CANNES 2018: Premii politically correct

În racord perfect cu nominalizările - inclusiv pentru „Un Certain Regard“ (un bun prieten german, Knut, mare cronicar radio, mă întreba ce s-a întâmplat cu România că n-a fost selecţionat niciun lungmetraj, iar răspunsul a fost limpede: în afară de „Touch me not“, nimic nu se califica în privinţa subiectului ales!) - au fost şi câştigătorii, dar am apreciat că alegerile au presupus şi filme de calitate, cu mesaj, şi nu doar ciudăţenii.

În ordine inversă, ca la numărătoarea pentru lansarea de rachete, cele cinci premii au mers la cei doi regizori care s-au ocupat de un trib uitat, de lume şi de timp, din Brazilia: „Morţii şi ceilalţi“, apoi la vecinul nostru, regizorul Serghei Lozniţa, unde avem o contribuţie substanţială prin actorul Valeriu Andriuţă, prin neîntrecutul DOP Oleg Mutu şi cu ajutorul Digital Cube, care a făcut ca ucraineanul să pară un occidental venit de undeva din viitor, tehnic vorbind, deşi conflictele au rămas în înspăimântătoarea epocă primitivă. 

Interpretare: Victor Polster, care devine „Girl“, belgianul flamand care n-a ajuns să-şi ia diploma legată cu fundă roşie, că e încă elev. Regizorul Lukas Dhont, debutant, a sperat că aşa vor dispărea sau se va estompa transfobia (un termen nou) şi homofobia. „Sofia“ a primit premiu pentru scenariu; regizoarea şi scenarista Meryem Benm Barek, cu lacrimi în ochi, a fost la fel de ataşantă ca realităţile din Maroc, unde un copil din flori izolează şi ruşinează, iar „Un ceratain regard“ a mers la „Graniţa“ dintre stranii şi normali (?) gândit de iranianul care a fost adoptat de scandinavi, Ali Abbasi, cel care i-a oferit în precedentul „Shelley“ un rol Cosminei Stratan, care câştiga acum câţiva ani la Cannes graţie filmului „După dealuri“, semnat Cristian Mungiu. 

Marele perdant este chinezul care ne-a făcut să visăm într-un drum original şi de neuitat spre noapte: „Bi Gan“, poate recuperează FIPRESCI.

Şi ar mai fi câteva cuvinte despre ultimele trei filme aflate în competiţia mare. „Don Quijote“ mai bine nu câştiga procesul, Cervantes era de negăsit în bulibăşeala de pe ecran, iar de ucis putem spune că marele Terry Gilliam e cel care l-a ucis, după ce a ezitat 25 de ani să-l aducă în faţa noastră, într-o oglindă deformată, de bâlci. „Cuţitul în inimă“ era cu Vanessa Paradis, în Iadul studiourilor porno, iar inima e confundată cu dosul, „Părul sălbatic“ al lui Ceylan e tulburător şi ar merita un premiu pentru lumina unică a imaginii, dar mult prea vorbit, ca să înţelegem relaţiile dintre un tată şi un fiu, iar „Ayka“, vorba unui coleg chinez care a studiat la Bucureşti şi care ne-a dăruit Tulpan, un minunat exerciţiu de talent, aici n-au mai rămas decât lalele, un coup d’oeil, în rest Noul Val românesc. De fapt, a luat ca într-un spin-off scena în care Anamaria Marinca străbate oraşul ca să scape de avorton. Filmări în mişcare, din spate, cu respiraţii grele ale celei care aduce pe lume un copilaş şi ezită între a-l părăsi ori a-l da la schimb pentru o datorie în bani pe care n-o poate onora.  

Corespondenţă de la Cannes, cu sprijinul Rompetrol