Berlinală 2017: Maraton (Capitolul 1+2)

Capitolul 1. Părea că n-am să mai plec nicicând de la Bucureşti la Berlin, (deşi aveam şi sponsor, pe Rompetrol, fără de care n-aş putea trimite nicio corespondenţă), din pricina vremii, zăpadă ca-n poveşti – de coşmar, de astă dată, racord cu Shining, probabil, care e în program, la ediţia 67-a, crezând iniţial că de asta se anulase zborul AirBerlin.

De astă dată, în loc de inimioara tradiţională de ciocolată de la aterizare, ne-a lăsat cu inima frântă, mai ales că aranjasem să stau o zi în plus, să mai prind ceva filme de Oscar la cinema, ca Manchester by the Sea ori Hidden Figures, care n-au ajuns la noi, am schimbat cu Rayanair, care luat în ultimul moment nu mai e un chilipir, şi care la rândul lui a plecat cu 3 ore întârziere (m-am întrebat dacă nu-i vreun semn, şi ar trebui să renunţ, că are un altfel de RAI în nume)... Am ajuns la Schonnenfeld, un aeroport bizar, în grevă şi el, cu multe scări şi culoare ca depozitele din peliculele cu gangsteri, unde se ţin răfuielile, am descins la Hotel Ibis Buget, unde telefonasem să nu-mi anuleze rezervarea (doar sunt clientă de 10 ani), şi am bombănit că nu mi-a rămas mult până dimineaţă şi mai ales că nu apuc să studiez pe îndelete orarul, ca să ratez cât mai puţin din foarte bogata ofertă!

Ziua a început cu Casting, o producţie nemţească foarte bine făcută, şi un cine-story universal valabil, cu actori timizi sau prea cusurgii, cu o regizoare care se crede Dumnezeu până e pusă la punct de o actriţă VIP, despre condiţia artistului, excelent zugrăvită şi umilinţele pe care le suportă şi compromisurile pe care trebuie să le facă spre a-şi câştiga pâinea şi altfel, (ca-n Le gout des autres, unde o interpretă de teatru clasic, de Racine, dădea lecţii de engleză)! Mi-a amintit de un scurt metraj de acum câţiva ani, autohton, absolut genial: Casting Call, cu recent aniversatul şi minunatul Victor Rebengiuc, în regia lui Conrad Mericoffer. Fireşte şi La La Land, unde mult premiata Emma Stone pare să vrea să scape de concurenţă, lăsând un gust amar cu experienţa sa iniţială din scenariu, cât să descurajeze pe oricine, tot din asemenea clipe se inspiră!

Django a fost titlul de deschidere la care, pe scena Palatului din Piaţa Marlene Dietrich, Directorul Festivalului, Herr Dieter Kosslick, a venit cu un ursuleţ de pluş şi a decis ca afişele de anul acesta să aibă pe lângă Moş Martinul cel brun şi unul alb (ca să nu se comenteze că s-ar face vreo discriminare de culoare, ca anul trecut la Oscaruri, am interpretat eu subtilitatea, vădit ironică!). Preşedintele juriului fiind Paul Verhoven, deja am văzut selecţionate cu dedicaţie sau întîmplător, subiecte cu sex şi tulburări nervoase, de la al nostru, pus la final: Ana, mon amour, la ungurescul Despre trup şi suflet, cu o ciudată care visează la fel cu cel de care se îndrăgosteşte (parcă am mai văzut noi undeva asta, recent, la cei 10 ani de premii Lux, la Biblioteque Pascale, tot un maghiar, unde le şi vedeau şi alţii).

Dar să revenim la Django (în romani: eu trezesc!), care n-are cronici prea grozave, dar e un film intens, despre un muzician, un rom franco-belgian, Django Reinhardt, care a compus Un recviem gipsy pentru cei care au avut de suferit sau au pierit în lagărele naziste, sau cei cărora li s-a dat foc la taberele itinerante, după ce li s-a interzis să se mute din loc! Numele o să le sune cunoscut şi celor care nu i-au ascultat swing-ul molipsitor, pentru că Tarantino l-a folosit de două ori, în Resevoir Dogs şi în chiar Django Dezlănţuit, mai înainte fiind şi interpretat de Franco Nero, într-un western spaghetti din 1966, al lui Sergio Corbucci. De astă dată, regia e semnată, la debut, de Etienne Comar (care a scris scenariul la extraordinarul Despre oameni şi zei). Rolul destul de complicat i-a fost încredinţat lui Reda Kateb (pe care îl ştim mai bine din Un profet), secondat de frumoasa şi duplicitara (în script) într-un Paris sub ocupaţie, Cecile de France, o belgiancă. Merită menţionată şi mama chitaristului, senzaţională, care ar merita un premiu pentru prezenţă secundară, dar pe care n-o uiţi (dacă ar exista sau s-ar inventa aşa ceva), Bim Bam Merstein. De reflectat la cenzura impusă de hitlerişti şi la ritmul în care se putea cânta în anii de război, fără inflexiuni negro sau nu mai mult de 20 la sută din recital swing, contrabas doar cu arcuş, fără blues şi un solo, doar 5 secunde...

În Baraj (din secţiunea Forum) joacă Isabelle Huppert şi mai ales fiica ei Lolita (cu aceleaşi inflexiuni în voce, chiar dacă numele poate fi derutant: Chammah, dar a fost prezentă şi la Cannes, în acelaşi tandem, în Copacabana), care, spre deosebire de viaţa reală, aici e într-un conflict permanent, cînd se întoarce după vreo 10 ani să-şi recâştige fetiţa adolescentă (câte situaţii similare nu se regăsesc şi la noi, cu bunici acaparatoare în grija cărora, de nevoie, se lasă copiii!) şi posibilă viitoare campioană de tenis, pe care o antrenează Isabelle, cu atâta măiestrie încât juri că asta-i este meseria.

Wound/Rana, film un sud-african, a deschis secţiunea Panorama. Este despre un ritual iniţiatic (tabu, în principiu) pe care l-a pomenit, cândva, şi Nelson Mandela, în lumea rurală şi ultratradiţionalistă, unde băieţii de culoare sunt supuşi unei barbare circumcizii pentru a deveni, chipurile, bărbaţi adevăraţi, doar că în plus e strecurată şi ceea ce se cheamă acum: same sex desire, care e teoretic legalizată în această ţară, ba chiar şi căsătoriile şi adopţiile acceptate, doar că există şi zone unde e socotită un păcat capital, din lipsă de educaţie, ne-a explicat cel direct vizat. Interesantă e soarta protagonistului, care face şi în realitate parte din comunitatea gay, şi care îi propusese regizorului alb, John Trengove, să-i compună muzica şi s-o interpreteze, ca apoi să i se scrie, special, personajul. Urarea realizatorului înainte de proiecţie a fost Enjoy the screaming (noi crezînd că a fost un act ratat şi a vrut să zică: screening şi nu ţipătul). La final chiar s-a lăsat, însă, şi cu aşa ceva în sală, luată prin surprindere! E o temă anume parcă pentru un Premiu Teddy pentru LGBT! 

Capitolul 2

Dimineaţa a început cu maghiarul de care aminteam, care se petrece într-un abator, cu scene de o cruzime greu de îndurat, care vor stârni un val de viitori vegetarieni! Şi la vecini sunt nesfârşite scene cu statul la masă, doar că nu e ciorbă, dar şi cu unele poetice, ori tulburătoare, din care nu lipsesc căprioarele şi cerbii, care par şi ei un laitmotiv al acestei ediţii, şi nu numai traumele nervoase! Se fură o substanţă mai specială, un fel de Viagra a vitelor şi urmează o anchetă dusă de un psiholog, de fapt, o psiholoagă, cam prea sexy pentru angajaţii destul de fruşti şi pe care îi pune să-şi povestească visele, ca să-i evalueze. Şi aşa descoperă ciudăţenia, pe care o crede iniţial o farsă a unui şef cu o pareză, dar mult şarm şi o tânără nevrotică, frigidă şi cu o memorie bizară!

La 2 filme deja sunt femei regizor, la Baraj: Laura Schroeder şi la Despre trup şi suflet: Ildiko Enyedi.

