„Din culisele cinematografiei“. Cum a ajuns Elena Ceauşescu să cenzureze până şi coperţile revistei „Cinema“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Elena şi Nicolae Ceauşescu
Elena şi Nicolae Ceauşescu

Una dintre cele mai interesante publicaţii autohtone pe care cei românii le puteau cumpăra înainte de 1990 era dedicată cinematografiei. Dacă în primii ani de viaţă revista avea între 42 şi 64 de pagini, iar pe copertă puteai găsi inclusiv mari vedete internaţionale, la finalul anilor ‘80 rămăsese cu doar 24 de pagini, care includeau inclusiv „indicaţiile preţioase“ ale „Tovarăşilor“.

Revista „Cinema“ a apărut mai întâi pe meleagurile autohtone începând cu 15 octombrie 1924, continuând să fie publicată, săptămânal sau bilunar, până în anul 1948.

După o pauză de un deceniu şi jumătate s-a dat startul unei noi serii de reviste „Cinema“, care a apărut neîncetat, în fiecare lună, până la finalul anului 1989. Revista a reprezentat în perioada comunistă un reper important al industriei cinematografice româneşti, fiind totodată şi una dintre cele mai căutate publicaţii româneşti ale vremii. A început cu 32 pagini, a oscilat mulţi ani între 42 şi 64, apoi a scăzut brusc la 24 de pagini. Interesant e faptul că, între 1963 şi 1989, revista a avut 322 de numere şi doar patru redactori-şefi, Victor Iliu (1963), Ioan Grigorescu (1963-1964), Eugen Mandric (1964-1965) şi Ecaterina Oproiu (1965-1989), care a rezistat în funcţie pe tot parcursul „Epocii de Aur“.

În jurnalul publicat în urmă cu câţiva ani, Ecaterina Oproiu mărturisea: „În primele zile de la apariţie se vinde ca pâinea caldă. Uneori se vinde cu suprapreţ. Prin 1974, tirajul oficial era de 250.000 de exemplare“.

La începuturile sale, revista «Cinema» şi-a putut delecta cititorii cu vedete române şi străine

Într-o perioadă în care, ca să-şi vândă întreg tirajul, publicaţii precum „Scânteia“ trebuiau abonate obligatoriu de salariaţi în întreprinderi şi instituţii, revista „Cinema“ dispărea întotdeauna rapid de la chioşcurile de ziare şi n-a avut niciodată probleme cu difuzarea. Cu toate acestea, standardele de calitate au scăzut tot mai mult de-a lungul anilor. Dacă la început pe prima pagină se putea citi: „Cinema. Revistă lunară de cultură cinematografică“, din 1974 publicaţia a devenit „Cinema. Revistă a Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste“. În anii ‘60 spaţiul alocat informaţiilor despre cinematografia internaţională ocupa mai mult de jumătate din revistă, pentru ca la finalul anilor ‘80 politica editorială devenise axată tot mai mult pe promovarea cuplului prezidenţial: redarea unor fragmente din expuneri şi cuvântări ale preşedintelui, din documente oficiale de partid privind politicile culturale în domeniul artei şi al cinematografiei, texte destinate prezentării festivalului naţional „Cântarea României“, introducerea constantă a unor imagini înfăţişând fie preşedintele, fie cuplul prezidenţial în diferite ipostaze oficiale, dar şi introducerea constantă a portretului-cadru al lui Nicolae Ceauşescu în în primele pagini ale revistei.

O foarte bună cunoscătoare a istoriei cinematografiei autohtone, monteuza Maria Neagu ne-a vorbit despre modul în care s-a degradat, de-a lungul timpului, calitatea acestei publicaţii-etalon. Măriuca, aşa cum i se spune în lumea cineaştilor, a intrat pe poarta centrului de producţie de la Buftea în 1959, iar ultimul film pe care l-a montat a fost „Mama ei de tranziţie“, în regia Cristinei Nichituş, care a avut premiera în 2012. Absolventă a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale“ - secţia Teatrologie-Filmologie (promoţia 1960), Maria Neagu este monteuza care a reuşit să-i păcălească de cele mai multe ori pe „cerberii“ cenzurii.

„Coperta unei reviste este foarte importantă şi vreau să vă spun că această publicaţie cinematografică a avut de-a lungul timpului foarte multe coperţi memorabile, care semănău cu cele ale revistelor străine. Rolul unei coperte reuşite era nu doar să vândă cât mai multe exemplare, ci şi să transforme cititorii în spectatori de film! Îmi amintesc cum la chioşcuri, printre ziarele cenuşii ale vremii, mi-a atras atenţia o copertă din ianuarie 1966, care o înfăţişa pe Margareta Pâslaru, îmbrăcată într-un mantou de blană imaculat şi având pe cap o superbă căciulă de blană. Arăta ca o divă de la Hollywood, fără nicio exagerare. Fotografia a fost realizată de Aurel Mihailopol. Am revăzut recent colecţia revistei la Biblioteca Academiei Române şi pot să vă spun că, privindu-le retrospectiv, coperţile realizate de el sunt remarcabile, atât prin calitatea imaginii, originalitatea compoziţiei, cât şi prin soluţiile pe care le-a găsit pentru a contracara varii indicaţii de partid primite la redacţie. La începuturile sale, revista «Cinema» şi-a putut delecta cititorii cu nenumărate imagini de clasă, cu vedete române şi străine, care apăreau atât pe coperta I, cât şi pe coperta IV. Era un echilibru, ca să vă dau doar exemplul primului an de apariţie, i-am avut pe Lica Gheorghiu, Colea Răutu, Silvia Popovici, Irina Petrescu, Radu Beligan, Sanda Toma, Elena Caragiu, Victor Rebengiuc, Emanoil Petruţ, Iurie Darie, Florin Piersic, Cristea Avram, dar şi pe Brigitte Bardot, Claudia Cardinale, Jana Prohorenco, Jana Brejchova, Nevena Kokanova, Dany Saval, Jean Marais, Caba Betina Acevedo şi Susan Strasberg. Prezenţa lor se justifica pentru că care publicul din România îi putea vedea prin intermediul filmelor care se difuzau în reţeaua cinematografică fără oprelişti sau intruziuni dictate de cenzură“, a povestit venerabila cineastă.

Cuplul Ceauşescu bifa anual două sau trei apariţii pe copertă

Prima apariţie a lui Nicolae Ceauşescu pe coperta revistei s-a consumat în aprilie 1974, an în care preşedintele Republicii Socialiste România a mai „recidivat“ de două ori, în numărul din august, dedicat aniversării a 30 de ani de la 23 august 1944, respectiv în noiembrie, când apare alături de soţia sa Elena, vorbind de la tribună unei mulţimi cu lozinci şi steaguri. Ulterior, cei doi bifau cel puţin două apariţii pe an, în special cu ocazia zilelor lor de naştere, în ianuarie, cu prilejul unor sărbători oficiale ca 23 August sau în aproprierea congreselor partidului. În ultimii ani ai vieţii sale, Elena Ceauşescu era cea care aproba atât planul anual al cinematografiei, dar şi cea care decidea cum trebuie să arate coperta unei reviste precum „Cinema“. „Coperţile deveneau tot mai groteşti. Spre exemplu, în numărul din ianuarie 1986, în plină iarnă, cei doi apar într-un parc înverzit, cu un strat de flori roşii la picioare. El în costum şi un pulover alb pe gât, fără cravată, ea în costum alb, iar sub ei se putea citi: «Omagiul vibrant al întregului popor. Omagiul vibrant al cineaştilor». Au apărut la un moment dat şi într-un cadru de şantier din zona «Casei Poporului» dând indicaţii, iar în ultimele coperţi cei doi Ceauşeşti sunt reprezentaţi în picturi  infantile. E evident că, în ultimii ani, fotografiile, oricât de retuşate, nu-i mai puteau reprezenta pe cei doi nici suficient de frumoşi, nici suficient de tineri, dar unul dintre cei care realizau coperţile «Cinema», Victor Stroe, mi-a explicat că s-a ajuns la concluzia că e mai simplu şi mai sigur să se recurgă la grafică chiar şi din punct de vedere tehnologic. Pentru că hârtia folosită în ultimii ani era de calitate inferioară, iar procurarea acesteia era o adevărată aventură pentru Ecaterina Oproiu, deşi această publicaţie scotea bani înzecit. Ce deosebire faţă de anii când revista era tipărită pe coli importate din Finlanda!“, şi-a amintit Maria Neagu. Una dintre deciziile Tovarăşei a fost aceea de a denunţa modelul occidental şi de a interzice astfel portretele individuale pe coperţile revistei „Cinema“. Începând cu a doua jumătate a anilor ‘70, majoritatea ilustraţiilor înfăţişează constant un număr de trei persoane, iar în anii ‘80 a început practica ilustrării copertei cu câte două persoane sau două perechi. „Aceste portretele colective de actori mai erau admise pe coperte şi acestea deveniseră inevitabil exerciţii forţate, făcute cu chin şi din obligaţie“, a confirmat monteuza.

Nu putea exista plan anual fără filme omagiale

Dacă în perioada 1950-1964 s-au realizat 80 de filme româneşti şi în 1965-1970 s-au făcut 67 de filme, între 1971 şi 1980 au avut premiera nu mai puţin de 197 de filme autohtone. Bineînţeles, toate peliculele trebuiau să corespundă şi din punct de vedere ideologic, aşa că planurile de producţie se aprobau la cel mai înalt nivel. „După ce s-a ajuns chiar la obligativitatea producerii a 32 de filme pe an – aprobarea planurilor de producţie a trecut în competenţa tovarăşei Elena Ceauşescu. Şefii de la redacţia de scenarii au prins imediat şpilul. Tabelele cu titlurile pentru anul următor începeau mereu cu două-trei filme despre activitatea, vizitele tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Documentare de lungmetraj. Bineînţeles că tovarăşa nu mai citea lista întreagă, ci o aproba fără obiecţii. Aşa se mai putea strecura, pe ici-colo, câte un titlu care altfel poate ar fi stârnit întrebări“, şi-a reamintit regizorul Mircea Mureşan.

„Copiez filmul de anul trecut şi înnădesc!“

Problema era că aceste filme omagiale chiar trebuiau realizate. De cele mai multe ori, ele purtau semnătura lui Virgil Calotescu, însă au existat şi cazuri când „măgăreaţa“ pica pe altcineva. Mircea Mureşan a păţit-o şi el. „Am fost invitat la România-Film şi felicitat cu o strângere de mână de către director: «Ţi s-a acordat onoarea să faci tu filmul aniversar, 20 de ani de la alegerea tovarăşului Ceauşescu ca secretar general. Uite, ai aici scenariul lui Dinu Săraru». Şi mi-a împins peste masă patru file de caiet scrise de mână, cu titlul: «Cei mai frumoşi 20 de ani». Am întrebat: «E scurtmetraj documentar?». «Nu, e lungmetraj, din acelea anuale.» «Aha», am zis, «cele realizate de Calotescu». «Da, dar conducerea vrea să mai semneze şi alţi regizori. Te-au numit pe tine.» «Bine», am zis, «dar nu e specialitatea mea. Nu ştiu cum se face un asemenea film. Şi pe ce scenariu, foile astea?!». Mă apucaseră pandaliile. L-am chemat la o discuţie pe Calotescu. «Auzi», i-am zis, «cum dracu’ faci în fiecare an câteun lungmetraj? Ce tot arăţi nou?». «Copiez filmul de anul trecut şi înnădesc. Câte ceva nou, o vizită pe şantiere, pe uzine, se mai găseşte. Filmări de jurnale, le copiezi. Şi nici măcar nu fac eu copierile, ci asistentul, Lică Braunştein. Tu iei contractul, semnezi şi-i dai ceva lui Lică.» «Păi, îi dau şi semnătura!» «Nu ţine, ei asta vor, semnătura! Filmezi şi tu ceva nou, zece minute!» În fine, s-a făcut filmul, eu tot încercam să eschivez semnătura: «Cum să scriem regia? E opera tovarăşului, nu a mea!». N-a ţinut, aşa că m-am căpătuit cu «Cei mai frumoşi douăzeci de ani». S-a prezentat festiv, la Scala, o singură dată, dar nu l-am văzut!“, a povestit cineastul.

Filme



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite