Cronică: Evanghelia după Fraţii Wachowski

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
film

Creatorii lui „Matrix“ au realizat „Atlasul norilor“ împreună cu germanul Tom Tykwer, după romanul lui David Mitchell. Atât cartea scrisă de David Mitchell, cât şi filmul celor trei coregizori pleacă de la o străveche dorinţă a omului: aceea de a da sens lucrurilor, de a crede că tot ceea ce se întâmplă posedă un sens ascuns, dar pe care cu un oarecare efort am putea să-l percepem.

„Totul este conectat“, sună sloganul filmului, şi cam asta ar vrea să arate cele şase poveşti (inter-conectate) care-l compun. Lucrul bun: era momentul pentru un film de public cu conţinut ideatic şi miză intelectuală. Precedentul de acest gen ar fi „Avatar“ al lui James Cameron (pentru că „Inception“ este, după părerea noastră, semiratat). Atenţie, nu vorbim de filme de artă sau de festival, cu un circuit restrâns, ci de un blockbuster care se adresează publicului cel mai larg. Fraţii Wachowski s-au mai exprimat în acest sens, în trilogia „Matrix“ şi producând „V de la Vendetta“, aşa că ştiu foarte bine despre ce este vorba.

Montaj paralel

Poveştile spuse în „Atlasul norilor“ şi alertul lor montaj paralel te prind treptat şi le urmăreşti cu interes, încercând să umpli golurile şi să înţelegi cât mai bine ce se întâmplă. Filmul reuşeşte mai mereu să dea impresia că are ceva important de spus, că o revelaţie este iminentă. Problema este frustrarea care apare imediat după încheierea proiecţiei, când îţi dai seama că, de fapt, nu ţi s-a spus nimic esenţial, autorii nici nu aveau cum. Dar filmul este important mai ales prin ceea ce nu-ţi arată pe ecran, prin ceea ce nu vezi, prin felul în care te face să visezi în interiorul sălii de cinema. Astfel procedau, la vremea lor, ciclul „Star Wars“, „Matrix“ sau „Avatar“, aşa ceva încearcă să fie şi „Cloud Atlas“.

Sunt şase poveşti care se întind de la mijlocul secolului al XIX-lea până într-un viitor postapocaliptic neprecizat, trecând prin prezent şi prin Neo Seul (metropolă coreeană a secolului XXII), iar totul se încheie pe un alt corp ceresc, de unde descendenţii noştri privesc minuscula „planetă albastră“.

După o secţiune iniţială în care se prezintă cele şase unităţi spaţiu-timp, pentru a ne da seama despre ce este vorba, acţiunile sunt montate în secvenţe scurte, într-un alert montaj paralel. Nu este procedeul pe care l-a creat Griffith în „Intoleranţă“, prin care se montează acţiuni desfăşurate simultan în timp; aici ne sunt arătate acţiuni care au loc în epoci cu totul diferite, parcă pentru a ne convinge că ele sunt similare, că istoria repetă acelaşi scenariu la nesfârşit.

Istoria ca emancipare a sclavului

Deşi pe la început se face referire la senzaţia de déjà vu şi la sentimentul vieţilor anterioare, nu pe aceste lucruri pune accentul „Atlasul norilor“ (nu avem o ficţiune gen „Adam şi Eva“, mai degrabă ne gândim la „Fântâna“ lui Aronofsky). Legăturile între episoade, cum spuneam, există, dar ele nu marchează esenţial acţiunea.

Ceea ce ar da aerul comun celor şase episoade este că ele vorbesc despre libertate şi lupta împotriva sclaviei, de la cea a negrilor, în secolul al XIX-lea, până la cea din lumea extrem-distopică a Seulului secolului XXII.

Sonmi, personajul central al acestui penultim segment, parcurge statutul de la sclavă robotizată la profetesă ale cărei cuvinte vor schimba lumea. Peste ani, ea ajunge zeiţa lumii care a supravieţuit unei catastrofe neprecizate, dar care, ni se spune, a survenit din cauza bolii noastre de a ne dori tot mai mult.

Deşi textul lui Sonmi se cheamă Revelaţia, el este de fapt o evanghelie, pentru că toate citatele sentenţioase care circulă pe parcursul filmului sunt luate de aici.

Atlasul norilor / Cloud Atlas (coproducţie, 2012)

Regia: Tom Tykwer, Andy Wachowski, Lana Wachowski

Cu: Tom Hanks, Halle Berry, Jim Broadbent, Jim Sturgess, Hugo Weaving, Doona Bae, Ben Whishaw, Susan Sarandon, Hugh Grant

Rulează la: Grand Cinema Digiplex 

Filme care l-au marcat pe Nae Caranfil

CV

S-a născut pe 7 septembrie 1960, la Bucureşti, fiind fiul criticului şi istoricului de film Tudor Caranfil.

A ales să fie regizor, iar iniţial s-a exprimat şi pe scena de teatru: la Teatrul Mic a montat, în 1986, spectacolul „Lewis şi Alice“, despre Lewis Carroll şi Alice Liddell, cu Maria Ploae şi Mihai Dinvale.

 Unul din cele mai bune filme ale regizorului este şi unul dintre cele mai rare: scurtmetrajul de facultate „Frumos e în septembrie la Veneţia“ (1984), după Teodor Mazilu.

Nae Caranfil a regizat trei comedii: „E pericoloso sporgersi“ (1993), unul dintre cele mai bune debuturi ale unui regizor român, „Asfalt tango“ (1995) şi „Filantropica“ (2002).

În Franţa a regizat, în 1998, „Dolce far niente“, unul dintre cele mai bune filme ale sale, avându-i ca personaje pe Stendhal şi Rossini.

Scenariul la „Restul e tăcere“ era de multă vreme legendă, iar în 2008 Nae Caranfil a reuşit să definitiveze acest film.  ;

Top 10 filme care m-au marcat

1. Amarcord (Italia-Franţa, 1973), regia Federico Fellini

2. Naşul II / The Godfather: Part II (SUA, 1974), regia Francis Ford Coppola

3. Luminile oraşului / City Lights (SUA, 1931), regia Charles Chaplin

4. Unora le place jazzul / Some Like It Hot (SUA, 1959), regia Billy Wilder

5. Scripcarul pe acoperiş / Fiddler on the Roof (SUA, 1971), regia Norman Jewison

6. Rashomon (Japonia, 1950), regia Akira Kurosawa

7. Tot acest jazz / All That Jazz (SUA, 1979), regia Bob Fosse

8. Sărutări furate / Baisers volés (Franţa, 1968), regia François Truffaut

9. Zboară cocorii (URSS, 1957), regia Mihail Kalatozov

10. Zbor deasupra unui cuib de cuci (SUA, 1975), regia Milos Forman

Top 5
regizori

1.
Federico Fellini
(1920-1993)

2.
Billy Wilder
(1906-2002)

3.
Charles Chaplin
(1889-1977)

4.
Milos Forman
(n. 1932)

5.
Sergio Leone
(1929-1989)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite