„Din culisele cinematografiei“. Cum a ajuns regizorul Iosif Demian la Cannes îmbrăcat într-un frac „ciuruit“ de gloanţele Comisarului Miclovan

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Iosif Demian
Iosif Demian

Pelicula lui Iosif Demian, realizată după cartea poliţistă a lui Petre Sălcudeanu, „Bunicul şi o lacrimă de fată“, este unul dintre cele mai originale filme în timpul „Epocii de Aur“. Considerat a fi un „rebut“ la Bucureşti, filmul „O lacrimă de fată“ a fost selecţionat în 1982 în cadrul secţiunii „Un certain regard“ a Festivalului Internaţional de Film de la Cannes.

După ce semnase în coregie cu Andrei Blaier filmul „Urgia“, care a avut premiera pe 20 ianuarie 1978, fostul director de imagine Iosif Demian a debutat în postura de unic regizor cu un scenariu poliţist scris de Petre Sălcudeanu. Scriitorul era creatorul personajului de ficţiune „Bunicul“, protagonist al unei serii de romane pe teme criminalistice foarte la modă în epocă. După ce-şi ecranizase deja unul dintre titluri, „Bunicul şi doi delincvenţi minori“ (regia Maria Callas Dinescu, premiera la 22 noiembrie 1976), Sălcudeanu i-a oferit lui Iosif Demian o partitură după un alt roman din serie, „Bunicul şi o lacrimă de fată“.

„Ce-ar fi dacă acest film ar fi ca un banc?“

Filmul spune povestea anchetării morţii suspecte petrecute la Sălcioara, într-un sat de pe Valea Mureşului. Maiorul şi ajutorul său, Panaitescu, însoţiţi de o echipă de filmare, care să înregistreze rezolvarea cazului, reuşesc să desluşească circumstanţele în care a fost omorâtă tânăra Ana Draga, de profesie inginer agronom. Crima nu a fost una amoroasă, aşa cum s-a crezut iniţial, ci consecinţa unor vechi conflicte între săteni. Distribuţia i-a inclus pe Dorel Vişan (Maiorul), George Negoescu (Panaitescu), Lujza Orosz (Iustina), George Bosun (Urdărescu), Dragoş Pâslaru (Amariei), Anton Aftenie (Crăciun) şi Horia Baciu (Corbei).

Filmul a avut premiera pe 3 noiembrie 1980, la cinema „Scala“ şi s-a bucurat imediat de adeziunea criticii, dar nu şi de a autorităţilor. „Când m-am apucat să fac acest film, «O lacrimă de fată», m-am gândit: Ce-ar fi dacă acest film ar fi ca un banc? Pentru că la vremea aceea singurele care circulau fără să fie oprite erau bancurile. Şi aşa am şi făcut. Ţin minte că le-am spus actorilor bancul meu preferat: Georgică vine de la şcoală plângând şi-i spune mamei: «Mamă, eu nu mă mai duc la şcoală niciodată». Şi maică-sa îi spune: «Georgică, trebuie să mergi la şcoală din două motive: în primul rând, ai 55 de ani. Şi în al doilea, eşti directorul şcolii»“, şi-a reamintit Iosif Demian.

„Ştiam că trebuie să-i fac cumva pe ţărani să joace natural“

Deşi Asociaţia Cineaştilor l-a premiat atât pe regizor, cât şi pe actorul George Bosun, pentru interpretare, iar pelicula a câştigat Marele Premiu şi premiile pentru scenariu şi pentru interpretare masculină (Dorel Vişan) la Costineşti, „O lacrimă de fată“ n-a făcut prea mulţi purici prin cinematografele importante ale ţării, fiind exilat în cele periferice imediat după premieră. „La terminarea lui, şi autorităţile din satele în care l-am filmat şi conducerea care l-a tăiat au considerat filmul un rebut şi l-au oprit. A fost interzis, a fost considerată o probă de rea-voinţă din partea mea nu numai faptul că arăt un sat urât, ci şi faptul că materialul filmat este neglijat, neglijent, urât, plin de noroi, cu greşeli tehnice. Mi-a fost foarte greu să le explic că toate astea au fost făcute intenţionat“, a povestit Iosif Demian.

