Cronică de film: Micul Gatsby

Regizorul australian Baz Luhrmann nu reuşeşte să ofere o nouă variantă credibilă a poveştii clasice din „Marele Gatsby“.

Mai întâi, „Marele Gatsby“ a fost romanul publicat de F. Scott Fitzgerald în anul 1925, primit destul de prost la acel moment, dar devenit în timp un clasic al literaturii americane. Dacă luăm în considerare doar ecranizările oficiale, fără alte adaptări excentrice (Gatsby a fost în 2002 şi mogul hip-hop!), filmul actual este cel de-al cincilea „Gatsby“.

Dintre acestea, este importantă varianta lui Jack Clayton din 1974, cu Robert Redford şi Mia Farrow, considerată de mulţi cel puţin la fel de bună ca şi cartea. Cu acest film este aproape inevitabilă comparaţia adaptării realizate acum de australianul Baz Luhrmann.

Trimalchio din West Egg

În esenţă, povestea din romanul lui Scott Fitzgerald este una despre o mare dragoste, pierdută, regăsită şi din nou pierdută. Jay Gatsby este un personaj misterios, putred de bogat, renumit în New York-ul primilor ani ’20 pentru petrecerile sale monstruoase. „Trimalchio“ era titlul iniţial, (mult) dorit de autor pentru romanul său, dar, spre deosebire de personajul lui Petronius la care făcea referinţă, eroul nostru nu se implică în bacanalale sale, preferând să rămână într-o elegantă expectativă.

Scopul său secret este unul singur: de a o regăsi pe marea sa iubire din urmă cu cinci ani, Daisy Fay, de care a fost despărţit odată cu plecarea în război. Daisy este în prezent soţia lui Tom Buchanan, un milionar de condiţie foarte bună, dar cu apucături destul de primitive. Pentru a ajunge la ea, Gatsby apelează la Nick Carraway, văr de-al doilea al lui  Daisy şi totodată vecinul lui, personaj care îndeplineşte şi funcţia de narator al poveştii.

„Ochii lui Dumnezeu“

Romanul este unul despre destin şi despre implacabilitatea acestuia. Aluziile de acest tip abundă în text (e păcat că scenaristul Luhrmann a păstrat celebrii „ochi ai lui Dumnezeu“, dar a scos o altă replică-cheie: „pentru un accident e întotdeauna nevoie de doi“). Referirile la degradarea/decadenţa „visului american“ sau la exuberanţa „anilor nebuni“, care au sfârşit cu Marea Criză de la finele deceniului, sunt importante, dar, totuşi, secundare – povestea poate să aibă loc la fel de bine în oricare alt timp şi loc.

Observăm, aşadar, că şi de această dată regizorul Baz  Luhrmann şi-a ales un text important, un „mit“, pentru a-l supune viziunii sale, celebră pentru adaptările pe care le-a operat până acum. Nu altfel procedase australianul la precedentele filme: „Romeo + Juliet“ şi „Moulin Rouge“, ba chiar şi „Australia“ avea în subtext clasicul american „Pe aripile vântului“. Mai mult, Luhrmann preia şi maniera stilistică din aceste filme, pentru a o aplica acum „anilor nebuni“ newyorkezi.

Gatsby caricaturizat

Din păcate, maniera a devenit între timp manierism. Impresia generală e de un „Moulin Rouge“ din care n-a rămas decât flamboaianţa vizuală, dar îi lipseşte conceptul foarte inspirat de-acolo.

Alegerea lui DiCaprio pentru rolul principal se dovedeşte nu numai complet nepotrivită, dar personajul este, pe tot parcursul său, caricaturizat într-un mod excesiv şi inutil (comparaţi cu interpretarea lui Redford, care-şi păstra permanent misterul şi eleganţa). Chiar dacă adaptarea lui Luhrmann este aparent fidelă, ea trădează de fapt spiritul romanului, pe care filmul din 1974 îl capta magistral.

Baz Luhrmann este un regizor important, unic în felul său, iar filmele sale trebuie văzute chiar când nu îi ies, cum e cazul acum. Pentru „Marele Gatsby“, însă, ar fi preferabil ca vizionarea să fie precedată de cunoaşterea cărţii şi a ecranizării din 1974, pentru a nu crea spectatorului o impresie greşită asupra poveştii.

Marele Gatsby /  The Great Gatsby (Australia-SUA, 2013)

Regia: Baz Luhrmann

Cu: Leonardo DiCaprio, Carey Mulligan, Tobey Maguire

Rulează la: Grand Cinema Digiplex Băneasa

3 stele