Mişcările de du-te vino executate pe un ring de dans de bazinele unor bărbaţi fără chip acoperă aproape în întregime genericul filmului. Circumstanţele agravante nu lipsesc nici ele: burta care se revarsă din pantaloni şi cămaşa pe jumătate eliberată de sub tirania curelei, semne ale unui îngrijorător abandon de sine. Primele replici le rostesc tot nişte bărbaţi, care deplâng pierderea unor privilegii ca urmare a presiunilor exercitate de un personaj feminin. Iar când discuţia lor despre îndreptăţirea acelui personaj de a le fi şef se încheie, cei trei iau act de prezenţa eroinei şi încep să manifeste porniri de violatori.

Pentru un rape-revenge, fie el şi feminist, “Promising Young Woman” e neobişnuit de aseptic. E lesne de înţeles de ce violul este doar relatat, iar asta abia la mijlocul actului al doilea. Însă actul de reparaţie pe care eroina îl mijloceşte se dovedeşte a fi mai degrabă anemic. Dacă, într-un rape-revenge tipic, transgresiunea se cere îndreptată viguros, vizate fiind de regulă arma crimei şi centrul de comandă, de data aceasta, eroina atacă un bun imaterial, anume stima de sine a acestor bărbăţi, pe care nu o aneantizează, ci o ciobeşte, şi nu definitiv, ci pe termen scurt. Jucând rolul unei victime sigure, Cassie (Carey Mulligan) se lasă mai întâi vânată. De la un punct încolo, adică din momentul în care abuzul sexual e iminent, protagonista nici nu-şi emasculează, nici nu-şi decapitează agresorii, ci doar se sustrage tentativelor acestora de a o agresa. Drept urmare, singurul lucru care li se întâmplă acestora din urmă e că, într-o seară de club care s-ar fi putut încheia cu o partidă de sex, se aleg cu buza umflată. Pe scurt, în loc să fie traşi în ţeapă, sunt doar ţepuiţi.

Cassie îmbracă haina de vigilante săptămână de săptămână, încă din timpul facultăţii (iar acum are 30 de ani). Cu toate acestea, Cassie are un loc de muncă, unde e suficient de norocoasă încât micile ei excentricităţi să fie trecute cu vederea. Mai mult, la acel loc de muncă, îl întâlneşte pe Ryan (Bo Burnham), cu care dezvoltă o relaţie afectivă, ceea ce e credibil doar dacă ai o idee extrem de vagă despre ce este şi cum se manifestă o traumă psihică gravă. Cei doi merg la restaurant, se vizitează unul pe celălalt la locul de muncă şi în general fac cam tot ce te-ai aştepta să facă un cuplu de tineri într-o comedie romantică (ceea ce prilejuieşte inclusiv inevitabila secvenţă de montaj cu mic-dejunuri în doi, dans spontan în mijlocul unui magazin, sărutări şi chicoteli).

Când, în cele din urmă, Cassie decide că e totuşi timpul pentru o pedeapsă exemplară, preţul pe care îl plăteşte este disproporţionat, prin raport cu natura acestei improbabile răzbunări târzii. Pentru cât de puţin livrează, filmul cu cel mai bun scenariu original la Premiile Oscar 2021 cere, din partea publicului, o suspendare a facultăţilor critice nejustificat de mare.

Un târg cam la fel de inegal ni se propune în “Druk” (titlu internaţional: “Another Round”). Martin (Mads Mikkelsen) se trezeşte, nu se ştie cum, în plină criză a vârstei de mijloc. Pentru el, asta se traduce prin aceea că devine brusc, tot nu se ştie cum, un profesor de istorie incompetent în cel mai înalt grad. Remediul găsit? Consumul din ce în ce mai nesăbuit de alcool.

Pentru ca acest titlu mai puţin încruntat al regizorului danez Thomas Vinterberg să-şi găsească ţinta, ar trebui să ni se pară măcar cât de cât plauzibil ca protagonistul, interpretat de un actor în vârstă de 55 de ani, să insiste să bea apă minerală, la o ieşire cu băieţii prilejuită de ziua de naştere a unuia dintre aceştia. Ca băieţii să aibă nevoie de un pretext pentru a se apuca de un nou hobby, fie el şi acela al beţivănelii colective. Ca toţi membrii grupului, care se întâmplă să mai fie şi profesori de liceu, să considere că acel pretext poate foarte bine să fie o teorie obscură şi absurdă, care echivalează consumul regulat de alcool cu calea către regăsirea echilibrului personal. Ca aceştia să adopte teoria în cauză cu elanul unor tineri care merg întâia oară la mare fără părinţi sau supraveghetori, mai exact, ca şi cum ultimii 20-30 de ani nici n-ar fi fost, iar acum, când îi urmărim noi, e prima oară când duc paharul la gură. În sfârşit, ca hedonismul lor prelungit să perturbe echilibrul lor familial cu măsură şi doar atunci când e cazul.

Mikkelsen e un actor suficient de mare încât să joace orice, chiar şi această partitură nu tocmai ofertantă. În situaţii în care alţi actori s-ar convulsiona din susul în josul şi de la stânga la dreapta cadrului, umplându-l cu transpiraţie, lacrimi şi muci pentru a transmite măcar un pic de emoţie, lui Mikkelsen îi ajunge o simplă tresărire a buzei superioare. Dar nici el nu poate face minuni.

“Another Round” se prea poate să fie feelgood movie-ul anului, dar a fost recompensat cu premiul pentru cel mai bun film străin la Premiile Oscar, BAFTA şi César, respectiv cu premiul pentru cel mai bun film la European Film Awards. Asta spune mai puţine despre filmul în sine şi mai multe despre membrii acestor foruri, care îi vor fi semănat lui Martin în momentul când şi-au dat votul: în cel mai bun caz chercheliţi, cel mai probabil incompetenţi sau şi una, şi alta.