Tehnica ciné-verité, utilizată de regizor, a solicitat şi o abordare specială în ceea ce priveşte personajele. Inclusiv a celor episodice. „Ştiam că trebuie să-i fac cumva pe ţărani să joace natural. Aşa că am dus-o pe fata respectivă la locul cu pricina, fata s-a dezbrăcat – ne-a spus că pot veni sătenii, numai copii să nu fie – şi Mihai Oroveanu a făcut poze cu ea în nămol, la râu. Ca să fie şi mai veridic, am adus un tractor şi nimeni nu înţelegea pentru ce, însă zgomotul pe care îl făcea şi greutatea cu care înainta prin nămol a făcut ca totul să pară foarte dramatic“, a explicat Demian.

Dorel Visan

„Când ne-am întors peste câteva luni, cu pozele, oamenii au crezut că ce-au văzut chiar s-a întâmplat. Au început să zică că «au venit ăia cu crima», iar la un moment dat chiar ni s-a transmis: «Aveţi grijă, că lumea începe să caute criminalul». Am reuşit să-i manipulez. La un moment dat, chiar şi actorii au intrat în jocul ăsta şi nimeni nu mai ştia care sunt actori şi care ţăranii din sat“, a rememorat, amuzat, regizorul. În aceste condiţii, nimeni, nici măcar Iosif Demian, nu se aştepta ca filmul său să ajungă la Cannes. Ceea ce s-a petrecut în 1982, la aproape doi ani de la premieră, poate constitui lejer subiectul unui scenariu de sine stătător.

A ajuns la Cannes graţie lui Alexa Visarion

„Alexa Visarion tocmai finalizase cel de-al doilea său film, «Înghiţitorul de săbii» şi a cerut la un moment dat să aibă acces la directorul Festivalului Internaţional de Film de la Cannes, Gilles Jacob, pe care l-a întrebat de ce selecţia filmelor româneşti lasă de dorit, de ce nu sunt luate în seamă producţiile noastre. Şi Gilles Jacob i-a spus: «Domnule, selecţia este făcută de un juriu şi eu nu pot încălca regulamentul. Ce pot să fac este să organizez o zi a filmului românesc în cadrul festivalului. Veţi avea o expunere mare, poate lumea va intra în sală şi cine ştie, filmele pot avea un viitor pe piaţa mondială. Numeşte-mi patru filme!». Sigur, Alexa şi-a pus pe primul loc filmul lui, pe locul al doilea a pus filmul meu, a mai numit un film de-al lui Dinu Tănase şi încă unul, pe care nu-l mai ţin minte. Cei de la Cannes au trimis lista lui Alexa în ţară, la «RomâniaFilm», unde a iscat un val de indignare printre cineaşti şi curând lista s-a mărit cu încă 13 titluri, care s-au trimis la Paris. Acolo, toate aceste pelicule au fost vizionate, iar francezii au ales până la urmă unul singur. Filmul meu“, şi-a reamintit Iosif Demian. Numai că, având un singur film selectat, nu se mai putea pune în practică propunerea lui Gilles Jacob. „Francezii au zis: «Bine, dar acest film poate figura foarte bine într-o secţiune oficială». Şi dorind să întărească secţiunea «Un certain regard», care era una destul de nouă, înfiinţată în 1978, au trimis acolo pelicula. Şi aşa am ajuns la Cannes“, a explicat cineastul.

