„Din culisele cinematografiei“. De ce s-a opus celebrul Ion Popescu Gopo lansării filmului „Robinson Crusoe“

Regizorul Victor Antonescu are certitudinea că cel care a influenţat decizia de interzicere a filmului „Robinson Crusoe“ a fost Ion Popescu-Gopo, care n-a vrut să accepte ideea că altcineva ar fi putut rămâne în istorie drept autor al primului lungmetraj de animaţie românesc.

Interzicerea filmului „Robinson Crusoe“, primul lungmetraj de animaţie românesc, de către Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, instituţie condusă la vremea respectivă de temutul Dumitru Popescu „Dumnezeu“, l-a bântuit multă vreme pe regizorul Victor Antonescu: „Ştiam că, fără aprobarea Consiliului Culturii, niciun film nu putea începe operaţiunile de post-producţie, până la obţinerea din laborator a unei copii etalon şi a unei copii studio, tipărirea programelor, afişelor, inclusiv stabilirea datei premierei. Atunci, rămânea întrebarea, retorică desigur: de ce a fost oprit filmul de la difuzare cu două săptămâni înaintea premierei deja stabilite pentru 26 mai 1973? Ceva era în neregulă, nu se potrivea. Ce anume, nu reuşeam să înţeleg“.

După ce povestea a devenit publică, Victor Antonescu a reuşit să afle răspunsurile la întrebările care îl frământau, informaţiile esenţiale obţinute reîntregind puzzle-ul. Astfel, reputatul cineast a contactat din nou „Weekend Adevărul“ pentru a completa cele relatate în ediţia din 6-8 septembrie 2019. „Vestea primită este chiar una bombă, iar cel care mi-a risipit îndoielile a fost un vechi şi foarte bun prieten, căruia nu-i dau numele din respect pentru păstrarea discreţiei cerute“, a explicat regizorul.

Reluăm, aşadar, povestea filmului de animaţie realizat de studioul Animafilm şi societatea Corona-Cinematografica, care a putut fi urmărit la noi în ţară abia după căderea regimului Ceauşescu, premiera având loc la 1 iunie 1990. „În 1970, după primirea premiului «Perla Televiziunii Italiene» pentru filmul «Greierele şi furnica», am plecat de la Milano la Roma pentru a mă întâlni cu producătorul italian Alberto Chimenz şi cu Francesco Maurizio Guido, alias Gibba, un regizor deosebit de talentat. Am început discuţiile asupra scenariului primului lungmetraj din istoria animaţiei româneşti, «Robinson Crusoe». Timp de două săptămâni am lucrat la scenariu, iar Gibba mi-a prezentat câteva schiţe ale eroilor. Am plecat la Bucureşti plin de speranţe şi hotărât să mă implic total în realizarea filmului“, a povestit Antonescu.

„Mă simţeam prins într-un carusel al prostiei!“

Intrarea în producţie a avut loc în primăvara anului 1971. Pentru că în legislaţia existentă la momentul respectiv nu fusese prevăzută posibilitatea realizării unui lungmetraj de animaţie, doar în privinţa filmelor artistice existând prevederi privind finanţarea pe o perioadă mai mare de un an de la intrarea în producţie, a fost nevoie de un artificiu. Astfel, de comun acord cu partea italiană, s-a stabilit ca în acte lungmetrajul să fie împărţit în episoade, trei dintre ele având ca termen de predare finalul anului 1971 – „Naufragiul“, „Canibalii“, „Vineri“ –, iar celelalte şase, finalul anului următor – „Epava“, „Petrecerea“, „Alarma“, „Prizonierii“, „Ultima bătălie“ şi „Salvaţi“.

„După aproape un an de muncă, am constatat că filmului îi lipsesc circa 200 de metri, adică aproape 8 minute, pentru a îndeplini condiţiile unui lungmetraj, respectiv minimum 2.160 de metri – 80 de minute. În consecinţă, m-am apucat şi am construit ultima parte a filmului, întreaga secvenţă de urmărire între canibali, pe de o parte, şi Robinson şi prietenii săi, pe de altă parte, până la momentul salvării naufragiaţilor. Anunţându-l pe Gibba de noutăţile survenite, acesta şi-a dat asentimentul, fără nicio observaţie, aşa că echipa şi-a văzut în continuare de lucru. Filmul avea să aibă în final o durată de 86 de minute, încadrându-se în baremul stabilit. La sfârşitul lui 1972, filmările erau gata şi, în acord cu Alberto, partea română a semnat documentele de încheiere a lungmetrajului, înainte de realizarea post-sincroanelor şi a mixajului definitiv pentru varianta în limba română. La sfârşitul lunii februarie a anului următor, şi această operaţiune a fost gata. Filmul a fost prezentat spre vizionare şi aprobare la două benzi, conform uzanţelor, preşedintelui Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, Dumitru Popescu, supranumit «Dumnezeu». Acesta a văzut filmul, nu a emis observaţii şi a trimis filmul înapoi la studio. La câtva timp, când ne pregăteam pentru premieră, mă trezesc cu Gopo, care pe atunci lucra la Geneva pentru UNESCO, spunându-mi că a auzit că am făcut un lungmetraj de animaţie şi că ar dori şi el să-l vadă. La sfârşitul vizionării, m-a felicitat şi a plecat. În după-amiaza aceleiaşi zile, s-a primit un telefon de la Consiliul Culturii în care se solicita, la cererea preşedintelui, o nouă vizionare. Filmul a fost luat de către unul dintre şoferi şi dus la Casa Scânteii pentru a fi revăzut. A doua zi, a venit vestea: filmul a fost interzis!“, a mai povestit Victor Antonescu (foto), care a încercat apoi zadarnic să afle ce se întâmplase.

Gopo a avut meritele sale şi nu le contestă nimeni, dar tot ce a făcut în animaţia autohtonă a făcut în nume propriu şi pentru sine. Victor Antonescu regizor

„George Radu Chirovici, director general al cinematografiei în acea vreme, este singurul la care am putut ajunge. Motivaţia stupidă, cum că: «Date fiind relaţiile noastre cu ţările africane, nu ne putem permite să-i jignim prezentându-i ca pe nişte canibali...», m-a îndreptăţit să cred că era ceva necurat la mijloc. Încercând să-i explic că rasa la care se referă este o rasă inventată şi în niciun caz africană, Chirovici mi-a replicat: «Cum e mai rău!!!». Mă simţeam prins într-un carusel al prostiei! Chiar şi directoarea studioului Animafilm, Lucia Olteanu, mi-a spus: «Dacă albii erau negri şi invers, filmul mergea!». Din toate astea cred că se poate înnebuni. Ca urmare a acestei hotărâri, materialele primare, inclusiv «fondul de aur» al filmului, negativul, au fost cedate contra cost părţii italiene. Totodată, s-a hotărât ca numele noastre să dispară de pe generic şi să nu mai apară niciunde implicarea României în realizarea acestui film. S-a semnat un nou contract între România-Film şi partea italiană privind difuzarea filmului în ţările francofone şi celelate ţări din Europa, România având, iniţial, drept de distribuţie exclusivă în ţările socialiste şi diverse procente în celelalte ţări ale lumii. Ca urmare, întreaga difuzare a filmului a fost făcută de partea italiană, iar România-Film a primit doar un «comision» pentru această operaţiune“, a continuat regizorul.

„În unicitatea sa, Gopo s-a autodefinit prin «Eu+Eu=Eu»“

Anii au trecut, iar cineastul a reuşit să afle culisele acestei întâmplări unice în istoria cinematografiei româneşti într-un moment în care nu se mai aştepta la aşa ceva. „Am rămas perplex în momentul în care am aflat că cel care s-a străduit să oprească filmul de la difuzare a fost chiar Gopo. Motivaţia gestului a fost probabil aceea că nu putea accepta nici măcar ideea că altcineva să facă primul lungmetraj de animaţie din România, acest drept cuvenindu-i-se doar lui. De altfel, peste câţiva ani a încercat să dreagă busuiocul, cum se spune, compilând toate filmuleţele sale cu «omuleţul» într-un film numit «Quo vadis homo sapiens» (n.r. – lansat în 1982 şi câştigător al Marelui Premiu ACIN). Toţi cei pe care îi cunosc şi care l-au văzut au spus că au văzut filmele lui Gopo la pachet, dar nu un lungmetraj. În orice caz, aceste lucruri nu au nicio legătură cu meritele artistice de necontestat ale lui Gopo, ci cu omul Gopo. Este vorba, dacă vreţi, doar de un caz din lumea filmului…“, a mai povestit Victor Antonescu.

Cineastul nu este de acord nici cu cei care afirmă că animaţia românească a murit odată cu Ion Popescu-Gopo, care a decedat la 29 noiembrie 1989. „După 1989, aproape toţi criticii de film au legat dispariţia animaţiei româneşti de cea a lui Gopo. Nimic mai fals. Gopo, în întreaga sa activitate, a realizat 34 de scurtmetraje de animaţie şi 13 filme de ficţiune, dintre care două lungmetraje combinate cu animaţie – «Maria Mirabela» şi «Maria Mirabela în Tranzistoria» –, dar animaţia a fost realizată în afara graniţelor ţării. Şi-atunci se poate spune că, prin moartea sa, a murit şi animaţia românească? Gopo a avut meritele sale şi nu le contestă nimeni, dar tot ce a făcut în animaţia autohtonă a făcut în nume propriu şi pentru sine. Dacă tot vorbim despre moartea lui Gopo, haideţi să vorbim şi despre alţi dispăruţi din breaslă, care prin realizările lor au creat Animafilm şi au dus prestigiul acestui studio peste tot în lume: Bob Călinescu, Liviu Ghigorţ, Olimp Vărăşteanu, Laurenţiu Sîrbu, Ion Truică, Zaharia Buzea, Iulian Hermeneanu, Nell Cobar, Isabela Petraşincu, Luminiţa Cazacu, Tatiana Apahideanu, George Sibianu, Florin Angelescu, Adrian Nicolau, Mircea Toia, enumerând doar o parte dintre cei ce nu mai sunt printre noi. Mulţi au realizat peste 34 de scurtmetraje de animaţie fiecare. E adevărat, n-au un «Palme d'Or», dar premiile internaţionale obţinute, fără a mai pune la socoteală numeroasele premii naţionale, onorează animaţia românească tot aşa ca şi Gopo. Ştiu condeierii noştri că Gopo n-a fost nici măcar o zi salariat al studioului Animafilm? Poate vreunul dintre aceştia să ne spună câteva nume ale celor promovaţi de Gopo? Gopo a fost unic! Cert! Dar în unicitatea sa, Gopo s-a autodefinit deplin prin filmul-sintagmă «Eu+Eu=Eu». În orice caz, dacă animaţia românească a murit, a murit din cauza sistemului instalat după 1989. A murit din cauza nepăsării guvernanţilor. Dacă Gopo ar fi trăit, animaţia românească oricum ar fi murit. El a avut un singur merit. A fost Gopo. După moartea lui, Victor Iliu a fost ales preşedinte al Asociaţiei Cineaştilor din România şi s-a simţit mult mai bine în breasla regizorilor de film artistic decât în animaţie. În Animafilm făcea din când în când câte un film, însă animaţia naţională trebuia să trăiască! Ca să trăiască trebuia să exporte produsul muncii celorlalţi creatori. Filmul de animaţie a fost singurul care s-a autofinanţat din cinematografia românească. Datorită valutei încasate a beneficiat în primul rând filmul jucat, în timp ce studioul nostru era lăsat mereu la urmă şi dotat cu utilaje modeste“, a mai spus, cu mâhnire în glas, cineastul în vârstă de 83 de ani.

Remarcat de colaboratorul fidel al lui Walt Disney

Victor Antonescu a scos pe piaţă şi un al doilea lungmetraj de animaţie, „Uimitoarele aventuri ale muschetarilor“, tratând în cheie parodică romanul lui Alexandre Dumas. „Sincer, acesta a fost cel mai vechi proiect al meu, dar nu l-am putut realiza decât în 1980, când am început să lucrez la serialul «Cei trei muschetari». Romanul a fost doar un pretext de aventuri în care, dincolo de conflictul ancestral dintre pisici şi şoareci, am introdus câteva dintre intrigile cărţii şi, bineînţeles, eroii: muschetarii, cardinalul Michelieu, Miau-lady, Rockfort. Cum spuneam, din motive de vandabilitate, desenele animate româneşti au fost realizate în proporţie de 90% fără dialog, iar serialul a respectat acest deziderat, cuvintele fiind înlocuite cu expresivitatea personajelor. Când s-a pus problema realizării unui lungmetaj după serial, «Uimitoarele aventuri ale muschetarilor», am introdus şi dialogurile. Nu poţi sta o oră şi jumătate într-o sală de cinema, ca pe vremea filmului mut, fără să auzi o replică! Cererea la export fiind foarte mare, după încheierea celor 13 episoade cu «Cei trei muschetari», am început o nouă serie: «Noile aventuri ale muschetarilor». Între 1987 şi 1989 am filmat încă patru episoade, după care m-am oprit“, a povestit regizorul, care a fost la un pas de a fi implicat într-un proiect alături de unul dintre colaboratorii fideli ai lui Walt Disney.

„În primăvara lui 1988, producătorul Ron Merk m-a solicitat pentru un film de animaţie dedicat lui Mozart. Cum a ajuns la mine? În studioul lui, Animania, lucra şi reputatul regizor Ken O’Connor, care lucrase cu Walt Disney începând din 1935 şi până la moartea acestuia. Ken văzuse «Cei trei muschetari» şi i-a transmis lui Merk că, din punctul lui de vedere, pot fi considerat egal cu marii regizori de la Disney. În decembrie 1989, eram gata să începem lucrul efectiv, aşteptam OK-ul lui Ron. A venit însă Revoluţia, iar americanii au renunţat la proiect. Şi uite-aşa s-a sfârşit un vis frumos...“.