Batman vs. Superman

Noul film al lui Zack Snyder vrea să ne arate ce e neînregulă cu comunităţile moderne şi arată prin exemplul american contemporan o problemă a democraţiei de oriunde şi de oricând. În absenţa unui devotament public, în absenţa unei confesiuni de credinţă, oamenii nu se pot încrede unii într-alţii. În acelaşi timp, o problemă nouă apare: O oligarhie tehnologică perpetuu adolescentină, faţa urâtă a entuziasmului pentru progres ştiinţific.

Noul film cu super-eroi aduce în scenă cei mai faimoşi super-eroi, creaturile unor poveşti vechi de câteva generaţii deja, cel mai apropiat lucru de folclor posibil într-o democraţie--afară de teorii conspiraţioniste, bineînţeles. Batman este omul care se ocupă de lucrurile urâte fără de care ordinea se prăbuşeşte şi haosul se reîntoarce. Tot ce este de spus despre el a fost până acum spus de filmele domnului Christopher Nolan.

Superman, din contră, nu a avut un cineast comparabil până acum. Avem acum ocazia să aflăm dacă va avea unul. Povestitorul nostru de data asta este domnul Zack Snyder, un om care a descoperit un interes neobişnuit pentru problema noastră ca cetăţeni democraţi--căutam un bine comun ca orbii, cu mai multă frică şi resentiment decât încredere. Asta este lumea în care apare Superman.

Superman este întruchiparea credulităţii: Este un om superficial, dar un om cu adevărat superficial, adică unul care este ceea ce pare a fi. Nu are adâncime pentru că nu are frici. Singura lui vulnerabilitate este aroganţa implicită în orice profesiune de credinţă. Care este cerinţa unei asemenea forme de onestitate, implicită în toată moralitatea noastră? Nemurirea. Avem ocazia să vedem ce în lumea noastră creează martiri.

Superman este evident un fel de imitaţie cristică. Dar nu trăim într-o epocă în care publicul identifică înţelepciunea cu pietatea. Mai departe, nu mai există, se pare, vreun fel de a înţelege ce înseamnă sufletul sau conştiinţa. Astfel, faptul semnificativ al epocii este o însingurare până acum necunoscută lumii civilizate.

Întrucât America este inevitabil democraţia cea mai importantă şi deci comunitatea politică cea mai importantă într-o epocă democratică, aşa cum a fost de două sute de ani, putem să ne ghidăm in epoca asta dacă încercăm să înţelegem problema democraţiei cu încrederea. Aici, Superman şi Batman sunt de ajutor. Ne arată ce avem nevoie să înţelegem despre ce este frumos şi ce este drept, ne arată binele comun şi urâţenia lumii în care trăim. Conflictul lor în această poveste pur şi simplu ne aparţine ca cetăţeni.

Toate lucrurile astea spuse, filmul are probleme semnificative cu scenariul şi cu imaginile care trebuie să trezească o dezbatere politică care nu e limitată de un partizanat care sacrifică comunitatea. În ce priveşte scenariul, dificultatea nu este uşor de reparat. Este nevoie de un scenarist de rară abilitate pentru a explica de ce oamenii trădează din principiu--mai greu încă este să aduci o asemenea poveste la un sfârşit comic în loc de deznodământul tragic care pare inevitabil.

Problema cu imaginile politice este mult mai ciudată. Nimeni nu pare să fi fost impresionat de primul spectacol de interes global şi buget şi producţie la cea mai mare scară care să reamintească atacul terorist din 11 septembrie. Eşecul cinematografic la nivelul acesta spune ceva mult mai îngrijorător despre audienţă decât despre cineast. În acelaşi timp, partizanatul dezgustător în ce priveşte presa este greu de scuzat, chiar dacă ar fi bine-intenţionat.

Filmul nu a fost un mare succes--comparat cu aşteptările care transformă aceste poveşti în surse de entuziasm sau isterie...--dar are lucruri serioase de spus despre problema partizanatului politic şi problema viitorului oricărei democraţii cunoscute nouă. Vă recomand să îl vedeţi dacă urmăriţi spectacolele populare în vremea noastră, dar să vă uitaţi cu ochii nu numai la spectacol.