Despre soldat şi cetăţean

Drepturile de proprietate şi faptul că luăm drepturile noastre ca arme în lupta politică par să conducă la o lume în care paranoia şi teoria conspiraţiei au înlocuit prudenţa şi nobilitatea. Individualismul face imposibil orice patriotism.

Nu ştiu dacă Captain America este defensibil ca film. Armond White, un critic excentric, dar cu o reputaţie indestructibilă datorată unei minţi ascuţite şi necompromiţoare, spune că nu este. Argumentul este fundamental: Patriotismul din film nu este serios pentru că cineastul nu a fost dispus să vadă cât de dificil este să prezinţi argumente împotriva patriotismului şi apoi să aperi învăţăturile care ne permit să creştem ca oameni. Astfel, steagul american şi armata şi toate discursurile despre principii nu pot înlocui răul făcut de doctrina anti-război care conduce Hollywood-ul. John Podhoretz merge mai departe şi sugerează că acest film introduce politica radicală de stânga în filmul cu eroi.

Dar am văzut nişte lucruri în film care m-au făcut să mă gândesc mai serios la care este problema cu patriotismul--mi se pare că asta este o imagine a crizei Occidentului, aşa cum există de la Marele Război. Nu este clar în zilele noastre că civilizaţia este un lucru bun. Nu mai este clar că viitorul include vreun progres semnificativ.

Ce este şocant la Captain America, ca erou, este că aristeia lui este în trecut: Niciodată Captain America nu va mai triumfa cum a triumfat împotriva nazismului. Al Doilea Război Mondial a fost ultima dată când patriotismul american--puterea din spatele păcii civilizaţiei--a fost indubitabil justificat. De atunci, toate războaiele sunt dubioase, toate victoriile se dovedesc fragile şi victoria asupra URSS pare să fi adus mai multă uşurare decât triumf. De ce atâta neîncredere, de ce este o cauză dreaptă atât de greu de găsit?

Două sunt motivele. Unul e legat de progres: Evident că toate triumfurile sunt în trecut. O dată câştigate, ca avansurile ştiinţifice, sunt uitate. Devin poate materie pentru sentimentalism sau muzee, dar nu mai au folos. Viitorul este plin de promisiuni care ne atrag atenţia, în timp ce trecutul este plin de eşecuri şi limite. Dar politic, după 1945, nu a mai venit nici un progres serios, nimic comparabil cu promisiunile sfârşitului istoriei şi păcii pe pământ. Din contră, cele mai groaznice crime cunoscute omului au urmat victoriei şi oamenii civilizaţi nu par să fi putut face nimic să împiedice barbarii de la a folosi tocmai puterea ştiinţei moderne pentru crimele lor.

Instituţiile siguranţei naţionale sunt atât de complexe, încât nimeni nu pare să le înţeleagă. Dacă preşedinţii ar obţine victorii, poate că niciodată nu am avea dubii. Dar fără victorie, ne întrebăm: La ce bun războaiele? Oamenii care luptă războaiele sunt într-o situaţie mai disperată: Ce poate justifica sacrificiul lor? Îşi irosesc vieţile? Captain America sugerează tacit că soldaţii înnebunesc dacă trăiesc mereu îndoindu-se de justiţia cauzei lor, pentru că terorare şi frumuseţea războiului fac viaţa civilă să pară ireală, o iluzie a oamenilor care nu au văzut abisul.

Captain America încă este cu capul pe umeri, pentru că este convins că a făcut dreptate şi că lumea noastră, viitorul pe care l-a protejat împotriva nazismului, este destul de bună încât să fi răscumpărat suferinţa. Răsplata unui asemenea erou este o nouă teroare, care să îi distrugă credinţa în progres. Din punctul de vedere al duşmanilor săi, poate fi omorât pentru că este naiv sau stupid. Este atacat în felul în care este atacat pentru că este subestimat. Oamenii cinstiţi întotdeauna par proşti--dar doctrina războiului a lui Clausewitz este concentrarea forţei în centrul de gravitaţie al inamicului, nu subtilitatea.

Dar este adevărat că Captain America nu ştie pe ce lume trăieşte--el reînvaţă poziţia cetăţeanului în lumea politică, în care acţiuni urgente întotdeauna întrerup dorinţa de a fi fericit şi nevoia de pace. Soldatul poartă toate responsabilităţile cetăţeanului, fără putinţa de a se amăgi că deliberările în parlament sunt o artă a profeţiei şi vor aduce succesul. Pacea întotdeauna urmează victoria şi pregăteşte următorul război. Această perspectivă este aproape imposibil de redobândit, însă.

Al doilea motiv de neîncredere, dat fiind că progresul nu este credibil, este posibilitatea însăşi a justiţiei. Dacă oamenii care ne conduc promit viitorul şi niciodată nu ajungem acolo, nu suntem minţiţi? Nu suferim ca victime ale unei conspiraţii anti-democratice? Poate că lucrurile în care Captain America crede sunt minciunile spuse de conducători celor pe care îi conduc. Poate că ştiinţa nu aduce siguranţă, ci este arma cu care vom fi distruşi. Ştiinţa politică face atâtea promisiuni şi previziuni încât nu putem pretinde că politicienii nu au un scop evident. De ce nu îl ating vreodată?

Pentru a reveni la opinia după care nu putem prevedea viitorul, ci numai să căutăm să aranjăm treburile umane prudent, în lumina unor principii eterne, doctrina progresului trebuie distrusă teoretic. Câtă vreme promisiunile progresului sunt credibile, nu există nici un motiv pentru sacrificii--trebuie să tragem numai de timp, până când vom fi fericiţi. Dacă nu obţinem ce vrem, trebuie să aflăm cum să ne cerem orice drepturi putem imagina şi cum să prevenim pe alţii de la a ne sta în drum. Într-o asemenea lume, nu mai există un bine public, ci numai o sumă de interese care se luptă pentru putere.

Aici pare să dea greş filmul. Captain America cere sacrificii pentru ca oamenii să poată crede mai departe că există dreptate în America. Afară de exemplul personal, nu pare să aibă ceva de oferit. Dar care ar fi preţul succesului? Dacă oamenii care promit că aplicarea controlului ştiinţific asupra vieţii umane duce la fericire sunt discreditaţi, cine mai poate conduce?

Ca întotdeauna, vă aştept comentariile despre film şi despre articol.