului Ridley Scott, „Exodus: Zei şi regi“, cu Christian Bale în rolul lui Moise, face povestea scoaterii evreilor din Egipt de nerecunoscut, dar nu în sensul bun al termenului.

Probabil reputatul regizor britanic Ridley Scott, în măsura în care mai are o miză artistică la cei 77 de ani ai săi, şi-a dorit cu acest film să reediteze succesul pe care l-a avut cu alte superproducţii istorice, în primul rând „Gladiatorul“ şi, foarte parţial, „Regatul Cerului“. Rezultatul este, însă, un eşec artistic atât de răsunător pe toate planurile, încât noua versiune a poveştii lui Moise cred că poate fi socotită unul dintre cele mai proaste filme făcute vreodată, ţinând cont de punctul de plecare şi de ţinta sa.

Până acum Hollywoodul a fost acuzat de nenumărate ori că denaturează adevărul istoric, în prezent, odată cu acest film sau cu recentul „Noe“, de la începutul anului, motivul criticii ar putea fi deformarea adevărului biblic, sau, ca să ne exprimăm altfel, nerespectarea Bibliei în litera şi, mai ales, în spiritul ei. Dacă, însă, filmul „Noe“ al lui Darren Aronofsky era totuşi o meditaţie filosofică interesantă, în orice caz propunea ceva, cu acest „Exodus“ în 3D Ridley Scott sacrifică totul cultului efectelor speciale (de altfel, submediocre şi total neinteresante) şi gustului publicului de mall, majoritar în epoca actuală.

Tehnica anacronismului

Povestea profetului Moise, una dintre cele mai importante din istorie, a fascinat statornic cinematograful şi a stat la baza câtorva filme de referinţă, în primul rând clasicul lui Cecil B. DeMille din 1956 „Cele zece porunci“ şi animaţia „Prinţul Egiptului“ (1998). Toate aceste filme, însă, deşi îşi permiteau numeroase licenţe istorice şi narative, păstrau totuşi esenţa mitului biblic, ceea ce nu mai e cazul acum. Orice discuţie despre „Exodus“ trebuie să înceapă de la scenariu, la care şi-au reunit eforturile patru semnatari: începătorii Adam Cooper şi Bill Collage şi mult mai experimentaţii Jeffrey Caine („GoldenEye“ şi „The Constant Gardener“ / „Prietenie absolută“) şi Steven Zaillian („Lista lui Schindler“).

Impresia generală pe care ţi-o dă vizionarea filmului este că cei patru au ţinut cu tot dinadinsul să-şi bată joc de materialul pe care-l aveau la dispoziţie, nefiind însă în niciun caz vorba de o parodie sau de altceva de acest gen. Departe de a avea vreo legătură cu ceea ce ştim, din punct de vedere istoric, despre egipteni sau evrei, scenariul se amuză să utilizeze cu voluptate şi perseverent termeni şi concepte pur moderne („raţiune“, „fanatism“, „revoluţie“, „civilizat“ etc.), inclusiv locuţiuni latineşti („per se“!). Astfel de anacronisme sunt justificate când avem de-a face cu o parabolă – precum în teatrul de idei al unor Giraudoux sau Dürrenmatt, uitat acum dar care a marcat secolul XX –, ceea ce nu este cazul aici. În „Exodus“ operaţiunea nu este însă una inocentă, din pură prostie, ci avem de-a face cu o manipulare deliberată şi complexă, pe care din păcate nu avem loc s-o detaliem aici.

Un Dumnezeu care nu convinge

Prima modificare şi cea mai gravă, pentru că schimbă întreg sensul poveştii, este aceea că evreii, acum, nu şi-au mai uitat Dumnezeul şi ţara promisă, în timpul celor 400 de ani de sclavie, şi sunt oricând pregătiţi de o rezistenţă subterană. Esenţa poveştii lui Moise era că acesta trebuie în permanenţă, cu mare greutate, să-şi convingă poporul de adevărul celor transmise de Dumnezeu, după ce mai întâi face efortul de a se autoconvinge, ceea ce se pierde în întregime acum. Dizertaţiile despre sclavie ţinute de personaje amintesc de stupiditatea replicilor din „12 ani de sclavie“ şi parcă te aştepţi ca să apară nu Dumnezeu, ci însuşi Brad Pitt pentru a le explica cum stă treaba.