La The Dinner/Cina se mănâncă într-un restaurant de mega fiţe, cu meniuri abracadabrante. Dialogurile de început sunt de un umor caustic, în care Steve Coogan pare că-i fură vedeta ultra-cuceritorului Richard Gere (care seamănă tot mai tare cu Alain Delon, şi s-a întâlnit cu Angela Merkel ca să discute problema delicată a Tibetului; jos pălăria pentru asta!). Aici e un politician care are probleme grave cu un copil dezaxat înhăitat cu vărul său şi şantajat de un fiu adoptat de culoare! Pe principiul încurcă-i drace, într-o dramă care rămâne în coadă de peşte, de nu s-a mai deranjat nimeni să mai aplaude la vizionarea de presă. Ce-i drept că nici nu l-au huiduit, cred din consternare! Poate dacă nu-l făcea Oren Moverman, ci un Woody Allen (că tot e cu Rebecca Hall, din Vicky Cristina Barcelona), ieşea ceva mai coerent! Atâta dilemă morală la un posibil guvernator nu e verosimilă, când vedem ce scandal e în Franţa, cu unul dintre candidaţii la preşedenţie...) 

O încântare a fost: T2Trainspotting (care va avea curând premiera şi în România). Fireşte însă că nu candidează la Urşi! În schimb, Danny Boyle a găsit reţeta ideală, ca după 20 de ani, ca la Dumas, să împletească o intrigă trăsnet, fără niciun moment de plictiseală, cu aluzii cinematografice la figuri cult, cu o pledoarie pentru arta de a alege în viaţă, cu o bulgăroaică întreprinzătoare, cu cafteli şi cascadorii!

Seara a fost vintage. Un mut din 1918, danez, O călătorie pe Marte, cu o navă spaţială cu elice care arăta ca un zeppelin, cu nume latinesc: Excelsior/Tot mai Sus (ca fostul cinema de unde se emite Neatza şi ca teatrul lui Ion Lucian), ingenios şi naiv, o expediţie ştiinţifică faţă de care neîncrezătorii fac ironii, şi când reuşeşte se declară susţinători înfocaţi ai ideii... Subiectul duce cu gândul la Melies şi Voiajul lui pe Lună (din 1902), doar că în zilele noastre, când există un excentric care şi-a pus în minte o asemenea destinaţie, pare şi mai la obiect! Acompaniamentul a fost făcut de un adevărat om orchestră, Stephen Horne, adesea improvizând simultan pian cu acordeon, sau cu clarinet, ori clopoţel şi coarde sau redarea bătăilor ceasului şi a clinchetul cupelor de cristal cu şampanie ciocnite! Pe Planeta Roşie e plin de flori, se bea cu bucurie din pocalul morţii, care nu e decît o cale spre o nouă viaţă, scara spre Veşnicie! (Spre acolo unde probabil că o să-l regăsim cîndva pe un adevărat gentleman al celei de-a 7-a arte, cineastul Radu Gabrea, care ne-a părăsit în plină Berlinală!)

Seara s-a încheiat sublim, cu o capodoperă pe care am văzut-o în anii 80 la dragul nostru Cinema Studio, al ACIN-ului pe atunci: Carele de foc, semnat de Hugh Hudson (care la 80 de ani, în 2016, a regizat Descoperirea Altamirei, cu Antonio Banderas) şi ale cărui costume oscarizate sunt creaţia Milenei Canonero, căreia i se va decerna un Urs de aur onorific, pentru uimitoarea ei carieră, pe care am urmărit-o şi mai atent, în această cursă pentru medalia olimpică din 1924, de la Paris, unde au participat studenţi de la Cambridge, cu ale căror succese s-au împăunat, fireşte, cârcotaşii profesori ai Universităţii, care arată ca-n Harry Potter! Ce coincidenţă peste decenii! Spectaculoasă şi perfect analizabilă artistic această peliculă ca stil vizual! Momentul de la Operă, e antologic: pe scenă Mikado şi în sală publicul, de un rafinament inimaginabil. Bănuiesc că au avut şi un buget mai mult decît substanţial, printre finanţatori numărîndu-se şi Dodi Fayed, ulterior iubitul Prinţesei Diana! Muzica lui Vangelis de pe coloana sonoră (încă o statuetă americană) deja a devenit clasică şi e fascinantă, perfectă pentru un final de un prim maraton cinematografic!