Berlinală 2022 - Ultimul capitol al ediţiei a 72-a

Dimineaţa a început cu un mic dejun, care a avut ceva din atmosfera celui de la Tiffany şi la care am primit un buchet sublim de lalele (pe care l-am plimbat la proiecţii toată ziua, şi care sper să ajungă cu bine la Bucureşti) de la Cătălina, amica mea ploieşteano-berlineză.

După, am mers la o proiecţie care începea cu un târg de flori, care ducea cu gândul la My Fair Lady. Titlul: Une fleur à la bouche, era din nou un Luigi Pirandello, un teatru scurt, adaptat vremurilor mai vechi sau mai noi, de Éric Baudelaire, un franco-american născut la Salt Lake şi al cărui nume e o simplă coincidenţă, fericită, cu al poetului care a scris Les Fleus du mal. 

Peliculele încântate, ca şi noi, cinefilii, că au putut fi vizionate în săli cu public, păreau că-şi fac cu ochiul între ele. Lust (HBO MAX), un serial suedez fierbinte, cu 4 personaje feminine trecute de 40 de ani, dar care chiar spun totul despre sex, doar că în alt oraş decât New York-ul, începe cu melodia, extrem de senzuală, interpretată de părinţii lui Charlotte (din Les Passagers de la nuit/Pasagerii nopţii), Jane Birkin şi Serge Gainsbourg: Je t’aime, moi non plus, interzisă cândva de Papa de la Roma. 

Myanmar Diaries e un documentar colectiv, anonim, de teama represaliilor unui regim militar şi ale unui dictator, care s-a instalat prin teroare la putere şi ucide şi torturează discreţionar opozanţii, care vor dreptate şi libertate. „No more!” se scandează, doar că deocamdată se întâmplă iar, după ce o vreme, eroina lor, care a primit şi un Nobel pentru Pace, gracila şi atât de viteaza Aung San Suu Kyi (o Doamna Doina Cornea a lor, care ar fi meritat şi ea un Nobel), a fost îndepărtată de la putere la 1 februarie 2021, după 10 ani de un oarecare echilibru. Ca şi în cazul cumplitei violenţe domestice din Kazahstan, cea de-a şaptea artă poate ajuta să vină nişte schimbări în bine, cu timpul. Şi publicul a votat şi acest document manifest pentru normalitate. Un juriu numeros, care contează.   

Sorry Genosse/Scuze Tovu’ este o poveste de dragoste adevărată între un RFG-ist şi o RDG-istă (îi şi cunoaştem pe protagonişti), care au reuşit să se stabilească în Vest, în anii ’70, după o întreagă aventură, aparent abracadabrantă, dar disperarea te îndeamnă la orice ca să treci Zidul şi să evadezi dincolo de Cortina de Fier, inclusiv la acte contrafăcute (ca-n Falsificatorul, doar că nu mai era perioada nazistă, ci cea comunistă). Un rol covârşitor l-a avut nebăgarea de seamă a Miliţiei şi Securităţii din... România. Incredibil, dar adevărat, ca să citez alt titlu de la Berlinală.    

Festivalul s-a încheiat la fel de frumos pe cât a început, în cel mai spectaculos cinematograf, care datează din 1927 (dinaintea primei decernări de Oscar): Delphi Filmpalast,  cu un regal de film, care părea că se petrece chiar în Paradis (nu degeaba a luat premiul Juriului Ecumenic, ai cărui membri au fost numiţi de Interfilm şi Signis şi din care a făcut parte şi minunata noastră Adriana Răcăşan, entitatea mereu eficientă şi atât de discretă de la Premiile Gopo şi TIFF.) Geographies of Solitudes, filmat, montat, produs şi regizat de o cineastă cu ochi de artist plastic şi suflet delicat, Jacquelyn Mills, din Canada, s-a oprit la un personaj, care e tot una cu Insula Sable (din Noua Scoţia), identificându-i-se perfect, şi pe care o studiază cu pasiune şi minuţiozitate, dar o şi ocroteşte exemplar, de decenii: Zoe Lucas.

Aşteptăm să fie cumpărate cât mai multe dintre cele prezentate, din cele 50 pe care le-am văzut, cel puţin 20 aş vrea să le putem comenta împreună (pe 2 martie deja pe Netflix intră: Deşertul de gheaţă, cel cu expediţia daneză, din 1909, în Groenlanda). Până atunci, din ediţia online, din 2021, de văzut neapărat: Petite maman/Mami, care e deja pe marile ecrane de la noi şi ar fi meritat un premiu consistent. 

P.S. Toate aceste 11 capitole n-ar fi putut ajunge la dvs. fără o echipă minunată, care m-a sprijinit necondiţionat şi cu multă răbdare. Iată genericul: Cornelia, Maria Cristina, Mihai şi Daniel. În semn de recunoştinţă: Ne vedem, în ţară, la cinema, la cele „degustate” deja, ca să nu ne otrăvim!

Irina-Margareta Nistor

Corespondenţă de la faţa locului - in person, cum îi spune mai nou (şi nu online, ca-n 2021)