6! Poliţia (şi ambulanţa)!

Personajele cele mai ataşante în această ediţie a 70-a a Berlinalei par a fi doctorii şi poliţiştii (şi străbunii lor, şerifii din western-urile retro), iar cele mai detestate, pe bună dreptate, securiştii din KGB-ul stalinist, până la cei din Stasi şi omologii lor din Slovacia (chiar Cehoslovacia, în anii 80), România şi Iran. E clar un duel permanent între bine şi rău!

Police este un titlu inclus la Speciale, în regia Annei Fontaine şi cu un cuplu de actori (doar pe ecran) absolut cuceritor, Virginie Efira şi Omar Sy, într-o noapte de dileme umane şi nicidecum atât de violent ca Parazitul şi Mizerabilii, care au luat şi câte un Cesar într-o ceremonie plină de neprevăzut şi de îmbufnări! Mult contestat pentru viaţa sa privată, Roman Polanski a primit (în lipsă) statueta bine meritată pentru regia lui J’accuse! Nici că se putea o mai mare ironie a sorţii! Revoltată imediat şi susţinătoare a mişcării Me Too în Franţa, actriţa Adele Haenele (militantă de frunte şi LGBT) părăseşte în semn de protest Sala Pleyel (ştiţi locul din Concertul lui Radu Mihăileanu)! O atmosferă sulfuroasă, chiar mai animată decât Oscarurile şi Globurile de aur la un loc!

Revenind la Berlin, ultimul, dar, fără îndoială, nu cel de pe urmă din competiţia oficială a fost mult aşteptatul There Is No Evil al iranianului Mohammad Rasoulof, căruia, ca şi lui Jafar Panahi, cu Taxi de acum 5 ani, nu i s-a permis să părăsească Teheranul. Un scenariu pe capitole, aşa cum a fost cazul în multe dintre producţiile din 2020, realizatorul denumindu-le chiar episoade, şi în care aruncă o privire cutremurătoare spre pedeapsa cu moartea prin spânzurătoare, în plin mileniu III! Dar şi cum sunt călăii propriu-zişi! Intensitatea şi talentul indiscutabil al autorului mi-a amintit de un alt persan, Farhadi cu Nader şi Simin, pe care, de cum l-am văzut, i-am prezis Ursul de Aur (pe care şi l-a adjudecat) la unison cu regretatul nostru inventator al Vârstelor peliculei: Tudor Caranfil (căruia cu siguranţă că i-ar fi plăcut complexitatea operei şi am fi avut ce comenta pe îndelete), iar acum, cu criticul radio-tv german Knut Elstermann am fost entuziasmaţi de iranian! Pe lista preferinţelor noastre comune mai numărându-se Berlin Alexanderplatz şi First Cow! Vom vedea în această dată aparte, 29 februarie!

În rest: Irradiated al lui Rithy Pahn e departe de genialul L’Image manquante despre criminala perioadă a khmerilor roşii, chiar dacă acum se concentrează mai ales pe Hiroshima. Apoi malaezianul-taiwanez Tsai Ming-liang ne-a furat 127 de minute cu viaţa banală, într-un aşa zis observaţional despre doi bărbaţi care se îmbrăţişează, fireşte, deloc platonic, Rizi/Days.   

Bucuria şi deliciul cinefilului rămâne zona vintage, din nou King Vidor, mai ales cu Citadela, după Cronin, despre viaţa plină de răsturnări de situaţii a unui doctor (Robert Donat), aşa cum ne-am fi dorit să fim sau să întâlnim, sau Joseph Cotton în Beyond the Forest, cu capricioasa Bette Davis, pe care o acceptă cu stoicism, ori veşnicul salvator din Ruby Gentry, îndrăgostit de Jennifer Jones, cu un trup de zeiţă, căruia, ca să-i mai stingă înflăcărarea medicului, dialoghistul îi găseşte o replică de reţinut: Nu-i decât anatomie! Oricum n-avea nicio şansă în faţa şarmantului, deşi cam frust: Charlton Heston!

Ar mai fi şi alte două meserii numai bune de invidiat, ambele interpretate de cel mai fermecător hollywoodian al tuturor timpurilor: Gary Cooper, arhitect modern încă din 1949, în The Fountainhead, alături de foarte eleganta şi trasa prin inel Patricia Neal, şi scriitor (doar s-a deschis ediţia cu Salinger, nu?), cu ucraineana care întruchipează o frumoasă poloneză, Anna Sten, în The Wedding Night!     

Aşteptăm cu interes ce-a ales juriul condus de Jeremy Irons, care să nădăjduim că n-o să aleagă doar subiecte cu minorităţi de tot felul ca să demonstreze că nu doar de ochii lumii şi-a pus cenuşă în cap în deschidere şi a explicat că n-a fost bine înţeles în declaraţiile sale anterioare. Oare frica păzeşte bostănăria şi la case mai mari?