Demonii Americii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

OMAGIU Cel de-al optulea film al regizorului american Quentin Tarantino, „Cei 8 odioşi“, duce perfecţiunea formală până aproape de apogeu, dar senzaţia de film „de degeaba“ este mai acută decât oricând.

Ca şi celelalte filme ale lui Quentin Tarantino, şi acesta – cel de-al optulea, conform propriei numărători, înscrise pe genericul de început, care consideră cele două părţi din „Kill Bill“ un singur film – este în primul rând un exerciţiu de stil (şi implicit un film-omagiu la adresa unor genuri cinematografice mai mult sau mai puţin defuncte). Aparent, demersul îl continuă pe cel din precedentul film al regizorului, „Django dezlănţuit“ (2012), fiind vorba tot de un western, dar lucrurile nu stau chiar aşa.

Tribut westernului metafizic

Dacă filmul precedent era un omagiu mai mult la adresa westernurilor şi a filmelor de serie B europene, aşa-numitele „westernuri-spaghetti“ (de unde prelua numele personajului titular şi figuri precum Franco Nero, interpretul original al lui Django, ca şi muzica lui Ennio Morricone), de unde acţiunea sa mai alertă, câteodată chiar ieşită din graniţele firescului, cel de acum se raportează în primul rând la vârsta de aur a westernului american, cea din anii ’50-’60. De aici şi decizia lui Tarantino şi a colaboratorului său constant, excelentul director de imagine Robert Richardson, de a turna totul în formatul Panavision, care a făcut gloria acelor ani, chiar dacă mai există foarte puţine cinematografe echipate pentru a proiecta în această tehnologie.

Din punct de vedere al conţinutului, este vorba de filme care au dus perfecţiunea formală şi logica narativă de fier la apogeu, precum „High Noon“ / „La amiază“ (1952) al lui Fred Zinnemann sau epicele în care s-a specializat Anthony Mann, de westernuri, în ultimă instanţă, metafizice. E-adevărat că acest tip de film a mai fost revitalizat de cineaşti retro, de pildă de Clint Eastwood în „Unforgiven“ / „Necruţătorul“ (1992), este însă dreptul fiecărui autor s-o facă în felul lui propriu, iar acest film este în primul rând un film de Quentin Tarantino.

Masacru în Wyoming

Astfel trebuie înţeles predominant acest nou demers, destul de contrariant, al autorului american, care altfel poate părea un film prea lung (aproape trei ore), plicticos (din cauza acţiunii reduse la minim de care vorbeam) şi, în primul rând, dând o pregnantă impresie de film făcut „de degeaba“, pentru propria distracţie, ceea ce, s-o recunoaştem, este marca tarantinescă prin excelenţă. Scenariul – scris, evident, tot de Quentin Tarantino însuşi – pare că propune o enigmă de tip Agatha Christie plasată în decorul îngheţat al Vestului american (opt oameni, de fapt zece cu totul, se găsesc izolaţi într-o cabană înzăpezită şi încep să se elimine între ei), dar până la urmă nu acest mister este important, nici nu are cine ştie ce rezolvare, şi nici măcar dialogurile semi-absurde, pseudo-comice şi spumoase, în care americanul a excelat întotdeauna.

Ce se întâmplă, totuşi, până la urmă în cele trei ore cât durează „Cei opt odioşi“? La câţiva ani după Războiul Civil american, iarna cruntă care loveşte pustietăţile din statul american Wyoming îi obligă pe călătorii unei diligenţe – doi feroci vânători de recompense, interpretaţi de Samuel L. Jackson şi Kurt Russell, şi criminala Daisy Domergue (Jennifer Jason Leigh), pe care cel din urmă trebuie s-o aducă în faţa ştreangului – să se adăpostească într-o cabană special plasată pe drum ca popas pentru călători, aşa-numita Galanterie a lui Minnie.

Violenţa care-a construit America

Aici se pomenesc alături de ocupanţii altei diligenţe, unul mai ciudat ca altul, secondaţi de un fost general confederat, acum aparent senil (Bruce Dern). Treptat, prezenţa în acelaşi loc strâmt a celor opt ticăloşi transformă cabana într-un viespar care radiografiază toate contradicţiile care sfâşiau America în acei ani de după război (şi Tarantino vrea să spună, probabil, şi în prezent, sau în orice caz au modelat America aşa cum o ştim): între sudişti şi nordişti, între albi şi negri, între oamenii legii şi „desperados“ etc.

Dincolo de mărci stilistice precum filmările panoramice ale peisajelor înzăpezite sau canonadele specifice westernurilor, Tarantino apelează, nemaiavând acces la iconurile „vârstei de aur“, la actori marcanţi pentru cinemaul popular al anilor ’80, exemple fiind Kurt Russell şi Jennifer Jason Leigh, dar şi la compozitorul titrat al westernurilor europene, Ennio Morricone (87 de ani, deja premiat cu Globul de Aur pentru coloana sonoră a acestui film). Totodată, regizorul readuce în distribuţie, pe lângă colaboratorul său constant Samuel L. Jackson, interpreţi pe care i-a folosit la începutul carierei, cum ar fi Michael Madsen („Reservoir Dogs“) sau Tim Roth („Reservoir Dogs“ şi „Pulp Fiction“). Dar, deşi fiecare din aceşti actori este foarte bun, nu se mai produc mari creaţii actoriceşti, ca în alte filme mai vechi ale regizorului.

Info

Cei 8 odioşi / The Hateful Eight (SUA, 2015)
Regia: Quentin Tarantino
Cu: Samuel L. Jackson, Kurt Russell, Jennifer Jason Leigh

3 stele

Citeşte şi: cronica mea la „Django Unchained“, precedentul film al lui Quentin Tarantino

PORTRET DE REGIZOR

Quentin Tarantino – cineastul care a reciclat „gunoiul“ cinematografic
 

image

Regizorul Quentin Tarantino

Regizorul american este unul dintre cei mai importanţi cineaşti contemporani, afirmat de la începutul anilor ’90, dar cu o carieră constantă şi aflat permanent în centrul atenţiei, după cum dovedeşte şi cel mai recent lansat film al său, „Cei 8 odioşi“ / „The Hateful Eight“. Quentin Tarantino este şi unul din marii creatori de formă cinematografică, pentru că cinemaul său pune accentul pe formă, pe stil, şi de fapt se hrăneşte exclusiv din forme cinematografice revolute, pe care le reciclează cu ingeniozitate şi umor.

Quentin Tarantino s-a născut acum aproape 53 de ani, pe 27 martie 1963, în localitatea americană Knoxville, statul Tennessee. Tatăl său, Tony Tarantino, era un actor şi muzician newyorkez de origine italiană, iar mama, Connie (născută McHugh), era soră medicală în Tennessee. Micuţul Quentin s-a mutat împreună cu mama sa, rămasă „single“, în orăşelul californian Torrance, la sud de Los Angeles, la vârsta de patru ani. Legendă sau nu, începutul vieţii viitorului cineast a stat sub semnul filmului: a fost botezat după un personaj dintr-un serial de televiziune, fierarul metis Quint, interpretat de Burt Reynolds în „Gunsmoke“.

Un autodidact în ale cinematografiei

Un consumator avid şi înrăit de filme încă din cea mai fragedă copilărie, Tarantino a crescut cu cultura pop a epocii şi cu genurile cinematografice populare încă la modă în acea vreme, pe care mai târziu avea să le omagieze într-un mod atât de subtil: filmele de arte marţiale (kung fu-urile chinezeşti şi hongkongheze sau echivalentele japoneze), filmul cu samurai, westernurile-spaghetti europene (şi, în general, ceea ce se cheamă „eurotrash“: filme de război, horror-uri etc., în principal italiene), westernurile clasice şi filmele cu gangsteri americane etc.

