Animalul Hugh

Leonardo DiCaprio în „The Revenant“ FOTO cinemagia.ro

Care este limita chinurilor fizice pe care un om le poate duce cu sine înainte de a închide ochii şi a se recunoaşte învins? Ştiinţele medicale au propriile lor răspunsuri la această întrebare. Filmul răspunde cum vrea el.

În „The Revenant”, Alejandro Iñárritu spune că această limită nu există. În străfundurile fiinţei umane trăieşte o bestie însetată de viaţă, care, odată trezită, îl poate face pe individ indestructibil.

Personajul central al filmului, Hugh Glass (DiCaprio), este întruparea acestei bestii care se încăpăţânează să îşi păstreze bătăile inimii în timp ce străbate valea râului Missouri – un teritoriu potrivnic, în care sălbăticiunile pădurii, indienii şi semenii săi albi vor să îl omoare.

Iñárritu fixează camera pe dorinţa animalică de supravieţuire care se deşteaptă în mintea lui Hugh Glass şi nu o mai lasă să-i iasă din cadru în nici unul din cele 156 de minute ale filmului.

Supravieţuirea – nu Hugh Glass – este adevăratul „personaj principal” din „The Revenant”. 

Chipul lui DiCaprio găzduieşte, timp de două ore şi jumătate, masca febrilă a omului care vrea cu disperare să trăiască. Şancrele, sângele, oasele rupte, carnea tumefiată, spasmele, leşinul se topesc în conştiinţa celui care îşi propune să rămână viu şi, cu durerea lor strivitoare, îl imunizează în faţa morţii.

Expediţia pusă în slujba comerţului cu blănuri, atacul indienilor Arikara, confruntarea cu ursul grizzly (de o stângăcie tehnică lamentabilă pentru studiourile Hollywood-ului), lunga, interminabila întoarcere la fort şi răzbunarea lui Glass sunt doar canavaua pe care se proiectează lupta unui individ, devenit animal, cu el însuşi.

„Cât timp mai poţi respira, continuă să lupţi!”, îi spune Glass băieţelului său, în graiul indienilor Pawnee, după ce aceasta a rămas orfan de mamă.

Un îndemn căruia Hawk, ucis de materialistul Fitzgerald, nu apucă mult timp să i se conformeze, dar pe firul căruia, ca pe o potecă de unde sonore, tatăl lui călătoreşte înapoi la Fortul Kiowa.

Cadrele largi în care silueta lui Glass taie peisajele reci şi pustii ale Dakotei fac să se audă – împletit în muzica filmului – pulsul acestei puternice voinţe interioare.

Care este, deci, limita chinurilor pe care un om le poate îndura înainte de a se abandona morţii? Atâta vreme cât continuă să rămână surd la propriile suferinţe şi nu se lasă corupt de melancolia provocată de propriile slăbiciuni, supravieţuirea îi e asigurată, spune „The Revenant”. După ce reuşeşte să îşi învingă duşmanul interior, Glass ajunge, în cele din urmă, să îl doboare şi pe cel exterior, Fitzgerald.

Dacă pierzi contactul cu acest fir roşu al filmului, încordarea cu care Glass se agaţă de marginile existenţei, mobilizându-şi fiecare fibră a trupului, ai mari şanse să ratezi pista de la nivelul căreia filmul este convingător şi dobândeşte un sens mult mai mare decât suma anecdotelor sale (altminteri simple şi previzibile).

***

Merită „The Revenant” cele douăsprezece premii Oscar pe care le-ar putea primi peste numai câteva ore? 

E un pic frivol să laşi statuetele care se împart în această noapte să dea măsura muncii pe care o presupune o realizare cinematografică de acest nivel.

Şansa a făcut ca filmele lui Iñárritu de până la Birdman să facă dovada că Oscarurile au doar accidental de-a face cu valoarea.

E treaba statisticienilor să ţină evidenţa acestor accidente şi e dreptul cinefililor să le ignore, rezervându-le cel mult o notă de subsol în pagina de fapt divers care însoţeşte jurnalul oricărei pasiuni.