Prin urmare, robii evrei încep tentativa de eliberare din sclavie printr-un război de gherilă, „de uzură“ cum e numit de Moise, împotriva asupritorilor egipteni. Dumnezeu însă îşi pierde răbdarea, nu are chef să mai aştepte încă câteva generaţii, şi dezlănţuie asupra Egiptului binecunoscutele plăgi. Moise este, de la bun început, un raţionalist şi aşa rămâne până în clipa finală, luându-se de multe ori la ceartă cu Dumnezeul unic. Nu este greu să ne dăm seama ce au intenţionat de fapt autorii filmului: să-l scoată pe cât posibil din cadru pe Dumnezeu, pentru că acesta nu putea fi exclus în totalitate, prin urmare prezenţa divinităţii este redusă la câteva apariţii neconvingătoare.

Moise şi-a pierdut „mojo“-ul

Moise este nu numai un lider religios şi profet spiritual, creator al mozaismului, ci şi unul dintre cei mai importanţi lideri politici ai umanităţii, prin amprenta de neşters lăsată asupra destinului poporului evreu. El îşi conştientizează apartenenţa la această colectivitate şi reuşeşte să conducă o imensă mulţime de-a lungul uneia dintre cele mai măreţe aventuri din istorie, fie ea şi mitică. Nimic din toate acestea nu mai rămâne în filmul lui Ridley Scott. Christian Bale (Moise) este şters şi inexpresiv, pentru că nu are de fapt ce să joace, la fel şi celelalte nume mari din distribuţie. Cel mai ridicol este însă faraonul Ramses (Joel Edgerton), incapabil de a convinge nici măcar o muscă.

Nimic nu a mai rămas nici din imaginea rafinată care era caracteristică lui Ridley Scott chiar în filmele sale mai comerciale sau mai puţin reuşite. Totul a fost strivit de un 3D inutil şi prost executat (şi e trist să vezi până unde a decăzut unul dintre regizorii tăi preferaţi). La rândul ei, muzica este bombastică şi mimează un grandios de prost-gust. Se întâmplă asta chiar dacă sunt implicate nume dintre cele mai mari, precum Dariusz Wolski (imaginea) sau Alberto Iglesias (muzica), ceea ce arată că de vină este lipsa unei viziuni regizorale coerente. Apropo de anacronisme, piramidele sunt specifice Vechiului Regat egiptean, al primelor dinastii, şi Egiptului de Jos, acum ne aflăm în Theba celei de-a XIX-a dinastii, dar setul e plin de piramide şi sfincşi, doar suntem în Egipt, nu?

Alţi Moise, alţi faraoni

Revenind la versiunile cinematografice de referinţă ale cărţii Ieşirii (Exodului), se uită că, de fapt, Cecil B. DeMille şi-a refăcut, în 1956 (ultimul său film, de fapt), „Cele zece porunci“ realizate pentru prima oară în 1923, ca film mut (atunci, povestea lui Moise servea doar ca prolog pentru o actualizare plasată în modernul San Francisco, pentru a demonstra eficacitatea poruncilor, demers făcut cu peste 60 de ani înainte de Kieslowski!). La fel, primul film de animaţie de tip clasic pe care nou înfiinţatele studiouri DreamWorks au considerat necesar să-l producă a fost animaţia „The Prince of Egypt“ / „Prinţul Egiptului“ (1998), cei trei moguli – Steven Spielberg, Jeffrey Katzenberg şi David Geffen – argumentând că povestea lui Moise este cea mai universală cu putinţă pentru a fi spusă pe marele ecran cu adresabilitate pentru întreaga familie.

În ce priveşte transpunerea în cinema a societăţii egiptene antice, aş vrea să reamintesc un alt film uitat, care a excelat în realismul şi minuţiozitatea reconstituirii acestei străvechi civilizaţii arhetipale. Este vorba despre filmul polonez „Faraonul“ (1966) al lui Jerzy Kawalerowicz, ecranizare după romanul clasic al lui Boleslaw Prus, pe un scenariu coscris de regizor împreună cu Tadeusz Konwicki, trei ore turnate inclusiv în locaţiile ancestrale din Egipt, totul departe de estetica superproducţiilor hollwoodiene. De altfel, Kawalerowicz este cel care a realizat, în 2001 (ultimul său film, înainte de stingerea sa în 2007), şi cea mai autentică ecranizare a romanului „Quo Vadis“, de Henryk Sienkiewicz, la rândul ei o carte din patrimoniul clasic polonez.

Info

Exodus: Zei şi regi / Exodus: Gods and Kings (Marea Britanie-SUA-Spania, 2014)
Regia: Ridley Scott
Cu: Christian Bale, Joel Edgerton, Ben Kingsley. John Turturro, Sigourney Weaver

2 stele

Citeşte şi: cronica mea la filmul „Noe“ al lui Darren Aronofsky