Lucrurile i-au folosit când, după ce a abandonat şcoala la 17 ani şi s-a susţinut cu diverse slujbe temporare (printre care şi la magazine de închiriat casete video, fiind în acei ani epoca de glorie a VHS-ului), a găsit, la 22 de ani, un al doilea cămin în Arhivele Video din Manhattan Beach. Cu colaboratorii săi de acolo, Tarantino a transformat Arhivele Video într-o şcoală de film improvizată. De altfel, a început să scrie pentru scenele practice la cursurile sale de actorie.

Opt filme de succes

Titlul filmului său de debut în lungmetraj „Reservoir Dogs“ (1992) nu are niciun sens, dar regizorul spune că este deformarea fonetică, à l’americaine, a titlului filmului lui Louis Malle „Au revoir les enfants“ (1987), la modă în acea vreme, pe care a auzit-o de mii de ori în vremea când lucra la magazinul de închiriat videocasete. Iniţial, trebuia să fie filmul cu cel mai mic buget turnat vreodată, cu Tarantino şi prietenii săi, dar entuziasmul lui Harvey Keitel, căruia scenariul îi căzuse în mână întâmplător, a adus în distribuţie o droaie de actori importanţi, toţi acceptând să joace benevol. Succesul uriaş al filmului, iniţial la Festivalul de Film de la Sundance, apoi în restul lumii, l-a transformat pe Tarantino într-un star al cinematografului independent şi i-a permis să-şi vândă scenariile scrise anterior, pe care nu i le vrusese nimeni. Acestea au fost transpuse pe peliculă de regizorii Tony Scott („True Romance“, 1992) şi Oliver Stone („Natural Born Killers“, 1993).

Consacrarea definitivă a venit odată cu Palme d’Or-ul primit la Cannes în 1994 pentru „Pulp Fiction“, unul din cele mai cunoscute filme din istorie. Au urmat, până la acest „The Hateful Eight“, încă cinci filme (de lungmetraj), fiecare din ele putând fi considerat un omagiu adus unui gen de cinema popular defunct (aşa cum primele două titluri erau pentru filmul-jaf, respectiv filmul cu gangsteri): „Jackie Brown“ (1997, filmele blaxploitation), „Kill Bill“ (2003-4, filmele de arte marţiale asiatice), „Death Proof“ (2007, filmele „exploitation“ muscle cars ale anilor ‘70), „Inglourious Basterds“ / „Ticăloşi fără glorie“ (2009, filmele de război italiene, în general eurotrash-ul) şi „Django Unchained“ / „Django dezlănţuit“ (2012, westernurile-spaghettti, o altă faţetă a eurotrash-ului).

Un mare cineast al formei

Ultimele trei filme ale lui Tarantino anterioare acestuia de-acum seamănă foarte mult între ele. Toate sunt omagii aduse unor genuri ale filmului de serie B, pline de citate şi de intertextualităţi. În „Kill Bill“ este vorba, în primul rând, de filmul de arte marţiale oriental, în „Inglourious Basterds“ de filmul italian de război al anilor ’70, de eurotrash în general, iar în „Django Unchained“ de westernul-spaghetti, o invenţie tot italiană. În plus, toate trei se încheie cu un masacru pe cinste, care a devenit deja „marca“ inconfundabilă a regizorului.

Există mari cineaşti (doar) ai formei, iar Tarantino este unul dintre ei (un altul este italianul Dario Argento). După cum se ştie, însă, forma este dată de conţinut, derivă din acesta. Ca autor al cărui cinema se hrăneşte exclusiv din cinema, Tarantino este un Sergio Leone contemporan, dar fără poezia şi, câteodată, tragismul aceluia. El n-ar fi existat fără Sam Peckinpah, cel mai mare poet al violenţei în cinema, şi fără alte nume (mai ales din zona asiatică, Hong Kong în special). Peckinpah este, într-adevăr, principala sa influenţă, nu numai în westernuri, ci încă de la „Reservoir Dogs“.

Top 5 filme importante

1. Pulp Fiction (SUA, 1994)
2. Reservoir Dogs / Profesioniştii crimei (SUA, 1992)
3. Kill Bill (SUA, 2003-4)
4. Inglourious Basterds / Ticăloşi fără glorie (SUA-Germania, 2009)
5. Jackie Brown (SUA, 1997)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite