Film

articolul urmator

De ce să merg(eţi) la cinema? (I)

0
19 Jun 2018 16:34:11
Sanda Vişan

Da, chiar aşa, de ce-ar mai fi nevoie să intrăm în sălile de cinematograf (câte au mai rămas, că de consolidat sau construit altele... nu vedem semne!)?

Nu ne e suficient agitatul spectacol politic zilnic şi, pe cale de consecinţă, cel al străzii revoltate? Nu e de ajuns că, actori în această perpetuă reprezentaţie, îi trăim realitatea mai direct decât ar impune-o un sistem democratic sănătos, şi nu unul tot mai apropiat de iliberalism? Nu, nu e de ajuns.

Sunt diverse motive pentru care simt nevoia să merg la cinema, însă, în actualele circumstanţe, mi se pare semnificativ să mă refer la unul singur, dar esenţial: ca cetăţean obişnuit, lipsit, adică, de accesul la surse de informare privilegiate, vreau să aflu pe orice cale, mai multe despre lumea din jurul nostru, ca să înţeleg de ce în ţara mea îmi e mai bine sau nu îmi e (când ar trebui să-mi fie). Ca să nu te laşi prins în trama locală a prezentului, trebuie să fii un actor conştient de fundalul mai larg în care se desfăşoară reprezentaţia şi să-i înţelegi, prin comparaţie, mecanismele ascunse, ca să te poţi apăra singur, atunci când statul renunţă să o facă, deşi tu îl plăteşti pentru aceasta.  

Sigur, îmi puteţi spune că poveştile, fie ele şi cinematografice, rămân poveşti. Totuşi, ca orice ficţiune, ele poartă în sine nu doar spiritul culturii care le-a produs, cu valorile sale sociale, etice şi estetice, ci şi detaliile vieţii cotidiene şi standardele de civilizaţie ale spaţiului ce le-a generat. Iar când pe ecran se desfăşoară o poveste spusă după regulile documentarului, lucrul este cu atât mai evident.

Judecătoarea de instrucţie (producţie 2017) este un documentar excepţional, de un umor muşcător, care te ţintuieşte în scaun, ca un film poliţist, fiindcă îţi arată faţa ascunsă a anchetelor judiciare. Eu l-am văzut în martie, la a 11-a ediţie a Festivalului Internaţional de Documentar şi Drepturile Omului One World Romania, iar dacă l-aţi ratat atunci, Alexandru Solomon şi echipa sa îl prezintă din nou publicului bucureştean diseară, la ARCUB. Ca orice iniţiator inteligent de festival, regizorul organizează de-a lungul întregului an postfestivalier, sesiuni de prezentare, având ca ţintă diverse categorii de public din toată ţara (de la elevi şi specialişti în tematicile festivalului,  la publicul larg).

Realizatorii belgieni Jean Libon şi Yves Hinant au filmat vreme de trei ani o nostimă, explozivă şi nonconformistă judecătoare de instrucţie bruxelleză. Procedând la cercetarea faptelor şi a suspecţilor, ea are libertatea să acţioneze cum crede de cuviinţă, pentru a descoperi adevărul, astfel încât în final să decidă dacă speţa va ajunge la judecată sau nu. Anne Gruwez este o magistrată cu experienţă, i-au trecut prin birou, la interogatorii, nenumăraţi suspecţi. Îi vedem şi noi pe câţiva dintre aceşti imigranţi: hoţi, prostituate, mame infanticide sau familii incestuoase, toţi îşi leagă speranţa de hotărârile ei, căci pot ajunge la închisoare, pot fi expulzaţi, sau pot fi eliberaţi condiţionat, în funcţie de decizia ei. Aspră, dar şi înţelegătoare, căutând să ţină cumpăna între raţiune şi emoţie, judecătoarea spune ce gândeşte şi face ce crede a fi just, fără teamă de superiori (de aici, poate, şi titlul francez al filmului: Ni juge, ni soumise). Şi este atât de naturală în faţa camerei de filmat, în această peliculă în care realitatea are consistenţa artistică a ficţiunii, încât juriul Festivalului de Film de la San Sebastian i-a acordat un Premiu special pentru cea mai bună actriţă. De fapt, Anne Gruwez nu joacă, ci este, iar autorii filmului au meritul de a fi surprins esenţialul acestei vieţi dedicate justiţiei, care este exemplară, fără a fi monotonă.

Şi ce am reţinut eu, care trăiesc în România, din această istorie cuceritoare, ce îşi construieşte ritmul comic îndrăcit, tocmai în teritoriul cel mai improbabil, adică în cel al cogitaţiei şi al discursului? Am învăţat că în ţările civilizate, magistraţii se bucură de toată independenţa pe care le-o acordă legea, care nu i-a remorcat la căruţa politicului. 

Şi nu pot să nu regret că în viitor niciun regizor român nu va putea filma, aşa cum au făcut confraţii săi belgieni cu Anne, vreun procuror român cercetând probe de ADN, păstrate în vreun subsol, pentru a elucida o dublă crimă rămasă nerezolvată vreme 20 de ani. Şi aceasta se va întâmpla pentru că, dacă am înţeles bine şi dacă rămân valabile modificările aduse ieri noapte Codului de Procedură Penală, nicio cercetare in rem nu va mai putea dura mai mult de un an, fiind obligatoriu clasată.

Probabil că parlamentarii noştri au grijă de sufletele noastre sensibile şi nu vor să ne tulbure cu adevăruri crude, căci, aşa cum cred cei doi realizatori belgieni ai filmului Judecătoarea de instrucţie, „adeseori istoria unei crime ne arată în detaliu societatea în care ne bălăcim“.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii