Cronică de film: Pe aripile muzicii
0
În mod paradoxal, ecranizarea musicalului „Mizerabilii“ reuşeşte, deşi într-o convenţie artificială, să emoţioneze mai mult decât o recitire a poveştii originale.
Trebuie spus, în primul rând, că „Mizerabilii“ / „Les Misérables“, varianta 2012, este nu atât ecranizarea celebrului roman publicat de Victor Hugo în 1862, cât cea a musicalului omonim, de mare succes în întreaga lume, cu o carieră de câteva decenii. Era, prin urmare, momentul pentru transpunerea lui pe marele ecran, aşa cum s-a întâmplat şi cu alte titluri de acest tip.
În mod ciudat, „Les Misérables“ 2012 devine cea mai bună ecranizare a romanului lui Victor Hugo, de fapt fiind şi singura reuşită. Trebuie spus că numeroasele ecranizări după „Mizerabilii“ nu prea au ieşit, în primul rând din cauza complexităţii materialului, prea stufos pentru o transpunere coerentă. În orice caz, nu avem niciun film cu adevărat de referinţă printre ele.
După legile musicalului
Coerenţa acestei ecranizări este dată în primul rând de faptul că beneficiază de scenariul preexistent al musicalului. Acesta nu numai că a produs o selecţie unitară pentru a sluji necesităţile dramaturgice ale unui spectacol, dar şi potenţează fiecare moment conform legilor interne ale musicalului. Astfel, ceea ce într-un film să-i zicem realist era o înşiruire fugitivă de evenimente, mai mult sau mai puţin bine redate, aici îşi capătă adevărata valoare, iar fiecare moment este stors din punct de vedere emoţional până la ultimele consecinţe.
Principalul motiv pentru care acest film emoţionează atât de mult este lucrul căruia, într-un mod simplist, îi putem spune „puterea muzicii“ – magia, vraja sa. Nu contează că muzica, deşi excelentă, nu ajunge până la inventivitatea celebrelor musicaluri ale cuplului Rice & Lloyd Webber. Se ştie că lucruri banale, clişeizate prin exces sau chiar stupide, odată puse pe muzică, reuşesc să sensibilizeze într-un mod iraţional, şi acesta este cazul şi aici.
Exhibarea convenţiei
„Mizerabilii“ este una dintre cele mai artificiale dintre cărţile mari, aşa că probabil trebuia redată în convenţia celui mai artificial dintre genurile cinematografice, adică musicalul. În viaţa obişnuită nu există episcopi care frizează sfinţenia (Myriel), nu există convertiri sublime de la brutalitate la omenie de tip creştin (Valjean), nu există un bărbat care să-şi dedice întreaga viaţă creşterii copilului (Cosette) unei străine (Fantine) şi nu există nici inspectori de poliţie fanatici supraumani ai datoriei (Javert). Fără să mai vorbim că nu există revoluţionari puri şi duri (Enjolras), ci doar în diverse doze de impuritate. La fel, în viaţa reală oamenii nu încep să cânte din senin, aşa cum se întâmplă într-un musical.
Cinematograful este în sine o convenţie şi un mediu artificial. Pentru a depăşi acest statut, există două căi: fie de a capta autenticitatea vieţii şi de a şterge deosebirea dintre realitate şi ficţiune (ceea ce a şaptea artă încearcă cu obstinaţie încă de la începuturile sale), fie de a exacerba această convenţie, de a o scoate şi mai mult în evidenţă. Cu alte cuvinte, cele două direcţii ale cinemaului: Lumière şi Méliès.
Manechinele
În această a doua paradigmă, musicalul reprezintă un apogeu, pentru că se bazează pe o convenţie neîntâlnită în viaţa reală: cea a replicilor cântate şi a mulţimilor (corurilor) dansante. Astfel, artificialitatea poveştii lui Hugo se întâlneşte cu cea a convenţiei musicalului şi una o potenţează pe cealaltă.
Revăzând încă o dată întreaga poveste, se observă clar cum bătrânul Hugo a „lucrat“ toate generaţiile ulterioare. Cine vrea să se desvrăjească de „Mizerabilii“ trebuie să citească „Educaţia sentimentală“ a lui Flaubert, mai ales pasajele care descriu noroiul şi sângele Revoluţiei de la 1848. ;
Mizerabilii / Les Misérables (Marea Britanie, 2012)
Regia: Tom Hooper
Cu: Hugh Jackman, Russell Crowe, Anne Hathaway
Rulează la: Cinema City Sun Plaza
Se încarcă comentariile...