Recuzita lui Sergiu Nicolaescu şi Charles Aznavour

Pentru că protocolul de pe Croazetă impunea ca participanţii la recepţii să poarte frac, piesă vestimentară care lipsea din garderoba regizorului, Iosif Demian a fost nevoit să improvizeze. „M-am împrumutat de 2.000 de lei ca să-mi iau un frac. În drum spre magazin, am văzut într-o vitrină o barcă gonflabilă, din aia rusească, verde, dintr-un tip de cauciuc foarte rezistent. Îmi doream una de mult timp, aşa că am intrat şi mi-am luat o barcă. Iar când am ajuns acasă soţia, cam tristă, mi-a zis: «Şi-acum ce vrei să faci? Te duci cu barca la Cannes?». M-am gândit atunci să împrumut un frac din magazia de costume de la Buftea. Am găsit două foarte potrivite, unul negru şi altul bej. Când eram pe punctul de a-mi face bagajele, am observat nenorocirea: aveau pete de sânge şi găuri de împuşcături. Erau de la filmările lui Sergiu Nicolaescu pentru comisarul Miclovan. Am şters cât am putut de bine petele roşii şi am plecat în Franţa. Ajuns acolo, m-am furişat prin mulţime, că oricum nu mă cunoştea nimeni. La un moment dat, s-a întâmplat ceva ciudat, a venit un Rolls Royce alb înconjurat de poliţişti şi tumultul mulţimii m-a împins foarte tare. Era Charles Aznavour, împreună cu soţia lui, care ţinea un căţel în braţe, şi cei doi copii. Când a ajuns în dreptul meu, m-a atins pe umăr, mi-a arătat găurile şi mi-a zis: «Bravo, ăsta da costum!»“, a povestit Iosif Demian.

„Soţia cosea nişte haine matlasate, eu le capsam şi le vindeam“

Filmul a fost foarte aproape de a câştiga „Caméra d'Or“, dar în România nu s-a scris un rând despre prezenţa sa la Cannes, deşi era pentru prima oară când un film autohton fusesese selecţionat în secţiunea „Un certain regard“. Trei ani mai târziu, Iosif Demian părăsea definitiv România şi se stabilea în Australia, la Sydney, acolo unde locuieşte şi astăzi. „O asemenea prezenţă însemna enorm în lumea filmului internaţional. Apăruseră cronici, comentarii în reviste şi cotidiane de prestigiu, dar în România nu s-a scris nici un rând măcar, cu toate că era prima oară după 15 ani când pe faţada Palatului de la Cannes se ridica steagul românesc. În încercarea mea de a afla cauza acestor tăceri, cineva din nomenclatura vremii mi-a zis doar atât: «Nu mai încerca». Soţia mea lucra atunci la televiziune, la emisiunea în limba maghiară, dar odată cu restrângerea programului, emisiunea a încetat, membrii redacţiei au fost mutaţi la radio, amintindu-li-se zilnic că, dacă nu se comportă adecvat, vor fi daţi afară. A fost o perioadă foarte grea, când n-aveam nici măcar banii pentru supravieţuire. Nicio perspectivă în profesiile noastre. Soţia cosea nişte haine matlasate, eu le capsam şi le vindeam. Mai grav decât atât, am realizat treptat că foarte mulţi dintre aşa-zişii prieteni ne evitau. Asta ne cauza un sentiment de tristeţe, simţeam că i-am pierdut. Odată, am apelat la un prieten de încredere şi i-am cerut ajutorul, fiindcă ar fi putut să ne ajute, şi el ne-a răspuns: «Dragă, nu pot, şi noi avem copii şi trebuie să ne gândim la ei». De fapt, el n-a avut copii niciodată. Trăiam constant sub presiunea incertitudinii şi ne-am zis neavând de ales, trebuie să încercăm altfel. Noi n-am fi vrut altceva decât să muncim, să trăim cinstit în România, dacă ni s-ar fi dat voie. Nu am părăsit România, ci pur şi simplu am hotărât să ne căutam un rost undeva unde se mai putea“, a povestit cineastul.

Aventurile „Bunicului“ au continuat în „Lovind o pasăre de pradă“

Înainte de a părăsi România, Iosif Demian a mai ecranizat încă un roman de-al lui Petru Sălcudeanu, „Bunicul şi o biată cinste“, titlu schimbat pentru marele ecran în „Lovind o pasăre de pradă“. Regizorul a folosit acelaşi cuplu de actori ca şi în „O lacrimă de fată“, Dorel Vişan - George Negoescu, dar de această dată rolurile au fost inversate, primul devenind Panaitescu, în timp ce Negoescu a intrat în hainele „Bunicului“. Din distribuţie au mai făcut parte nume ca Dorin Dron, Camelia Zorlescu, Gheorghe Dănilă şi Tatiana Botez. Pelicula a avut premiera la 7 noiembrie 1983.

1.517.009 de spectatori au urmărit în cinematografe filmul „O lacrimă de fată“, în timp ce „Lovind o pasăre de pradă“ a vândut 1.191.333 de bilete
Filme



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite