Film

articolul anterior articolul urmator

Actori fără frontiere

0
10 Nov 2014 17:39:53
Sanda Vişan
Actriţa română Olimpia Melinte, la San Sebastian Film Festival
Actriţa română Olimpia Melinte, la San Sebastian Film Festival

Într-un interviu pe care l-am realizat cu Andrei Ṣerban, cu prilejul premierei spectacolului său, „Omul cel bun din Sechuan”, ṣi postat nu de mult pe adevărul.ro, marele regizor exprima opinia că le va fi greu actorilor români să pătrundă pe piaṭa internaṭională, atât timp cât rămân în teatrul românesc, fiind astfel legaṭi de limba română.

Afirmaṭia sa mi-a dat de gândit. Actorii care joacă pe scenele teatrelor din România sunt, în general, ṣi cei solicitaṭi pe platourile de filmare. Aṣa că m-am întrebat cum ar putea industria cinematografică (ṣi cea teatrală, în mai mică măsură) să rămână în afara fluxurilor financiare care, mondializate fiind, cresc marja de profit, pe drumul de la investiṭie la încasări.    

Desigur că, din diverse motive (nu doar limba vorbită) marea masă a actorilor rămâne în spaṭiul limbii române. Dar excepṭiile devin tot mai numeroase, mai ales în rândul tinerei generaṭii de actori, astfel încât cred că putem vorbi de o nouă tendinṭă, în domeniul actoriei.

Dacă ne întoarcem cu gândul acum 100 de ani, ne răsar în minte câteva nume de actori români care au făcut carieră pe scenele ṣi pe platourile de filmare franceze –visul oricărui actor, pe atunci!- dar ṣi internaṭionale. Marioara Voiculescu, Elvira Popescu, Eduard de Max ṣi Yonnel au fost precursorii protagoniṣtilor fenomenului de azi, primii locuitori români ai acestui spaṭiu al actoriei, care nu acceptă graniṭe. 

Ṣi în timpul regimului comunist actori români de mare valoare au jucat alături de parteneri străini, în coproducṭii realizate cu voie de la partid, căci, într-un fel mai mult sau mai puṭin voalat, filmele serveau diverse capitole ale ideologiei oficiale. Ceea ce nu a afectat, în general, calitatea prestaṭiei marilor actori din aceste pelicule.

După 1990, argumentele financiare i-au îndemnat pe diverṣi producatori de film să caute sprijin în coproducṭii internaṭionale, iar după intrarea noastră în Uniunea Europeană, în 2007, posibilitatea de a accesa diferite fonduri europene, la care este acordată prioritate proiectelor ce aduc împreună mai mulṭi parteneri europeni, a devenit principalul motor, atât în cinema, cât ṣi în teatru (exemplul Teatrului Naṭional din Sibiu este grăitor).

Când îl ascultam pe Andrei Ṣerban vorbind în interviul sus-menṭionat, mă gândeam că tocmai actriṭa principală din spectacolul său, Ana Ularu, este un bun exemplu că limba română nu mai este un ṭarc din care să nu poṭi ieṣi, mai ales în noile condiṭii de producṭie cinematografică ṣi când actorii sunt vorbitori de una sau două limbi străine.  

Nume ca Anamaria Marinca, Maia Morgenstern, Oana Pellea, Marcel Iureṣ, Ada Condeescu, Dorotheea Petre, Alina Berzunṭeanu, Clara Vodă, Emil Hoṣtină apar pe genericele filmelor de ficṭiune europene, fie ele coproduse cu România sau nu, aṣa cum un anumit număr de actori români pot fi văzuṭi în docu-dramele realizate pe continent.

Felul în care fiecare accede la roluri în producṭiile internaṭionale este diferit: unii au agenṭi în străinătate, cum sunt Oana Pellea sau Marcel Iureṣ. Alṭii se prezintă la castinguri (Alina Berzunṭeanu sau Gheorghe Ifrim, care se autocaracterizează cu umor: „actor de probe”). Alṭii păṭesc ca Anamaria Marinca: înainte de a avea un agent ṣi de a se muta la Londra, a avut noroc în teatru, cunoscând la un workshop de la Piatra-Neamṭ, un regizor francez, cu care a continuat să colaboreze.

Actorii nu evoluează însă pe traiectorii proprii, ieṣite din context. De aceea, cu cât industria de film din România are mai multe puncte de contact cu cea europeană sau americană, cu atât ṣansele lor de a apărea pe genericele unor coproducṭii cresc.

Iar acesta este, în principal, meritul individual al producătorilor ṣi al regizorilor români, iar nu rezultatul vreunei strategii elaborate de vreo instituṭie culturală, centrală sau locală.

În acest an publicul a putut-o revedea pe ecranele din ṭară noastră (în acelaṣi timp în care ṣi americanii o puteau descoperi în cinematografele de artă din Statele Unite) pe o altă actriṭă română, Olimpia Melinte. La 28 de ani, a interpretat deja câteva roluri principale, în lungmetraje româneṣti ṣi europene, dar Canibal i-a adus în 2014 ṣi nominalizarea la Premiul Goya pentru Cea mai bună actriṭă, revelaṭia anului, alături de câṣtigarea celui similar, oferit de Uniunea Actorilor Spanioli.

Filmul regizat de Manuel Martín Cuenca este o coproducṭie între Spania, România, Franṭa ṣi Rusia, iar contribuṭia românească vine din partea companiei de producṭie Libra Film, înfiinṭată în 1994 de Tudor Giurgiu. Firma este activă nu doar în domeniul filmului de ficṭiune, a scurt-metrajului ṣi a documentarului, ci ṣi –prin entităṭile adiacente, Transilvania Film ṣi Romanian Film Promotion – în reprezentarea actorilor români ṣi în promovarea filmelor româneṣti în străinătate, în difuzarea filmelor străine în România. Se dovedeṣte activă ṣi în campaniile de salvare a sălilor de cinema, căzute prada indiferenṭei legislative ṣi administrative.

In timp ce regizorul Tudor Giurgiu îṣi testează în aceste zile, în câteva oraṣe din ṭară, cea mai nouă peliculă pe care a semnat-o, De ce eu?, producătorul Tudor Giurgiu poate fi mulṭumit de aprecierea critică de care s-a bucurat filmul Canibal ṣi de premiile pe care le-a câṣtigat. Nu ṣtiu dacă, fiind vorba despre un film de artă, încasările au fost la fel de mulṭumitoare, dar pelicula se înscrie între reuṣitele artistice ale anului.

Story-ul îndrituieṣte încadrarea sa (de promovare) la capitolul thriller: un respectabil croitor spaniol ascunde un secret mortal: îi place să mănânce tacticos carne de femeie. De aceea canibalul ucide ritmic victime, pentru ca frigiderul să nu-i rămână gol. Până când întâlneṣte dragostea, sub forma unei românce, venite să îṣi caute sora ucisă ṣi ea de măsuratul criminal. Finalul este o întrebare deschisă: canibalul doar ezită să o tranṣeze ṣi pe ea, sau crima rămâne în spatele lui, cedând locul iubirii îngheṭate?

Maniera în care regizorul Manuel Martín Cuenca ṣi directorul de imagine Pau Esteve Birba abordează acest subiect preluat ṣi adaptat după romanul unuia dintre scriitorii cubanezi importanti ai regimului Fidel Castro, Humberto Arenal, este însă departe de standardele unui thriller obiṣnuit. Fiindcă nu ṭinteṣte să crească pulsul spectatorului, înspăimântându-l cu imaginea unor corpuri tranṣate ṣi a sângelui (inexistente pe ecran), ci, adoptând perspectiva criminalului, vizează să contrarieze ṣi să stârnească indignarea, arătând anormalul, îmbrăcat în costumul de gală al aparentei normalităṭi.

Olimpia Melinte le interpretează în film pe ambele surori, prostituata ucisă ṣi sora încrezătoare ṣi cam naivă.  Am vrut să aflu mai multe despre această newcomer pe ecranul filmului european, aṣa că am intervievat-o la premiera filmului ṣi, deṣi nu obiṣnuiesc să îmi tutuiesc invitaṭii, aura de fericire ce o învăluia m-a făcut să mă simt brusc apropiată de ea, astfel încât singularul s-a impus.    

Sanda Viṣan - Cum a început această aventură cinematografică ? Deṣi ai făcut un debut important pe scena europeană, totuṣi “a face carieră” se conjugă încă la timpul viitor pentru tine. Ce te-a atras spre actorie ?

Olimpia Melinte - Povestea a început din copilărie, când aveam cinci ani. Din câte îmi amintesc, bunicul a avut o mare pasiune pentru o femeie, care era solistă la Opera din Iaṣi ṣi care, din păcate, s-a prăpădit foarte devreme. Avea o cameră plină cu fotografiile ei de scenă. Cu  bunicul aveam o legătură puternică, stăteam ore întregi în camera lui. Mă uitam la aceste fotografii din “Traviata”, “Boema”.

S.V. - Erau fotografii de spectacol, cu costum, cu atmosferă de scenă?

O.M. - Fotografii alb-negru, cum se făceau înainte, foarte mari.

S.V. - Erau fotografii din ce ani?

O.M. - Anii ’60, ’70. Mă emoṭionau pozele alea, îl întrebam ce trebuie să fac, ca să ajung acolo ṣi el îmi spunea: păi, trebuie să ajungi la operă, să cânṭi.

Mai târziu am descoperit că partea cu cântatul nu mă ajută foarte mult, că va trebui să muncesc enorm, ca să fac asta. Următorul pas a fost actoria. După prima piesă pe care am văzut-o la Teatrul Naṭional din Iaṣi, “Chiriṭa în provincie”, am zis ca asta vreau să fac, când mă fac mare. Nu mergeam încă la ṣcoală pe atunci, nu ṣtiu cum am avut răbdare să stau, dar teatrul mă impresiona ṣi mă atrăgea foarte mult. Aṣa am ajuns să fac meseria asta.

S.V. - A devenit, adică, un lucru stabilit în familie: acesta va fi destinul copilului?

O.M. - Părinṭii mei ne-au crescut, pe mine ṣi pe fratele meu, într-un stil foarte liber, niciodată nu ne-au spus: nu. Dacă voiam să încercăm ceva, eram liberi s-o facem, dacă ne plăcea, continuam, dacă nu, ne opream.

Mai târziu, la ṣcoală, profesorii îi spuneau mamei:  fetiṭa asta are o memorie excelentă, ar trebui s-o faceṭi medic. Pentru mine, medicina nici nu exista. Când am ajuns în gimnaziu, diriginta mea făcea scenete cu noi ṣi a descoperit în mine fărâma asta pe care ne-o dă Doamne, Doamne, de talent. A început să mă impulsioneze. Culmea este ca această doamnă a fost ṣi diriginta lui Marius Manole. Avea ceva special ṣi ṣtia cum să-ṣi atragă elevii.

S.V. - In familie, în afară de această deschidere, nu au existat talente artistice, nu-i aṣa?

O.M. - Nu, erau  doi părinṭi foarte energici ṣi deschiṣi, care se mascau, ca toată lumea, la petrecerile de acasă ṣi erau foarte veseli. Poate că ar fi avut datele necesare, dar viaṭa ṣi perioda în care au trăit nu le-a permis asta. Mama, într-adevăr, când era foarte mică, avea gândul să facă actorie, dar până la urmă a făcut dreptul.

S.V. - Ai avut noroc, fiindcă într-un fel nici n-ai cunoscut comunismul: primii patru ani de viaṭă, cât ai trăit sub acest regim, nu sunt de ajuns, pentru ca să-ṭi amprenteze existenṭa.

O.M. - Nu-mi amintesc decât vag sticlele de lapte, pe care le punea bunicul la uṣă seara, iar a doua zi dimineaṭa le găseam pline, dar nu ṣtiu nimic despre perioada respectivă. Ce îmi amintesc este că, din nebunia care era în casă în ziua când a murit Ceauṣescu, părinṭii mei au uitat că e ṣi un copil prin casă, care  stă în faṭa televizorului. Am început să plâng teribil ṣi toată lumea evident râdea de mine: s-a născut o comunistă mică, care plânge după Ceauṣescu ! Asta e singura mea amintire legată de comunism. [nu putem să nu râdem]

S.V. - Deci, toată lumea a hotărât devreme că acest copil va merge pe scenă. Ai jucat teatru?

O.M. - Da. Am jucat la Iaṣi, încă din primul an de facultate am intrat în licenṭa celor de anul patru, apoi au urmat alte spectacole. Pînă să plec din Iaṣi, am avut spectacole la Teatrul Naṭional de acolo. A fost o perioadă foarte frumoasă ṣi plină. De fapt, n-am crezut niciodată că voi face cinema, era foarte departe de mine gândul acesta.

S.V. - Ce ai jucat în teatru? Ai urcat pe scena clădirii istorice, nu în Cubul de lemn, ce a funcṭionat pe perioada reparaṭiilor la clădirea-mamă?

O.M. - Am jucat în ambele, dar ṣi la Uzina cu teatru. Primul spectacol a fost un colaj de poezii, “Dragostea”, după Mircea Cărtărescu. Am lucrat cu mare drag, deṣi eram alături de niṣte colegi mult mai mari decât mine, prilej de mari emoṭii, că eu abia dădeam cu nasul în teatru.

Apoi am jucat într-un spectacol de teatru contemporan, “With a Little Help from My Friends”, în regia lui Radu Apostol. El a venit la Iaṣi, a făcut un casting în facultate. Culmea e că nu m-a ales la început. Eu am trecut peste asta, fiindcă aṣa se întâmplă, aceasta e meseria noastră. Apoi a venit să ne vadă jucând în “Harap-Alb”, un spectacol ce folosea mijloacele commediei del’arte, conform cu dorinṭa profesorilor noṣtri. Acolo îl jucam pe Flamânzilă. M-a văzut ṣi m-a chemat ṣi pe mine la lectură.

Ṣi până la urmă am rămas eu să joc, în spectacolul care ne-a adus ṣi la Bucureṣti, pentru prima oară. Imi amintesc perfect, fiindcă se întâmpla chiar de ziua mea.

S.V. - La un festival?

O.M. - La Festivalul Naṭional. Nu-mi venea să cred că veneau oameni, de care doar auzisem, să mă felicite, pentru ce făceam acolo. In afară de cele trei, au fost examenele noastre, pe care le făceam un fel de colaj. La Cehov am lucrat cu cel mai mare drag ṣi mi-aṣ dori tare mult să mă reîntâlnesc cu el.

S.V. - Te-aṣ vedea bine în rolul Nina Zarecinaia, din “Pescăruṣul” .

O.M. - Eu visez la o Maṣă, din “Trei surori” [râde]. Apoi a urmat licenṭa mea,  “Agnes, aleasa Domnului”, unde, culmea!, deṣi îmi doream mult s-o joc pe Agnes, am jucat celălalt personaj, medicul psihiatru. A fost o perioadă foarte grea, eu nu sunt fumătoare ṣi fumam aproape un pachet de ṭigări în tot spectacolul. In plus, am petrecut câteva zile ṣi pe la Spitalul de psihiatrie Socola, din Iaṣi, unde am intrat prin niṣte relaṭii.

S.V. - Ai mers acolo ca să urmăreṣti comportamentul pacienṭilor?

O.M. - Da, ṣi mai ales pe cel al medicilor. A fost o perioadă frumoasă, dar a trebuit să renunṭ la spectacol, fiindcă am plecat la Bucureṣti. Am mai jucat în “Norvegia, azi”, un spectacol în două personaje, greu de susṭinut. Mă gândesc acum că a fost un spectacol care m-a maturizat.

S.V. - Fiecare rol e ṣi o experienṭă de viaṭă?

O.M. - Pentru mine, da. Clar. N-a fost rol în care să nu mă schimb eu, în perioada rolului. Pentru familia mea, e o chestie ciudată să comunice cu mine, fiindcă îṣi dau seama că sunt complet diferită, pe perioada de două luni, când joc în film.

S.V. - La facultate ai intrat din prima încercare?

O.M. - La facultate la Iaṣi am intrat a doua, cu bursă. Eram foarte fericită. Profesorul care urma să ia clasă, Emil Coṣeru, m-a văzut pe stradă, prin Iaṣi, când tocmai trebuia să dau admiterea ṣi mi-a spus: nici să nu  te gândeṣti să pleci la Bucureṣti, o să fac o clasă foarte puternică ṣi o să ai numai de câṣtigat.

I-am spus însă că eram hotărâtă să plec în capitală, că la Iaṣi jucasem din timpul Liceului de Artă ṣi ṣtiam despre ce-i vorba. Voiam ceva nou. Culmea e că la Bucureṣti n-am intrat la facultate, aṣa că m-am întors la Iaṣi foarte dezamăgită. In primul an eram aproape hotărâtă să renunṭ, mi-am zis: dacă n-am intrat acolo unde intră cei mai buni, înseamnă că nu am datele necesare ṣi că nu trebuie să fac meseria asta. Aṣa că primul semestru a fost mai mult de terapie. Profesorii încercau să mă scoată din acest moment sumbru. Dar mi-au prins tare bine cei trei ani de facultate la Iaṣi.

A avut noroc în film, fiindcă ṣi-a făcut debutul pe marele ecran, lucrând la Cele ce plutesc cu unul dintre cei mai originali ṣi puternici regizori români, Mircea Daneliuc. Rolul i-a adus în 2010 două nominalizări la Premiile Gopo (fotografie dreapta: Olimpia Melinte la Premiile Gopo din 2010 FOTO Adi Marineci).

Sanda Viṣan - Până la urmă, după ce ai jucat la Iaṣi, ai venit totuṣi la Bucureṣti. Sperai că vei face film ?

Olimpia Melinte - De fapt, drumul meu a fost total schimbat de Mircea Daneliuc. El a fost omul care m-a luat într-un rol principal în film.

S.V. - Unde te-a văzut ?

O.M. - S-a întâmplat să venim la Bucureṣti - tot destinul !- de la un festival din Belgrad, cu profesorul nostru, Emil Coṣeru. Eu eram singura care mai ṣtiam Bucureṣtiul cât de cât. Mă sună profesorul Coṣeru să-mi spună că face Daneliuc casting ṣi caută o moldoveancă.

Aṣa că mi-am luat colegele, eram super-încântată, am zis c-o să fie superdistractiv. Fetele nu prea voiau, le-am convins, ne-am urcat în troleibuzul 69 - veneam din Drumul Taberei- ṣi ne-am dus la casting, la Castel Film. Am dat o probă cu Radu Iacoban, pentru “Legiunea străină”, filmul lui Mircea Daneliuc.

Când am intrat, am simṭit că maestrul are aṣa, o tresărire, când mă vede. După ce am dat proba, a început să spună: ce-i cu fetele astea din Moldova, nici una mai răsărită, toate sunt mici de statură ! Avea o problemă, nu se referea la mine, mi se confesa. I-am răspuns: de ce mă întrebaṭi pe mine, noi suntem actori talentaṭi, la noi se face ṣcoală adevărată. M-am ofuscat ṣi am plecat. Ṣi cu asta, basta.

După doi ani mă sună directorul de casting al maestrului  ṣi-mi spune că Mircea Daneliuc vrea să mă vadă la castingul din Bucuresti. Eu îmi dădeam licenṭa în perioada aceea, am confirmat că vin, dar mă gândeam că n-o să mă duc. Mă sună după două zile, să mă întrebe ce-am făcut, că am avut programare ṣi că m-a aṣteptat. Ce să fac, am zis ṣi eu că am licenṭă, că am pierdut trenul ṣi nu mai vin. Dar chiar vrea să te vadă, te rog să vii. Bine, am zis eu, dar îmi plătiṭi drumul? Speram c-o să spună că nu-l plătesc ṣi astfel scap. Au acceptat. M-am dus, am dat proba.

In gândul meu mă întrebam ce se întâmplă, că doar m-a vazut o dată, ṣtie ce-i cu mine. Am avut o discuṭie puṭin tensionată. După ce am dat proba, mă sună din nou, că vrea să mă mai vadă o dată. Imi surâdea ideea, dar mă ṣi întrebam cum ies din situaṭie. M-am dus din nou, am mai dat două probe ṣi apoi m-au anunṭat că m-au ales ṣi că voi lucra cu Mircea Daneliuc.

M-am bucurat foarte tare, dar, în acelaṣi timp, eram ṣi un pic surprinsă, nu voiam să fac film, nu mai făcusem niciodată, nu ṣtiam despre ce e vorba. La ṣcoală, cu profesorii nostri mai făcusem anumite exerciṭii, ca să ne obiṣnuiască cu camera de filmare. Ṣtiam că arăt bine pe cameră.

S.V. - Prinzi bine lumina, cum se spune.

O.M. - Iar eu mă gândeam că ṣi colegele mele sunt la fel, că ce am eu în plus? Nu mi se părea nimic ieṣit din comun. Aṣa a început drumul meu cu “Cele ce plutesc”.

S.V. - Nu este un regizor comod.

O.M. - Mie mi-a fost simplu ṣi uite că în seara asta, la premieră, am avut bucuria să-l văd în sală. Chiar nu mi-a venit să cred, eu l-am sunat cu inima îndoită, dar uite că a venit ṣi asta înseamnă foarte mult pentru mine.

Cred că e un artist care de ceva ani nu mai e susṭinut ṣi apreciat la adevărata lui valoare. Iar aceasta e un lucru trist pentru cinematografia noastră. Felul în care lucrează cu actorul este extraordinar. Pentru mine el a fost profesorul de cinema ṣi cred că lui îi datorez multe din lucrurile pe care le-am făcut până astăzi. El a fost primul care a ṣtiut să-mi explice unde trebuie să stau, cum pică lumina, ce înseamnă focus...

S.V. - A avut răbdarea să facă acest lucru?

O.M. - Da. Pentru ca ṣi eu eram foarte interesată, ascultătoare, eram ca un burete care vrea să absoarbă toate informaṭiile posibile. După ce am terminat proiectul cu “Cele ce plutesc”, am decis că film vreau să fac.

Olimpia Melinte - Imi place foarte mult teatrul, mi-a plăcut perioada de la Iaṣi, dar le-am spus atunci profesorilor mei că vreau să plec la Bucureṣti. Iar ei mi-au confirmat că asta vroiau să-mi spună ṣi ei, că e timpul să lec. Dacă o să-ṭi găseṣti drumul acolo, e bine, dacă nu, ṣtii că aici acasă vei avea ṭsusinere oricând.

Am plecat la Bucureṣti pur ṣi simplu încărcând maṣina, alături de soṭul meu. Abia ne căsătorisem ṣi am venit în capitală.

Sanda Viṣan - Când se întâmplau toate acestea?

O.M. - In 2009. După trei luni am început să lucrez la TVR 2, alături de Marius Bodochi, care m-a ajutat foarte mult în perioada aceea, când eram pierdută ṣi în spaṭiu, ṣi în timp. Bucureṣtiul e complet diferit de Iaṣi.

S.V. - In ce sens e diferit, e mai mare?

O.M. - Nu, oamenii de aici nu au bunătatea, calmul ṣi liniṣtea pe care le găseṣti la Iaṣi.

S.V. - Poate tocmai pentru că e o motropolă.

O.M. - Sigur, e multă agitaṭie, time is money, mă aṣteptam la asta, doar că te obiṣnuieṣti un pic mai greu, când toată viaṭa ai trăit într-un loc unde faci zece minute până la facultate, timpul trece uṣor, ai sentimentul că le poṭi face pe toate. Ii cunoṣti pe toṭi, aici nu cunoṣteam pe nimeni, eram singuri. Aṣteptam cu sufletul la gură să iasă pe piaṭă “Cele ce plutesc”, căci mă gândeam că poate atunci o să se întâmple ceva ṣi cu mine, poate o să mă mai vadă cineva.

S.V. - Aṣa a fost ? Nu prea...

O.M. - Nu prea, în sensul că da, nominalizările au însemnat foarte mult ṣi mi-au adus o colaborare cu Luiza Pîrvu, care e o regizoare extraordinară, la început de drum ṣi ea. Suntem de aceeaṣi vârstă. Am făcut deja trei proiecte împreună, suntem pe aceeaṣi lungime de undă ṣi îi urez să crească ṣi să ajungă la lung-metraj. Iar mie mi-au adus încrederea de care aveam nevoie, că fac bine ce fac ṣi că trebuie să continui.

„O lume nouă”, în regia Luizei Pârvu:

Olimpia Melinte – După Cele ce plutesc, ca proiect efectiv nu s-a întâmplat nimic altceva decât că cei de la Playboy mi-au propus să pozez pentru ei. Eu am zis nu, vă mulṭumesc, sunt flatată, dar eu sunt actriṭă.

Sanda Viṣan - Fiindcă vorbim de Playboy ṣi de o apariṭie acolo, care înseamnă mulṭi bani. Destinul în film ṭi-a adus lejeritate financiară ?

O.M. - Nu, în niciun caz. O viaṭă decentă am, dar nu este ce se întâmplă în afară.

După debutul în lungmetrajul românesc, Olimpia Melinte a câṣtigat admiraṭia criticii, jucând în filmul gemenilor italieni Massimiliano ṣi Gianluca de Serio, regizorii peliculei Sette opere di misericordia, premiată la Locarno ṣi Annecy. Actriṭa română a câṣtigat Premiul de interpretare la Festivalul de film de la Bobbio, în Italia.

Sanda Viṣan - Cum ai ajuns la acest proiect, Canibal, care ṭi-a adus nominalizarea la premiile Goya?

Olimpia Melinte - Regizorul Martin Cuenca m-a văzut într-un film pe care l-am făcut în Italia, care nu a avut, din păcate, o viaṭă prea lungă în România. M-a văzut în “Sette opere di misericordia”, filmul fraṭilor De Serio, ṣi ṣi-a dorit foarte mult să mă cunoască.

A venit în România, la un congres al producătorilor de film ṣi m-a căutat. Intâlnirea s-a produs cu doi ani înainte să înceapă filmările. Cuenca ṣi producătorul filmului “Sette opere” au stat alături la acest congres, s-au împrietenit. Cuenca a revăzut filmul meu, i-a plăcut ṣi a vrut să afle cine e fata din film ṣi unde stă. Alessandro m-a sunat ṣi m-a întrebat dacă sunt în Bucureṣti ṣi dacă vreau să mă întâlnesc cu un regizor, fără să-mi dea prea multe detalii.

Când Manuel mi-a povestit despre ce e vorba, cum e scenariul ṣi că voi juca două roluri, din clipa aceea până în momentul când am intrat pe platoul de filmare, nu m-am mai gândit decât la filmul acesta. Deṣi nu ṣtiam nimic ṣi au trecut luni de zile în care el a dispărut, sigur ocupându-se de producṭie…

S.V. - Fără să lase vreun scenariu.

O.M. - Fără să lase nimic, nici măcar un semn că mă va chema la o probă. Dar povestea asta pe mine m-a bântuit. Când m-au sunat cei de la Libra, că se face casting, mi-am spus că e momentul meu să demonstrez că pot ṣi că vreau.

S.V. - S-a organizat casting, deṣi tu erai deja aleasa?

O.M. - Nu eram aleasa. Asta i-a bulversat pe cei de la Libra, pe directoarea de casting: când a venit, regizorul ṣi-a dorit să mă vadă pe mine, să dau o probă. Lista era însă de zeci de actriṭe, mergea pe stradă ṣi voia să le testeze ṣi pe ele, au plecat ṣi la Iaṣi, să cunoască actriṭele. Nu era decis, era în căutări, în lumea artistică din România. Eu am dat proba, dar nu m-a ales de la început.

S.V. – Totuṣi, după aceste căutări între atâtea chipuri ṣi performanṭe actoriceṣti, s-a întos la prima alegere, care erai tu.

O.M. - Da.

„Canibal”, regia Manuel Martin Cuenca:

Mai curând decât un thriller, filmul Canibal este o introspecṭie în mintea calculată a unui maniac criminal. Regizorul Cuenca, sprijinit de talentatul director de imagine Pau Esteve Birba (multipremiat pentru acest film) construieṣte în subsidiar o reflecṭie despre limita dintre normal ṣi anormal, dintre recea raṭionalitate ṣi firbintea emoṭie, ce pot sălăṣlui în acelaṣi trup, fără a se întâlni. 

Sanda Viṣan - Cum a fost colaborarea cu regizorul Cuenca ? Totul s-a filmat în Spania.

Olimpia Melinte - Da, în Granada ṣi în Munṭii Sierra Nevada, care sunt aproape de Granada. Colaborarea a fost extraordinară. E un om liber, un adevărat profesionist, înṭelege actorul ṣi îi dă libertatea să încerce tot ce simte el.

I-am cerut să fac un curs de masaj, fiindcă simṭeam că e cu totul altă lume, cu atmosfera ei aparte, mai ales pentru o fată venită dinafară. A fost de acord, am făcut aceste cursuri de masaj, deṣi secvenṭa din film e minimă.

S.V. - Dar te-a ajutat pentru construcṭia personajului.

O.M. - Da, iar regizorul m-a susṭinut deplin. Iar felul ăsta al lui de a face film, în care tot universul pe care îl creează este atât de real ṣi tot ce ṭi se întâmplă este atât de adevărat, încât vreme de două luni de zile nu mai eṣti tu însuṭi. Asta nu se întâmplă foarte des cu regizorii cu care lucrezi.

S.V. - Creează, adică, un univers în care eṣti închis ṣi supus magiei lui.

O.M. - Exact.

Partenerul Olimpiei Melinte a fost actorul spaniol Antonio de la Torre, care a lucrat acum câṭiva ani cu Pedro Almodovar, în Volver. Pentru rolul canibalului a fost ṣi el nominalizat la Premiile Goya.

Sanda Viṣan - Povesteai la lansarea filmului că, atunci când ai jucat-o pe prima sora, Alexandra, nu ṭi-a permis să vorbeṣti cu partenerul tău.

Olimpia Melinte - Da, nu aveam voie să vorbesc cu Antonio. Nici după aceea nu au avut voie să vorbim despre ce se întâmplă între noi. Eu niciodată n-am simṭit nevoia să vorbesc despre ce am făcut, cu partenerul meu, sau să-i dau sfaturi, decât dacă mi le cere. Dar Antonio avea tendinṭa de a vorbi despre tot ce simte. Eu, nu. Mie îmi plăcea să simt lucrurile ṣi să le las acolo. Iar Manuel ne ṭinea departe de acest lucru, care nu servea deloc scenariului. Totul trebuia să fie trăit. Ṣi în viaṭa reală, dacă începi să vorbeṣti despre un sentiment, parcă se pierde din magia lui.

S.V. - S-a filmat normal, cu câteva duble la fiecare scenă?

O.M. - Da, dar la fiecare dublă se schimbau lucrurile ṣi ajungeam să ni se spună replici diferite, care nu aveau legătură cu scenariul, ci cu reacṭia noastră, sau cu ce urma, să ne surprindem partenerul tot timpul. Nici o dublă nu cred că seamănă cu cealaltă. Eram într-o permanentă căutare, iar repetiṭiile au fost extraordinare. Cred că un proiect nu are cum să iasă bine, dacă nu se fac repetiṭii.

Sanda Viṣan – Repetaṭi scena înainte de fiecare filmare, sau repetaṭi pe calupuri?

Olimpia Melinte - Am repetat calup, iar înainte de fiecare filmare, lucruri mărunte, descoperiri cu care veneam sau lucruri care se aṣezau între timp.

S.V. - A fost dificilă această dedublare? Sigur, sunt surori gemene, dar sunt personalităṭi diferite.

O.M. - Da, sunt practic roluri diferite. Nu, n-a fost dificil, eu chiar am plecat cu ideea să fac două roluri într-un film. Ṣi Manuel m-a susṭinut în această viziune. Bucuria cea mai mare în Spania, unde sigur că nimeni nu ṣtia cine sunt eu, cu excepṭia celor care merg la festivaluri ṣi văzuseră “Sette opere”, a fost că oamenii nu-ṣi dădeau seama că nu sunt două actriṭe. Inclusiv monteurul, când apare a doua soră, Nina, nu ṣi-a dat seama că este aceeaṣi actriṭă. Acest pariu câṣtigat m-a bucurat.

S.V. - A fost dificil să lucrezi departe de casă?

O.M. - Nu, pentru că mama a fost cu mine. Ea a fost cea care m-a ajutat să mă îngraṣ cele zece kilograme.

S.V. - In cât timp a trebuit să te îngraṣi?

O.M. - In două săptămâni. Asta a fost tragic.

S.V. - Nu e greu să te îngraṣi, invers e dramatic!

O.M. - Pentru mine a fost foarte greu, dar având-o pe mama cu mine, care a avut grijă de tot, parcă a trecut mai uṣor. Apoi a venit ṣi tata câteva zile, au plecat împreună, a venit apoi soṭul meu. N-am fost aproape deloc singură la filmări. De obicei, peste tot pe unde mă duc, cineva din familie mă însoṭeṣte o perioadă, pentru că am nevoie de ei, familia e locul de unde îmi trag eu energia.

S.V. - In CV-ul tău profesional scrie că ṣtii italiana, engleza. Spaniolă ai învăṭat pentru acest film?

O.M. - Da, iar italiana, pentru filmul “Sette opere”.

S.V. - Circulă în mediul profesional ideea că, actor fiind, e foarte dificil să joci în altă limbă. Aṣa e?

O.M. - Nu. In spaniolă mi-a fost atât de drag să joc ṣi mi-e atât de drag să vorbesc, încât aṣ putea oricând să fac asta. In italiană mi-a fost un pic mai greu, n-am avut aceeaṣi pregătire, nici televizor, eram la început de drum ṣi mă concentram pe mai multe lucruri decât doar învăṭarea limbii. Dar cu engleza ṣi spaniola mă simt liberă.

„O lume nouă”, scurtmetrajul în care joacă Olimpia Melinte, în regia Luizei Pârvu, va avea premiera pe marile ecrane din România în cadrul filmului-omnibus „Scurt / 4: Istorii de inimă neagră”, alături de scurtmetrajele „Trece şi prin perete” (r. Radu Jude), „Kowalski” (r. Andrei Creţulescu) şi „Să mori de dragoste rănită” (r. Iulia Rugină), la sfârṣitul lunii noiembrie 2014.

Sanda Viṣan - Ai un agent care să te promoveze în Europa?

Olimpia Melinte - Da, am. Unul în Spania ṣi unul în Germania.

S.V. - Mimez inocenṭa ṣi întreb: contează în carieră să ai omul care îṭi aduce proiectul?

O.M. - Da, pentru că în afară nu exiṣti, dacă nu ai agent. La noi, lucrurile stau fix de-a-ndoaselea: dacă ai agent, lumea se fereṣte de tine, ca ṣi cum le ceri mai mulṭi bani. E o concepṭie foarte greṣită ṣi e dureros că se întâmplă aṣa, pentru că noi ṣi aici, în România, avem nevoie de oameni care să ne promoveze ṣi să ne negocieze contractele.

E penibil ca actor să mergi ṣi să-ṭi negociezi singur contractul. Din păcate, facem asta aici, pentru că nu există oaemni care să se ocupe de actori. Dar în afară, dacă nu te reprezintă cineva, înseamnă că nu eṣti destul de bun.

S.V. - Privind în jur, la colegii de generaṭie, ṭi se pare că ṣi alṭii au reuṣit să aibă aceeaṣi detentă profesională în film?

O.M. - Sigur: Ana Ularu, Cristina Flutur, Cosmina Stratan. Cred că avem potenṭial. Ce văd în jur, la colegii mei, este o blazare, pe care nu o înṭeleg.

S.V. - E numai a colegilor, sau e a societăṭii?

O.M. - A societăṭii, dar nu o înṭeleg. Cred că, dacă ai un vis, acela e cel mai important ṣi nu faptul că lucrurile nu se miṣcă în jur. Poṭi să le faci tu să se miṣte, prin puterile tale. Oricâit de mică e sămânṭa pe care o pui acolo să crească, contează.

Intr-un fel mă dezamăgeṣte atitudinea asta a oamenilor care se vaită: la noi nu se întâmplă nimic. Ba se întâmplă ṣi în ultimii ani am văzut filme foarte bune. Il dau exemplu pe Nae Caranfil, cu “Closer to the Moon”, care a reuṣit ṣi a făcut un film într-o altă limbă, de circulaṭie internaṭională.

S.V. - Nu e prima dată când face un film într-o altă limbă.

O.M. - A făcut un lucru minunat, sigur fiindcă are toate resursele, el ca individ, să facă lucrul asta, dar probabil ca a ṣi muncit ṣi a dorit foarte mult să izbândească. Aṣa că, dacă există dorinṭă ṣi putere de muncă, de ce să nu ne ajutăm cu ele?

„Canibal”, cu Olimpia Melinte în dublu rol  FOTO Libra Film

Sanda Viṣan Sunt actriṭe care au avut succes la festivaluri ṣi care au ales să locuiască în marile metropole europene. Nu e mai important să fii în ochiul ciclonului, dacă vrei să faci o carieră, sau ṣi Bucureṣtiul, în măsură în care eṣti conectat, nu te împiedică să intri pe traiectorie?

Olimpia Melinte - Nu te împiedică absolut deloc. Pentru mine e foarte important să fiu acasă. Dacă am nevoie să plec undeva, mă urc în avion ṣi ajung oriunde în lume. Nu cred că o viaṭă la Londra sau New York mi-ar face bine. Ca proiect, oriunde aṣ pleca în lume, puterea pământului mă cheamă aici.

Aici mă simt acasă. Chiar dacă, de câte ori mă întorc, zic: gata, eu plec, nu vreau să mai trăiesc în ṭara asta, m-am săturat, mai ales când intru în ṭară ṣi văd cum arată. Dar repede mă împac cu ideea. E important să fii acolo unde ṭi-e bine ṭie, ca să te poṭi dezvolta mai departe. Mi-aṣ dori să colaborez oriunde în lume, dar ṣtiu că tot aici o să mă întorc.

Din octombrie, în viaṭa Olimpiei Melinte a intrat cu mare voioṣie Saṣa, adică Alexandru, primul născut al actriṭei.

Olimpia Melinte - Mă bucur mult că s-a întâmplat, fiindcă mi l-am dorit. Uite că cineva acolo sus le-a aṣezat foarte bine ṣi sper că ṣi de aici înainte o să se întâmple la fel.

Sanda Viṣan - Să dea Dumnezeu!

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii